Amerikitsch şi piticul din grădină


Am parcurs cu plăcere articolele din revista AGERO din Stuttgart semnate de domnul Mitică Puiu (Grid) Modorcea referitoare la Brâncuşi, găsind în ele tonul cel mai adecvat în care trebuie dezbătută problema moştenirii sculptorului. Tocmai de aceea, m-a surpsins materialul „Scufiţa roşie din America”. Nu atât pentru autorizatele observaţii referitoare la unele exponate KITSCH prezente în expoziţiile din New York. Grid Modorcea îi priveşte printr-o fantă îngustă şi pe nedrept generalizatoare pe americani, care ar avea o „lipsă de complexe faţă de Kitsch”, spre deosebire de Europa (!). Aşadar, în Statele Unite fenomenul ar fi privit ca „o calitate”, „toată lumea îl cultivă”, ceea ce, nu-i aşa, atestă „un anumit nivel cultural”. La New York „cunosc bine realitatea”, cuvântul „kitsch” nici nu există în comentarii sau pliante. Aşa o fi, pe Coasta de Est. La antipod, în mult mai europeizatul San Francisco, cunosc bine realitatea. (Nici aici nu-i spune nimeni proprietarului unui Safe Way să dea jos reclama închipuind o cizmă de cow boy de doi metri sau celui care a pus un steag american pe un grătar, să termine cu prostul gust…). Rodin este expus în aer liber în spaţiile Universităţii Leland Stanford, într-un pavilion expoziţional din Central Park, San Francisco am savurat impresioniştii francezi. Nu departe, în cel mai clasic stil, statuia lui Francis Scott Key, textierul imnului The Star Spangler Banner, bustul lui Beethoven de la Music Concourse Community… E drept, am auzit la că Palo Alto nişte anarhişti au decapitat statui. Dar domnul Modorcea are dreptate, că pe tărâm american Brâncuşi e la el acasă. „Nu mai vorbim de ideea lui măreaţă de a ridica în Central Park (New York, n.n.) Coloana infinitului, sub forma unui zgârie-nor romboidal iar fiecare romboid să fie un apartament de locuit. Aşa vedea el ideea de Golem”. Golem? Mă rog, poate nu chiar cel din Praga sau din „Der Golem”, filmul lui Paul Wegener. Un monstru artificial, însufleţit pe dinăuntru. Nu-i prea târziu ca ideea unei asemenea clădiri să fie vândută lui Trump. Sunt convins că ar ieşi un kitsch absolut… Revenind, probabil că, privind de sus, de la înălţimea românului european, nivelul redus al culturii americanilor, domnul Modorcea ar putea stârni plăcere unor conaţionali antiamericani, fără viză de USA, dar cu pitici în grădină, turnuleţe la casă, manele la masă, emisiuni de un kitsch de neimaginat peste Ocean, literatură „de nişă”, cărţi nominalizate la premiul USR, precum MORŢI MĂ-TII; ba chiar şi „democraţia/ demokitschia” noastră originală. Dintr-o ţară-kitsch, precum România de azi, în care au dispărut/decăzut criteriile valorii, apărând un anumit nivel subcultural, spre deosebire de Europa, nu se pot da lecţii altora. Mă gândesc şi la lucrarea calul cu zvastică din expoziţia românească propulsată de ICR în SUA…”I`m sorry, America sau despre sminteală.”

Matei Călinescu, vorbind tot din America e mai puţin sever, în volumul FIVE FACES OF MODERNITY. KITSCH. „Nu mai există diferenţe între artă şi viaţă. Orice este permis în artă e permis şi în viaţă”, „abandonarea puritanismului şi a eticii protestante”, „fenomenul consumismului irepresibil, teama de plictiseală şi nevoia de evadare”, jocul şi parada au contribuit la dezvoltarea fenomenului kitsch contemporan, care „este unul din produsele cele mai tipice ale modernităţii”, saturat de un „eclectism tolerant, generos, atotcuprinzător”, „artă de consum, cum spun teoreticienii mişcării pop”. Kitschul a apărut ca urmare a revoluţiei industriale, se orientează spre consumerism, servicii, viaţă modernă şi civilizată(!), observă Călinescu, „îl eliberează pe om de conştiinţa neliniştitoare a timpului”. Aşadar, în vremurile noastre au apărut „Piticii moderni pe umerii uriaşilor antici”. Absolut superb. (Îmi amintesc cum mai marele meu prieten, Nicolae Breban îmi spunea că, în afara zeilor noştri comuni, Thomas Mann şi Wagner, merită să-i avem în vedere şi pe contemporanii noştri însemnaţi, unul dintre ei fiind Matei Călinescu. Un român american veritabil.)

Sigur, termenul „Kitsch” este german, bavarez din Munich, apărut încă din 1860, cu etimologie neclară, conturând însă clar stilul de prost gust, diletantismul, pseudoarta, minoră, populară, POP. Grid Modorcea se referea doar la arta plastică amerikitsch, domeniile bântuite sunt însă mult mai largi, cuprinzând arhitectură, muzică, teatru, scenografie, discursul politic, literatura, de ce nu…jocurile pe calculator etc. Compozitorul canadian David Foster, stabilit la Los Angeles a fost, ceva mai de mult denumit de către un muzicolog american „geniu kitsch al muzicii pop”. Muzicianul s-a umplut de glorie, în timp ce comentatorul a dispărut în anonimat. E drept, termenul de kitsch şi-a extins arealul, merge în paralel cu anumite curente specifice mai ales Americii şi parţial Marii Britanii, fiind folosite alte denumiri ale nonconformismului artistic, comentate pe larg dincolo de Ocean şi nu există motive să credem că dezbaterile culturale ar fi în inferioritate acolo faţă de Europa. Ba chiar europenii sunt cei care au fost puternic influenţaţi de complexul şi molipsitorul modernism american, din anii cincizeci până azi. Daniel Deleanu i-a luat nu de mult un interviu seniorului – reprezentant de seamă al generaţiei „beat”, Allen Ginsberg. (Curent care a emigrat de la New York la San Francisco; aici, la redacţia ziarului „San Francisco Chronicle”, Herb Caen a stabilit denumirea de „beatnic”, combinaţie de BEAT şi SPUTNIK…). Ginsberg afirmă: „curentul a fost rodul unei frustrări politice, sociale şi culturale”, „estetica noastră era diferită de cea europeană. Poemul meu HOWL e un urlet, foarte diferit de strigătul expresionist european”. Influenţa părintelui versului liber e în preajmă: Walt Whitman a fost un model preferat. Muzicianul Lon Reed este întemeietorul „pop-art”-ului. Fenomenul devenea complex şi ramificat. Ginsberg surâde: ” azi avem şi un urmaş- graffiti”.

Pop-ul britanic, consideră Ginsberg, e investit cu tendinţe critice, spre deosebire de cel american care „prezintă”, nu „acuză”, ceea ce conferă o doză de confort. John Cage inventează happening-ul. (I-am văzut într-una din cărţile lui George Bălan o poză în timp ce era pe scenă, relaxat, la o masă, bea şampanie şi „compunea” o muzică inexistentă. Amerikitsch?)

Protestul „Beat Generation” este preluat de vasta mişcare „hippie”. “If you`re going to San Francisco”. Avusese deja loc războiul din Coreea, începuse cel din Vietnam.

„America, şi-am dat totul, iar acum nu mai sunt nimic. / America, oare când vei pune capăt războiului împotriva omenirii? / Când vei fi demnă de milioanele tale de Troţki?” Este tonalitatea poemului HOWL („Urlet”) de Allen Ginsberg, scris la San Francisco în 1956. Din universul Beat Generation a explodat energia tinerească, plină de vitalitate şi mândrie a unui popor, aflat într-o continuă revoluţie. Whitman, alături de Edgar Poe şi Carl Sandburg sunt numele care stau la baza aşa-zisei „contraculturi”. Poemul lui Ginsberg şi romanul ON THE ROAD al lui Jack Kerouak, scris în 1957, stau la originea unei mişcări literare, muzicale şi… comportamentale. Libertinaj, dezordine internă şi externă, droguri. Mişcarea „Counter-culture” a fost denumită „San Francisco Renaissance” şi a fost încorporată mai târziu în curentul Hippie. Beatles s-au considerat ambasadorii muzicali, alături venind şi Bob Dylan. Cuvântul „Hippie” apare pentru prima oară în romanul amintit al lui Kerouak. Etimologic provine din „Hipster”, (contemporary subculture), termen destul de vag şi cuprinzător, referitor la stilul de viaţă boem, spiritualitate alternativă, agnosticism, atheism, nihilism, amoralitate. Istoricul American Eric Hobsbawm descrie limbajul hipster, care e un fel de argo. În muzică, de la Jazz Age la „Heavy metal”-ul din San Francisco acest „conter-culture”, îndreptat manifest împotriva „authoritarianismului” face să prolifereze un imens univers de specii, pop, rock, spiritual, country. Unii creatori pretind că realizează o interpretare materialistă a lui American Dream. Tehnicile interpretative şi recordingul se perfecţionează imens, studiourile ajung să depăşească demersul londonezului Abbey Road. Leo Fender îşi creează un imperiu în California, unde şi anumite străzi, văzute de sus, desenează conturul unei ghitare immense. Este un kitsch, tipic, dar…inginerul a realizat ceva revoluţionar, prin modificarea unei hawaiiane. Şi în Nord apare imperiul ghitarelor Gibson. Inginerul Moog inventează sintetizatorul, mult timp considerat doar un simplu dispozitiv electro-acustic. Nu s-ar spune astăzi la fel despre un keyboard. În fine, analogicul devine digital, Silicon Valley apare dintr-un simplu garaj unde doi tineri construiesc primul Hewlett-Packard, civilizaţia IT pătrunde în toate domeniile artistice. N-am văzut un sediu de firmă mai kitsch decât Google, cu umbreluţele în culorile siglei, cu biciclete lăsate peste tot şi ateliere cu design fantasmagoric. Dar… Câţi dintre noi n-am trăit cu intensitatea „subcultura” festivalurilor din Monterey sau Woodstock. (Britanicii în Isle of White). Demonstraţiile cu flori ale generaţiei autoîntitulată „Flower Power” nici nu-şi puteau găsi un loc mai prietenos decât în San Francisco. Demonstraţiile au intrat în colaps, florile au rămas.Vocea emblematică pentru curentul hipiot nu putea fi alta decât cea a tinerei Janis Joplin, care se mută şi ea din Texas pe ţărmul Pacificului. Carieră întreruptă de veşnica supradoză. „CRY, BABY”. Ascultându-l pe legendarul şi longevivul Dave Brubeck (student al lui Darius Milhaud, care a inventat undele Martinot, apropiat al altui emigrant evreu, expresionistul Arnold Schoenberg), la un Jazz-Festival în San Jose, mi-am dat seama că una din piesele interpretate la pian aici, în San Francisco Bay Area a fost copiată cu mulţi ani în urmă de un compozitor socialist român, sub titlul „Primăvara ne-a adus ritmuri noi”. O ştiam din fonoteca Radioului. Sigur că banda a dispărut, de când jazzul american a primit undă verde şi la noi. Dar să plagiezi tu, reprezentant al unei vechi culturi europene, de la subculturnicii ăştia de peste Ocean? Nu se globalizează gloaba noastră? Revenind în ţară, n-am putut să-mi salut piticul din grădină. N-am putut.

Lucian Bureriu

Anunțuri

Vremea


lunca

Şi vreau, şi nu, da-i necesar

Cu vremea să mă-nseninez,

Ce-mi pune sufletul pe jar

E fericirea şi-al ei crez.

*

Luceşte fără voia ei,

„Ea” o numesc în al meu grai

Şi desfătarea în temei

Îmi umflă-al pântecului strai!

*

Iar Ea se-ntinde-n soare blând,

Pe gene-i de lumină grea,

Dar şi-aparţine trup şi gând

Şi n-o posedă nimenea!

*

Uite-o, acum e într-un nor,

Acum în ierburi picotind,

Pasu-îl iuţesc surâzător,

Cu fericirea să-l deprind.

*

M-afund în soare cât suport,

Suspin de vise-ndeajuns,

De când mă ştiu am chipul mort.

Dar bucuria m-a pătruns…

*

Şi chipu-mi binecuvântez,

Respir din soare crez de foc,

Că s-o-ntâmpla ceva în miez,

Cu-un fără de sfârşit noroc!

*

Că Ea pe drumul ocolit

Mereu tiptil s-o furişa,

Că asta ar fi trebuit

Şi că aşa se va-ntâmpla!

*

Şi fac paşi zdraveni alergând,

Cu fericirea ne-nvăţat,

Fără cămin mă simt, plăpând

Şi nu ştiu unde să m-abat?

*

Să n-ai nimic, aşa să tinzi,

Lui „a trăi” să te supui

Şi lacom mâna să o-ntinzi

Spre fericirea nimănui!

Bolesław Leśmian

din volumul Lunca, Bolesław Leśmian, traducere de Constantin Geambaşu şi Passionaria Stoicescu, Editura Excelsior Art, 2013

despre autor:

Bolesław Leśmian s-a născut la 12 ianuarie 1878 la Varşovia şi a absolvit şcoala medie şi Facultatea de drept la Kiev.

A debutat în anul 1897 în diferite reviste din perioada Tinerei Polonii.

Primul volum, intitulat Sad rozstajny(Livada la răscruce), a fost publicat în anul 1912. […] Volumul a apărut cu sprijinul Institutului Cărţii din Cracovia.