Documente sub tăcere


 Români antipatici:  bietul mitropolit al Transilvaniei, Vasile Mangra a trimis o circulară despre intrarea României în război împotriva Austro-Ungariei în 1916.  Nu mult după emiterea acelui act, ecoul stârnit  l-a făcut să se căiască amarnic şi, într-un moment de, se spune, pierdere a discernământului, s-a sinucis aruncându-se pe fereastră. Însă tare mi-e teamă că a fost ajutat de vreun simpatizant al noii turnuri a vremurilor…Iată un fragment din nefericita circulară: „România, căreia fiinţă i-a dat patria noastră, Ungaria şi cu sprijinul monarhiei s-a ridicat s-a legat de monarhia noastră cu contract de credincioşie a călcat făgăduiala de credinţă, a rupt peceţile contractului. Da, ei n-au ascultat porunca sângelui, n-au auzit chemarea fraţilor de o limbă şi un sânge de a ne da mână de ajutor, ca trupele regatului român să lupte împotriva duşmanului comun, care tinde la nimicirea patriei noastre şi la sugrumarea neamului românesc, să lupte în contra Rusiei cotropitoare. Au desconsiderat cele mai vitale interese ale neamului şi sub cuvânt că vin să ne slobozească, vin să ne facă robi muscalilor, vin înfrăţiţi cu hoardele ruseşti, care au jefuit şi au aprins bisericile lui Ştefan cel Mare. Faţă cu noul duşman veţi şti să luptaţi. Înălţatul nostru împărat şi rege, împreună cu luminatul său guvern ungar nu va întârzia a vă răsplăti, asigurând cele trebuincioase dezvoltării etnice, culturale şi economice ale poporului român din patrie”. (Oradea, 5-21 sept. 1916).

 

 Din CONVENŢIA ROMÂNIEI CU ANTANTA, 14 aug. 1916: (Frontiera) „… va trece apoi pe Tisa la nord de Szeged… va coborî pe talvegul Tisei până la confluenţa sa cu Dunărea şi apoi va urma talvegul Dunării până la graniţa actuală a României. România se îndatorează să nu ridice fortificaţii în faţa Belgradului… a îndemniza pe sârbii din regiunea Banatului, care, părăsind proprietăţile lor ar voi să emigreze în timp de doi ani de la încheierea păcii…” Iniţial era prevăzut ca Banatul să rămână întreg. Dar la Paris Torontalul a fost dăruit sârbilor. Frontiera a fost trasată în absenţa autorităţilor române.

 

 DIN DOCUMENTELE CONGRESULUI P.C.R. din 1931 (ţinut la Moscova):  „Burghezia şi moşierimea, înfăptuind propriile lor planuri imperialiste şi îndeplinind totodată însărcinarea principalelor puteri din Europa de a crea la Nistru un avanpost împotriva URSS, au cucerit Basarabia, Bucovina, Dobrogea şi supun unei asupriri naţionale nemaipomenite şi unei exploatări semicoloniale cele 8.000.000 de moldoveni, unguri, ruşi, ucraineni, bulgari, nemţi, turci… (prin) mutarea sistematică a întreprinderilor industriale în provinciile româneşti… (România) se sileşte să-şi întărească baza în regiunile ocupate, ducând o politică de colonizare şi românizare. Toată administraţia superioară se găseşte în întregime în mâinile românilor din Vechiul Regat. Social-fasciştii români încearcă să convingă masele că România de azi a înfăptuit unirea tuturor românilor şi acoperă politica prădalnică a imperialismului românesc în ţinuturile ocupate…” No comment.

 

Lucian Bureriu

 

 

Cum va fi mâine România?


 Intelectualii noştri de elită încearcă să depisteze cauza răului ce stă la baza descompunerii  morale, emanând din ţinuturile româneşti. De fapt, nu evenimente mai apropiate de noi merită a fi incriminate, ci Primul Război Mondial, răul-relelor, lovitura de gong care a schimbat cel puţin Europa. Comentarea declanşării lui ţine de competenţa, de-acum, a unor istorici ce nu i-au fost contemporani. Efectul lui, dacă ar fi doar literar-artistic, precum amplificarea expresionismului, ca traumă spirituală a părţii perdante, ar însemna doar un câştig al creativităţii… Dar în plan politic şi etnic a însemnat edificarea primului stat socialist şi crearea, mai mult sau mai puţin artificială a unor noi state „naţional-unitare”. În timp ce lumea veche se retrăgea „in nuce”, Franţa, Germania, Austria, Ungaria, Anglia, lumea nouă se silea a-şi crea o nouă statalitate, ocupând spaţii vidate de puterea fostelor imperii. Dar Uniunea Sovietică, Iugoslavia, Cehoslovacia, România Mare nu mai sunt. Ceea ce s-a dorit a fi imitarea statelor centralizate unitar, s-a dovedit a fi o imensă incompatibilitate etnică şi teritorială. Părţile obligate a trăi împreună de către Pacea de la Paris, ofereau o mare încărcătură explosivă, cum am putea denumi diferenţele de cultură, civilizaţie. Statul român interbelic nu a oferit un exemplu de convieţuire firească dintre „naţiunile” componente, dar nici dintre români. Beneficiul maxim de care se bucurau conducătorii ţării nu era potenţialul uman, ci infrastructura, oraşele ardelene, construite de statele învinse. Din care, treptat, au fost trimişi în emigrare evreii, germanii, maghiarii. Ţin să menţionez că guvernul bucureştean nu a ţinut cont de dorinţa de „unire cu ţara” a populaţiei româneşti din Sudul Dunării, timocenii. (Chiar şi azi cei ce predau în româneşte în Timoc sunt plătiţi prin chetă, nu de statul român…)   Treptat s-au pierdut Basarabia, Maramureşul „istoric”, o parte din Banat, Dobrogea şi Bucovina. Numai atât? Deh, o nimica toată;  vezi ce-a păţit Iugoslavia. Dar un sâmbure unic, de gândire şi simţire românească ar fi putut ţine laolaltă cele zece milioane de români din afara frontierelor actuale. O formaţiune statală deosebit de interesantă ar fi fost acea Confederaţie Danubiană, propusă de bănăţeanul A.C. Popovici, acceptată de împăratul Austriei, Carol. State Unite ale Europei Centrale. Guvernele corupte ale noilor state „naţional-unitare” însă n-au dorit să împartă prada.

România Mare a fost un puzzle de civilizaţii şi culturi diferite. Multiculturalismul n-a fost niciodată recunoscut de aşa-zişii „învingători”; românii se mai distrează şi azi, pe stadioane, cu slogane legionare. Nu se poate stabili cu precizie un epicentru al răului ce generează alt rău. Este cursul istoriei. Dramatic e faptul că, dacă într-o anume perioadă românii le-au sugerat unor minorităţi să emigreze, azi le sugerează acelaşi lucru chiar românilor… Un fapt mai puţin consemnat este că foarte mulţi concetăţeni români sunt rezultantă al unor FAMILII MIXTE. Cum s-ar zice, oameni cu sânge amestecat. S-ar putea ca ei să aibă, în acest fel, vaccinul antinaţionalist şi să devină populaţia majoritară a teritoriului sau ţării, ori cum se va numi România în viitor. Este absolut necesară compatibilitatea noastră cu omenirea. Numai în acest fel vom pune stavilă complexelor de inferioritate care mai apasă asupra unor regiuni subdezvoltate de la noi…

Lucian Bureriu

Politicieni de mucava


MOTO

– Să scăpăm de criză, propun o măsură:

   Să‑i impozităm pe toţi, pe cei care fură.

– Eu aş face‑o grabnic, rapid, cu plăcere!

   Dar mi‑e imposibil… Hoţii‑s la putere

 

Salutare, viaţă nouă

Salutare, viaţă nouă!

Te salut cu plecăciune,

Tu ce dai clipelor noastre,

Fapte rele, fapte bune.

 

Ne dai tot amarul vieţii,

Învelit în vorbe dulci,

Ne promiţi marea cu sarea…

Ne dai sarea şi te duci…

 

Te salut, democraţie!

Cu ideologia ta,

Ne dai miere de albine,

Să avem pentru‑o măsea.

 

Ne dai şi minciuni, speranţe,

Nopţi de vis, zile senine,

Tu înfuleci cât se poate

Şi ne spui: „să trăiţi bine”!

 

Salve, presă democrată,

Tu, ce dai în oameni răi,

Tu, ce spui doar adevărul

Dictat de magnaţii tăi!

 

Tu, ce promovezi iubirea

Şi‑i aperi pe cetăţeni,

Iar urechea stângă‑i ţintă

Numai pentru Cotroceni…

 

Căci de‑acolo bate vântul,

Venind ca o vijelie,

Viaţa bună ce am dus‑o,

Viaţa bună ce‑o să fie…

 

Te salut, Guvern de slană,

Ce arzi ca o vâlvătaie,

Tu, guvern frumos ca spicul,

Mai precis – guvern de paie!

 

Ne trimiţi pe toţi acasă,

În şomaj, că schema‑i tare…

Voi să roadeţi la ciolane…

Noi flămânzi cu gura mare.

 

Salutăm şi Parlamentul,

Dar c‑un timbru mai intim,

Nu cumva să facem gafa

Şi din somn să îl trezim!

 

Tu, Justiţie română,

Fără tată, fără mamă,

Noi îţi dăm salut de frate,

Iar tu nu ne bagi în seamă…

 

Tu lupţi pentru mari salarii,

Nu primeşti mită deloc,

De corupătorii ţării,

Cum se vede, nu ai loc!

 

Salutare, Stat de drept,

Tu, cu‑a ta democraţie,

Unora le‑ai dat averi,

Nouă numai sărăcie…

 

Ce‑o purtăm cu noi oriunde,

Fie bună, fie rea,

Prin întreaga Europă,

Ţanţoşi defilăm cu ea…

 

Şi îşi spun europenii;

„Mă, ai dracului românii,

Pentru un ciolan‑jumate

Se mănâncă precum câinii!”

 

Ţara mea – langoş cu brânză

Ţara mea – dulce iubire,

Muză pentru Grigorescu

Şi lăsată moştenire

De Nicolae Ceauşescu!

 

Mândră ţară şi bogată,

Ilustrată pe o pânză,

Tu, ce arătai odată

Ca un langoş plin cu brânză…

 

Ţara mea, langoş cu brânză,

Hoţii din oraş şi sate

N‑au gustat numai ca omul,

Au mâncat pe săturate.

 

Din impozite şi taxe,

Şi‑au făcut maşini şi vile,

Bani grămezi, în bănci străine…

Graşi de‑o sută zece kile…

 

Impozitul forfetar

Are‑un singur adevăr;

Să ne tundeţi, fără milă,

Chiar şi pe cei fără păr…

 

Iar legea retrocedării,

Cum a spus odată Tucă,

N‑a fost langoş pentru voi

Ci un cozonac cu nucă!

 

Cu legea privatizării,

Voi aţi cam făcut‑o lată;

N‑a fost un langoş cu brânză,

Ci un tort cu ciocolată!

 

Ţara mea – langoş cu brânză,

Brânză grasă şi gustoasă,

Mai muşcă din tine hoţii,

Pân’ te gată, nu se lasă!

 

Langoş a fost şi petrolul,

L‑au devorat fără ruşine,

Flota ţării‑au înecat‑o,

La fel fabrici şi uzine…

 

O, ţara mea – langoş cu brânză,

Ce‑ai fost şi ce‑ai ajuns acum,

Oamenii tăi buni şi harnici,

Prin ţări străine‑s tot pe drum!

 

Umblă teleleu românul,

Aşa cum s‑a spus odată,

A ajuns ca să cerşească,

Ruşinat… din poartă‑n poartă!

 

Ţara mea – langoş cu brânză,

Te haliră mafioţii,

Toţi şnapanii, derbedeii,

Lacomii – sforarii, hoţii…

 

Din ograda scumpă‑a ţării,

Au golit până şi stupii,

Au mâncat averea ţării,

Nu ca porcii, ci ca lupii!

 

Ţara mea fără lumină,

Fără gaze şi petrol,

Ieri ai fost o traistă plină,

Astăzi eşti cu fundul gol…

 

Te‑au cântat poeţii vremii,

Dulce plai, sfânt românesc,

Azi, în loc de osanale,

Barzii ţării te jelesc!

 

Ţara mea – langoş cu brânză,

Criza leului te‑omoară,

Iar cei mari, în loc de spijin,

Tot mai jos azi te coboară…

 

Nu le pasă azi de tine,

După ei – doar foc şi pară,

Bogăţia şterpelită

Au scos‑o demult din ţară.

 

Noi, cei mulţi, ce ducem greul,

Noi, cei care‑mpingem carul,

Din al ţării langoş, iată:

Nouă ne‑a rămas mărarul…

 

Asta e ţara lui peşte

Te fură hoţu‑n plină zi,

Poliţistul îl păzeşte;

Ei au o colaborare

Asta e ţara lui… peşte!

 

La o adică, banditul,

De faci gură, te plezneşte,

Şi tot hoţu‑i cu „dreptatea…”

Asta e ţara lui… peşte!

 

Şi‑a lăsat nevasta‑acasă,

Cu patru copii, fireşte,

Se distrează cu o alta…

Asta e ţara lui… peşte!

 

Iar justiţia română

Nici măcar nu‑l urmăreşte,

Fiecare‑şi face‑o lege,

Asta e ţara lui… peşte!

 

Eu îi dau în cap lui Gheorghe,

Fiindcă mi‑a furat un cleşte,

El îmi rupe gardul casei…

Asta e ţara lui… peşte!

 

Mare ştab la primărie;

Ia ce inima‑i pofteşte.

Ia terenuri chiar şi case…

Asta e ţara lui …peşte!

 

Domn’ ministru e domn mare,

Până‑ajunge sus, zâmbeşte,

După‑aceea‑i ca lămâia…

Asta e ţara lui… peşte!

 

Mincinoşii şi tâlharii.

Azi la noi trăiesc regeşte,

Cel cinstit moare de foame…

Asta e ţara lui… peşte!

 

Vânzătorul de iluzii

 

Sunt vânzătorul de speranţe,

Şi de iluzii‑nşelătoare‑n carte

Iluzii roz, iluzii mov,

Iluzii ruginii, deşarte…

 

Vă vând minciuni, vă vând gogoşi,

Gargară‑n orice cuvântare,

Vă vând baloane de săpun

Şi sunt puternic şi sunt mare…

 

Ca demagog, vând în alegeri,

Cu mici şi bere le combin,

Ca după cinci ani, când pleca‑voi,

Să plec cu geamantanul plin…

 

Promisiuni? Vă vând o tonă…

Şi vorbe fără‑acoperire,

Vă vând ce inima vă cere

Şi cât încape fericire…

 

Dacă‑i nevoie, vă dau luna

Şi stelele în plină zi,

Pe străzi va curge numai miere,

Serviţi din ea fără‑a plăti…

 

Vând castraveţi la grădinari,

Vopsea în loc de farduri,

Îmi vând colegul de partid

Şi cioara de pe garduri…

 

Sunt vânzătorul de speranţe

Şi de iluzii‑scrise‑n carte,

Iluzii roz, iluzii mov,

Iluzii ruginii…, deşarte!

 

Iubiri pierdute

 

Pe Pamela am pierdut‑o.

Cum, de ce? Nu mi‑am dat seama,

Cert e că eu mi‑am dorit‑o,

Însă nu a vrut‑o… mama.

 

Am pierdut‑o şi pe Mary,

Să mă mut, eu eram gata,

Însă a fost prea vopsită

Şi nu i‑a plăcut lu’ tata.

 

O pierdui şi pe Roxana,

Chiar de‑a fost de‑acord tăticu’,

Însă prea sărea pârleazul

Şi s‑a‑mpotrivit bunicu’.

 

Când să mă însor cu Ioana,

Să vezi altă dandana,

Foc se supără bunica

Şi‑am rămas şi fără ea…

 

Cele patru şi‑alte dive,

Se îndrăgosteau de mine,

Nu că‑aş fi eu mare fante,

Sau bărbatul cel mai bine…

 

Au aflat, nu ştiu de unde,

Că stau prost cu „judecata”,

Dar că am o… calitate;

Sunt un jude de bani gata…

 

Foto model

 

Eu te‑am sunat, iubita mea,

Şi îţi dau înştiinţare

Că s‑a topit iubirea mea

Ca şi o lumânare.

 

M‑am plictisit să tot aud

De marea‑ţi frumuseţe

Şi că pozezi cu sânii goi,

Acum la bătrâneţe.

 

Săptămânal să tot apari,

Prin pagini cunoscute,

Toţi bărbaţii să te‑admire,

Chiar poza să‑ţi sărute…

 

M‑am săturat de fiţe,

De figurile‑ţi de divă,

Să te combini cu tinerei

Ca o primitivă…

 

Eşti fiţoasă, asta eşti,

Şi termin azi cu tine,

Mă‑ntorc lângă Adeline,

Şi‑am s‑o duc mai bine!

 

Adio, deci, perverso,

Rămâi, rămâi cu bine,

Rămâi tu cu Romică,

Iar eu cu Adeline.

 

Rămâi în colţ de stradă,

Acolo e de tine,

Iar eu, pe Dorobanţi, de mâine,

„Lucrez cu Adeline…”

 

Modernism şi democraţie

Tot ce‑i modern în viaţă,

La nebunie‑mi place,

Şi strigătul iubirii,

Ce‑n ţăndări se desface.

 

Modern e în tramvaie

Când fata‑i stă în poală,

Cu sânul stâng afară,

Ba alteori e goală.

 

Se pupă‑n văzul lumii,

De nimeni nu le pasă…

N‑au compostat biletul,

N‑au şapte ani de‑acasă…

 

Tot ce‑i modern îmi place,

Îmi place şi subscriu,

În discoteci mă zbengui,

Sunt calul bidiviu…

 

Democraţia‑i nouă,

Îmi place şi‑o iubesc;

Te mint, te fur pe tine

Şi mă‑mbogăţesc.

 

Tot ce‑i modern îmi place,

Şi marea, munţii‑nalţi,

Azi îi înşel pe unii,

Mâine la rând vin alţi’…

 

Iubesc democraţia,

O strâng bine‑ntre dinţi,

Păcat însă că n‑are,

Nu are bunul simţ!

 

În plus, democraţia

Ne dă s‑avem de toate;

Femei la orice oră,

Droguri pe săturate…

 

Şi poeţii trec prin criz

 

Un poet, ca toţi poeţii,

Se strecura prin viaţă‑ncetişor,

Să supravieţuiască crizei,

Scria reclame şi scria umor…

 

Scria orice – să nu‑i taie lumina,

Să plătească apa şi chiria,

Scria sloganuri electorale,

Mai bune chiar ca poezia…

 

Scria orice, dar totul la comandă,

Scria fără de nicio analiză,

Scria sloganuri mincinoase,

Scria poetul – să scape de criză…

 

De când poetul scrie de‑al de astea –

Lozinci, reclame ce răsună,

Şi‑a dat‑o pe politică parşivă,

El nu mai scrie poezie bună…

 

Sărman poet, cu burta plină,

Scăpaşi de criză, evident,

Dar cititorii tăi te suspectează

De‑o altă criză… de talent!

 

Priviţi‑mă, am vesta descheiată

 

Priviţi‑mă, am vesta descheiată,

Cămaşa gri, cravata colorată,

Pantofii bej, un bej foarte murdar;

Sunt sexy rău, un viitor primar!

 

Vreau fetele din satul meu

Să mă admire ca pe‑un zeu,

Să dea buluc, năvală peste mine

Şi să exclame toate: „E‑un tip bine!”

 

„E bine tipul, exclamă şi Nona,

Unde mai pui că‑şi dă şi cu Rexona…”

Priviţi‑mă, am vesta descheiată,

Cămaşă gri, cravată colorată,

 

Şi praf le fac pe cele divorţate

Ce fac plimbări aproape dezbrăcate.

Că şi la ţară, azi e colosal,

E libertate ca pe litoral…

 

Acolo unde‑am fost eu, cu‑n beanveu luxos.

M‑am dus cu el, ca vântul, şi am venit pe jos…

Fetele‑s frumoase şi au nişte bichini

Sunt numai silicoane – dar banii sunt puţini…

 

La mine, în comună, ca viitor primar,

Vin fetele cu sarme şi‑o sticlă de Cotnari,

Iar eu, ca domnu, cu vesta descheiată,

Ce duc o viaţă sexi, minunată.

 

Le angajez pe toate, la primăria mea!

Pe una, cea mai sexy, o fac stea de cinema…

Iar când cu primăria voi termina‑ntr‑un fel,

Deschid, chiar lângă şcoală, un…

luminos bordel!

 

Mândra mea fără patine,

iar alunecă spre mine

 

Când veni mândra la mine,

Avea doar o fustă creaţă,

O pereche de sandale cârpite‑n vârf

C‑un fir de aţă…

 

Şi veni mândra la mine

C‑o bluziţă de naylon,

Cizmuliţe fără tocuri,

Tălpuite cu carton…

 

Dar de când mândra‑i la mine,

Are absolut ce vrea,

Are şi maşini la scară,

Are şi pe‑altcineva…

 

Astăzi, dacă‑o vezi pe mândra,

Cu cercei cât Ursa Mare

Şi poşeta a la Udrea,

Cu Versace în picioare…

 

Iarna, mândra mea‑i la munte,

Pe zăpezi se dă cu schiuri,

Vara, pe nisip la mare,

La TV dă interviuri…

 

A venit mândra la mine,

Numai lacrimi şi suspine,

Şi‑a plecat cu altu’ chipeş,

Cu vreo patru tiruri pline…

 

A plecat, s‑a dus mândruţa,

Mi s‑a dus „dulcea copilă”,

Luând cu ea trei limuzine,

Cu şofer… şi‑n plus o vilă.

 

Şi de‑o fi cumva să fie,

Mândra să se reîntoarcă,

N‑o mai las, ca altă dată,

De avere să mă stoarcă…

 

N‑o mai las la interviuri,

Să‑şi arate colierul,

O ţin pe fundul piscinei,

Să nu dea de ea şoferul…

 

Numai eu să ştiu, că mândra‑i

În piscina de sub scară;

O ţin toată iarna‑acolo

Şi o scot la primăvară.

 

O voi duce pe mândruţa

La local „modernizat”,

Să câştige bani cu fundul…

La bordel legalizat!

 

Să recuperez o parte

Din inele şi cercei.

N‑o să îmi mai scape mândra…

Am să fiu – peştele ei!

 

Bătăuşii

 

Nişte golani cu haine ponosite,

Pe stradă s‑au luat de mine,

Le‑am dat şi bani, ţigări şi o brichetă,

Tot ce‑am avut, dar tot nu a fost bine…

 

Unul mi‑a dat două picioare‑n fund,

Altul – trei pumni puternici în figură,

Apoi, m‑au tăvălit pe trotuar,

Scoţându‑mi şi trei dinţi din gură.

 

Un cetăţean, om cumsecade,

Poliţia a anunţat,

Pân’ s‑ajungă ei la locul faptei,

Golanii s‑au evaporat.

 

În sfârşit, la locul cu pricina,

Sosi un „mare” poliţist,

Ce în problemele stradale

Era, se spune, un specialist…

 

„– Vinovatul cel mai mare,

Eşti tu! – şi mă arătă pe mine –,

Înainte de a te duce cu salvarea la spital,

Eu aici, pe loc, amice,

Îţi trag un proces verbal…”

 

„ – Dar el e nevinovat!”

Un martor a‑ncercat să spună,

– „Tu dacă mai scoţi o vorbă,

Am să‑ţi pun brăţări la mână!”

 

Şi, astfel, epopeea străzii,

S‑a terminat, deci, aplaudaţi,

Că eu sunt tăvălitul ăla,

Şi bătut, şi banii luaţi!

 

P.S.

Se zice că domnul poliţist

I‑a prins pe bătăuşi în bar,

Şi drept pedeapsă, el le‑a cerut

Să dea un vin de Cotnar!

 

Alergători de cursă lungă

 

Alergăm din ceaţă,

Alergăm din ploi,

Alergăm din vise,

Alergăm din noi.

 

Alergăm din noapte,

Alergăm spre zi,

Sperând că‑ntâlni‑vom

Val de bucurii…

 

Dar s‑a dus speranţa,

Nu a fost să fie,

Întâlnim tristeţe

Şi numai sărăcie…

 

Alergăm prin parcuri

Şi pe bulevarde,

Să căutăm lumina

Din noi – care arde.

 

Alergăm în viaţă,

Ca nişte ogari,

Pentru‑o pâine neagră,

Hălci de carne mari…

 

Alergăm la vale,

Alergăm la deal,

Alergăm prin foame…

Alergăm la bal…

 

Viaţa e o cursă

De alergători,

Rătăcim în gânduri,

Rătăcim prin nori…

 

Alergăm întruna

Şi nu stăm pe loc,

Anii tinereţii

Ne dau mult noroc.

 

Şi prin cimitire,

Prieteni conducând,

Chiar ştiind că mâine,

Ajungem la rând…

 

Alergăm prin toamne,

Şi prin primăveri,

Iernile trecute

Zicem c‑au fost ieri!

 

Alergăm în viaţă,

Ca după un fiu,

Crezând c‑o să vină,

Însă‑i prea târziu…

 

Alergăm din ceaţă,

Alergăm din ploi,

Alergăm din vise,

Alergăm din noi.

 

Mi‑e dor de‑o nouă aventură

 

Mi‑e dor de‑o aventură nouă,

Să mă‑ntâlnesc ca‑n vremuri de demult…

Ea să‑mi vorbească vrute şi nevrute,

Eu s‑o privesc, să n‑o ascult…

Ea, în secret, să vină la‑ntâlnire,

Să nu dea soţul cumva peste noi,

Ori buna mea nevastă să afle,

Să iasă cu scandal şi tărăboi…

S‑o văd cum tremurând îşi bea cafeaua,

Ori temător ea soarbe din coniac,

Iar după patru, cinci sute de grame,

Ne este dor şi gândul la „ogeac”…

Frumoase vremuri, clipe fericite,

Nostalgice‑amintiri de neuitat…

Ea măritată şi cuminte‑acasă,

Eu însurat… şi totuşi am scăpat.

De aventuri îmi este dor şi‑acuma,

Şi dac‑ar fi să prind câte ceva,

Vă întreb, prieteni buni, cei ca şi mine,

Vă rog să‑mi spuneţi

Ce să fac?

 

Vis spulberat

 

Şi visam, visam, visam

La o fată delicată

S‑aibă buze senzuale,

Bani în bănci, cât mai bogată,

Şi picioare lungi să aibă

Trupul tras ca prin inel

S‑aibă tatuaje multe,

Părul blond cât mai rebel…

Şi visam, visam, visam

La una siliconată,

Şi‑am găsit‑o la un bar,

Dar mi‑a zis că‑i măritată…

Dar nu e nicio problemă,

Ea mă ia şi de bărbat,

Dacă îmi va merge bine

Şi dacă sunt mai bogat.

 

Moftangii şi hahalere

 

Ţară, politicieni,

Parlament, ori Cotroceni,

Ministere, D.N.A, S.R.I etcetera… etcetera…

Ştabi, moguli, bine făcuţi,

În hoţii neîntrecuţi,

Luptă, se zbat pentru noi,

Să ne scoată din noroi,

Şi ne‑au scos, e‑adevărat,

Băgându‑ne în… rahat!

Ţara mea cu fraţi şi veri

Şi cu tot mai mulţi şomeri,

Ţara mea cu veri şi fraţi,

Şi disponibilizaţi,

Aruncaţi în voia sorţii,

Ca să strige‑n faţa porţii:

„Hoţii, hoţii ne‑au minţit,

I‑am votat, ne‑au păcălit!”

Ei găsiră‑un antidot,

Durându‑i în fund şi‑n cot…

Te iubesc, ţară bogată,

De moguli acaparată,

Ţară mândră şi frumoasă,

Te cosiră fără… coasă,

Ţi‑au ras munţii şi câmpia,

Şapca, basca, pălăria…

Pantalonii de un pol

Şi‑ai rămas cu fundul gol.

Ţară dulce, dulce ţară,

De ce cu noi eşti amară

Iar celor din S.R.I.

Şi‑altora… doar bucurii?

Le dai clipe fericite

Pensii mari şi „nesimţite”,

„Nesimţiţi” nu‑s numai ei,

Nesimţiţi sunt şi acei

„Domnii” ăia de le dau

Şi deştepţii ce le iau…

Slugi supuse, credincioase,

Şi sforari ce rod la oase…

Ţară scumpă, cu scumpiri

Şi cu falnice‑mpliniri,

Îţi aducem azi de toate,

Numai din străinătate,

Porc şi vită şi curcani,

Pui din ăia dolofani

Şi‑alte zeci de alimente,

Fel de fel de condimente,

Că după un an sau doi,

Arătăm… ca un butoi

Graşi, obezi, fără supleţe

Şi cărăm cu noi tristeţe.

Nu tristeţe, ci coşmar,

Ca şi al ţării amar…

Un coşmar legat în lanţ

Şi condus de… guvernaţi

Ăia ce sunt la putere:

Moftangii şi hahalere…

 

Moftangii şi mangafale

 

– Ştiţi cine sunt moftangii,

Ăia mari chilipirgii?

Ăia ce sunt la putere

Şi le zicem hahalere…

Ei conduc această ţară,

Şi ne fac viaţa amară,

Ei ne dau pensia mică,

Sau deloc, fără de frică…

Nu au teamă de proteste,

Ori de alte manifeste,

Au de toate,‑s la putere,

Moftangii şi hahalere…

Iau impozite mărite,

De‑alea mari şi „nesimţite”,

Poartă‑n ele‑un trandafir,

Adică încă un bir,

Bir, că merge pe pământ,

Fie chiar şi în mormânt,

Ăştia‑s cei de la putere:

Haimanale, hahalere!

Şi‑s corupţi, corupţi de tot,

Dar pe ei îi doare‑n cot…

Vrei ceva, mergi la primar,

Nu oricum, mergi cu un dar,

C‑un viţel, deci, fii atent:

Cu un plic mai… consistent…

Vrei o licitaţie

S‑o câştigi cu graţie?

Fii atent şi nu uita:

Faci cu ei jumi‑juma,

Că‑s „deştepţi şi‑s la putere,

Nu‑s berbeci, ci… hahalere!

Dacă vrei să ai o pâine,

Şi serviciu… chiar de mâine,

Să n‑ajungi mâine pe drum,

Uite ce‑ţi propun acum:

Să fii bun, ascultător,

Să aplauzi, să strigi în cor:

„Noi trăim şi‑avem de toate,

Şi servici şi sănătate,

Avem şi democraţie,

Nu trăim în sărăcie,

Trăim bine, mulţumim,

Avem mici, mai câte‑o bere…

Şi‑n spinare… hahalere!

 

Poem în proză… violet

Şi dacă unora le plac flăcările purpurii, albastre,

Iar altora energia bioenergetică,

Culorile

Roşii, portocalii?

Mie îmi place flacăra violet;

Am cravată violet,

Am un succes nebun…

În orice domeniu…

De‑i politic, de afaceri sau sentimental,

Am cravată,

Ori cămaşă violet!

Am câştig de cauză,

Sentimental, dau fata gata

Din prima…

În afaceri, îmi aranjez cravata

Şi câştig orice licitaţie.

Politic, bat orice

Adversar, dacă e vorba de

Lupta pentru ciolan

Da, viaţa mea

E violet,

Fără violet

Sunt ca un marinar

Fără navă…

Cu cravata mea violet,

Pot în schimb să sar şi umbra‑mi…

Ceea ce pentru alţii este imposibil…

Dar pentru mine‑i floare la ureche…

Cum reuşesc să sar peste umbra‑mi?

Simplu! Am constatat, într‑o seară,

Pe clar de lună,

Am desenat

Propria‑mi umbră

Pe asfalt portocaliu…

Cu o cravată violet,

Iar a doua zi,

Am sărit peste ea

Şi din săritura mea,

Electrizată şi electrogenică,

Am ajuns

Direct la… Cotroceni.

Aşa e în viaţă,

Totul e să ştii

Să‑ţi alegi culorile

Şi oamenii,

Să ştii să te

Foloseşti de culori

Şi de oameni,

Să ştii unde să

Aşezi culorile

Şi oamenii…

Şi astfel „ciuruieşti” tot

Şi pe oricine…

Vă las, sunt aşteptat

la o întâlnire sentimentală.

Eu, cu cravată violet,

Ea, toată‑n mov…

Va fi o „Noapte furtunoasă”.

Totul e să nu dea

Vreun paparazzi peste noi …

Dar am eu destul violet pentru a neutraliza

Aura lor…

 

Bravo „musiu”

 

– Ştii, ieri, şeful mare m‑a chemat la el şi mi‑a spus scurt: vreau urgent un proiect de lege care să vină şi în sprijinul oamenilor săraci, nu numai în favoarea clientelei noastre politice.

– Şi l‑ai făcut?

– Am mai mobilizat câţiva oameni din partidul meu… şi am trecut la treabă…

– Bravo! Şi în ce constă proiectul de lege?

– Ne‑am gândit să nu existe salar sub 20 de milioane vechi…

– Bravo! În acest caz, îi voi mai vota o dată…

– Pensiile să fie şi ele avute în vedere; nici o pensie sub 20 de milioane vechi, iar cele speciale să nu depăşească 30 de milioane…

– Bravo! Vă mai votăm o dată! Cam când o să intre în vigoare legea asta?

– În anul 2030…

– Bravo! Vă mai votăm o dată… contaţi pe noi pentru anul 2050…

 

Joc politic

 

– Dacă ar fi să mergi, din nou, la urna de vot, pe cine ai vota: pe Băsescu sau pe Geoană?

– Pe Adrian Năstase…

– Dar Adrian Năstase n‑a fost în joc…

– Nu‑i nimic, vine el…

 

Sinceritatea măgarului

 

– Încotro, Petrică?

– Mă grăbesc la birou…

– Nu cumva lucrezi la Guvern?

– Ba da!

– De când?

– De când am votat partidul care l‑a dus la guvernare!

 

Alt măgăruş

 

– Îl mai ştii pe Gore?

– Sigur că‑l ştiu! Ce‑i cu el?

– Şi‑a tras o vilă cu două nivele de stă mâţa‑n coadă!

– Bravo lui! Dar cu ce partid e Gore?

– Cu cel care accede la putere!

 

Şomera bătăioasă

 

– Zici că nevastă‑ta a fost disponibilizată?

– După 20 de ani la acelaşi loc de muncă, în acelaşi loc, acelaşi scaun… au aruncat‑o ca pe o cârpă…

– Dar sindicatul ce zice?

– Ea era liderul de sindicat…

 

Curajosul

 

– Te felicit, Vasile, am auzit că i‑ai scris domnului Băsescu o scrisoare tare de tot?

– Bombă!

– Ce reacţie a avut?

– Mi‑a răspuns!

– Bravo! Ce ţi‑a scris?

– Mulţumesc pentru felicitare!

 

Somnambulul

 

– Nu te‑am auzit vorbind de la tribuna Parlamentului…

– Dar, ce? Am eu faţă de somnambul? Mă crezi somnambul?

– Crezi că numai somnambulii vorbesc în somn?

 

Deliranţi ca… dealerii

 

– Ce s‑a întâmplat cu cei trei dealeri de droguri care erau urmăriţi noaptea trecută?

– I‑am prins şi i‑am băgat la răcoare!

– Scoate‑i! Ce, vrei să răcească copilul domnului prefect şi al domnului procuror şef?

– Am înţeles, să trăiţi!

– Marş la sala de protocol şi dă‑le şi un ceai fierbinte, o să‑i ferească de răceală!

– Aduc şi o pătură, domnule şef?

– Ce să faci cu pătura?

– Să‑i acoperim, să nu răcească…

 

Unora le sună ceasul, altora… nici soneria

 

– Cine bate aşa de tare în uşă?

– Sunt eu, vecinul dumneavoastră, cel de jos… Boc e numele meu, cred că aţi uitat robinetul deschis în baie…

– Şi, dacă sunteţi la uşa mea, de ce bateţi în uşă cu pumnul şi nu sunaţi la sonerie?

– E montată prea sus… nu ajung la ea…

 

Argument

 

– Te‑am văzut în Gara de Nord stând la rând să votezi. A meritat?

– Cum dracu’ să nu merite? Unde mai câştigă omul un milion de lei în cinci ore?

 

Turism şi Dezvoltare

 

– Eu zic că doamna Elena Udrea face treabă bună la Ministerul Turismului; azi la Paris, mâine la Londra, ieri la Roma…

– O face, dar la Dezvoltare cum s‑o descurca?

– Vom vedea… la nouă luni!

 

Pus pe căpătuială

 

– Ţi‑am citit declaraţia de avere. Eşti cam exagerat. De unde ai tu patru maşini de lux, două vile şi patru terenuri intravilan?

– N‑am! Dar peste patru ani, când n‑o să mai fiu primar, voi avea… şi când îmi declar din nou averea, voi avea „acoperire”; curat ca lacrima! Pricepi?

– Pricep, că nu‑s prost…

– Bravo! Doar eşti prietenul meu!

 

Un bordel cu patru foi

 

– Domnule, ce cauţi la noi?

– Ce caută un bărbat care vine la bordel camuflat.

– Vrei o femeie?

– Vezi că ştii? Eşti deşteaptă!

– Taicule, ştii că la noi preţurile sunt piperate zdravăn?

– Cât?

– Pentru două ore scoţi din chimir patru foi…

– Ei bine, la pensia mea, merge!

– Ce pensie ai, taică?

– Specială! Da‑mi dai şi chitanţă?

– Ce să faci cu chitanţa?

– Să o decontez la partid. Partidul decontează totul.

– Şi dacă nu ţi‑o decontează?

– Mă duc la alt partid.

 

Singură în noapte

 

– Spectacolul este extraordinar, e teribil, te face să râzi în hohote şi să plângi cu lacrimi.

– Am auzit câte ceva despre spectacolul ăsta susţinut de Florin Piersic şi Emilia Popescu, dar, cu pensia mea, nu‑mi permit să plătesc şaptezeci de lei pe un bilet…

– Te înţeleg. Şi eu am făcut un sacrificiu mare, dar îţi spun sincer că a meritat.

– Dacă Florin Piersic ne‑ar auzi, generos cum e, aşa îl ştim cu toţii, cu siguranţă că ne‑ar da bilete de favoare, sau le‑ar plăti el…

– Sau ne‑ar cânta aşa: „Săracă inima mea, / Fosta‑i la doftor cu ea? /la doftor şi la potică, /Să mărească pensia mică…”

 

Politicieni de paie

 

– Salut, Costele! Ce mai faci? Tot cu micuţa ciupeală?

– Na! Gata, am terminat cu micile găinării, am intrat în politică. De‑acum putem vorbi de la egal la egal…

Băieţii deştepţi

 

– Vă informez, şefu’, că pesediştii au început să se mănânce între ei.

– Foarte bine! N‑o să mai fie nevoie să‑i „ciuruim” noi!

– Aşa e, şefu’! Facem economie de gloanţe…

– Bravo, mă! Eşti băiat deştept, iar mie‑mi plac băieţii deştepţi…

 

Politicianul de carton

 

– Tu unde mai faci politica românilor? La P.D.L, la P.N.L s‑au la P.S.D?

– Pe Coasta de Azur!

Beţia succesului

 

– Observ că şeful tace, n‑a scos un cuvânt, n‑a replicat, i‑a lăsat pe analiştii politici să‑şi facă mendrele ca şi când „atacurile”, opiniile lor nu i‑ar afecta imaginea publică…

– Încă nu s‑a trezit după beţia succesului pe care l‑a înregistrat în lupta cu Mircea Geoană…

– Asta îl face să tacă?

– Da! E un motiv la naibii de puternic… Beţia succesului e grea, cântăreşte mai mult decât două beţii la „Cireşica”…

 

Politicianul de mucava

 

– Am auzit că ai sărit din barca pesedeului în barca pedesereului?

– Da! Aşa‑i! De mic copil mi‑au plăcut bărcile cu motor…

– Eşti perseverent şi inspirat. Mâine, poimâine o să‑ţi doreşti să „salţi” pe puntea unui vapor…

– Pardon! Nu am vocaţia sinucigaşului… Ştiu că vapoarele sunt specialitatea şefului…

 

Muncă grea

 

– Tu, cel care ai lins pantofii liderilor de partid, cu ce te mai ocupi?

– Ce vrei să spui? Se vede că nu mă cunoşti deloc… Eu sunt un fidel, am un cult deosebit pentru meseria mea… doar că iarna asta grea mi‑a creat greutăţi…

– Ce fel de greutăţi?

– Toţi liderii au purtat, de cum a dat prima brumă, cizme!

 

Şmecherii guvernamentale

 

– Lume, lume! Vă dau o veste: săptămâna viitoare, vă puteţi întâlni cu guvernanţii noştri la Circ!

– Oare în ce s‑or fi specializat?

– Cu siguranţă în jonglerii…

– Jonglerii, jonglerii, dar ce jonglerii pot ei să facă pe‑acolo?

– Mult şi deloc mărunte! Printre ele, cu prioritate, recalcularea pensiilor…

– O jonglerie pe măsura „creierului” generator de fenomene apocaliptice… Oricât ar fi ei de inventivi în facere de biruri, nu pot „opera” singuri; au nevoie de contabili…

– Aha! Să le ţină balanţa în echilibru?

– Aş! Să aibă pe cine să dea vina… dacă cumva le cad măciucile din mânecă…

– Mai bine ar „cădea” ei de la guvernare…

 

Groparii din Guvern

 

– Eşti cam trist, colega actor…

– Supărat până la lacrimi…

– Cine te‑a supărat atât de tare, colega actor…

– Guvernanţii! Spune tu, colega actor, am slujit cu credinţă scena Teatrului românesc mai bine de 45 de ani? Ştii bine că aşa a fost, iar ei, guvernanţii, acum, ce fac? Mă umilesc, mă pun în situaţia de a alege între pensie şi colaborarea cu teatrul…

– Colega actor, sunt pe cât de stupefiat, pe atât de revoltat: cum să alegi între viaţă şi viaţă? Şi totuşi, cu ăştia nu te poţi lupta, nu‑i poţi învinge cu argumente logice… Ce‑ai ales?

– Am renunţat la pensie… Şi ştii de ce? Pentru că mai am de realizat un mare rol: se pune în scenă Hamlet, iar au am fost distribuit în rolul groparului…

– Rolul groparului? Chiar vrei să joci acest rol?

– Da! Toată viaţa mi‑am dorit acest rol… Vreau să arăt poporului român cum domnii guvernanţi sunt croiţi pentru a întruchipa ei înşişi rolul groparului, doar că, în piesa lor, cei îngropaţi vor fi actorii, îngropaţi de vii…

 

Impozit pe colivă

 

– Gheorghe, te afli la poarta Raiului, de ce nu intri?

– Sfinte Petre, îţi mulţumesc pentru că mi‑ai reţinut un loc, dar trebuie să mă reîntorc pe pământ…

– Ai uitat ceva?

– Da, Sfinte Petre, am uitat să‑mi plătesc impozitul pe colivă şi nu vreau să mă înjure domnul Sebastian Vlădescu…

– Stai, nu‑i totul pierdut! Relaxează‑te! De ce să faci un drum aşa de lung? Îl aduc aici!

– În Rai, Sfinte Petre?

– A, nici vorbă! Îl voi plasa la poarta Raiului, îi plăteşti ceea ce zici că n‑ai plătit şi, imediat, fără comentarii şi drept la justificare, îi dau un brânci şi în Iad cu el!

– Aşa da! Şi să‑i dăm şi o pedeapsă specială: de câte ori va transpira lângă cazanul cu smoală, să plătească impozit pentru fiecare boc…, adică bob de transpiraţie…

– Gheorghe, abţine‑te, vorbeşte mai pe ocolite. Nu le da ălora idei, fac referire la cei din Guvernul de la Bucureşti, că vor pune impozit şi pe mersul pe jos…

 

Dialog absurd

 

– Frăţioare, ce facem? Mai stăm în burta mamei sau…

– Eu zic să ne naştem, doar aşa vom vedea şi noi lumea prin propriii ochi…

– Da, dar „afară” ne aşteaptă un „frăţior”, de fapt un copil născut de ceva vreme şi care are oarece putere de decizie şi se tot dă de ceasul morţii să taie din alocaţia pentru copii…

– Vorbeşti despre un frate nu prea bun, e un frate vitreg… Te întreb, fratele meu bun, părinţii noştri nu ne pot întreţine? Creşterea noastră depinde chiar aşa de mult de alocaţie?

– N‑aş spune că nu, avem chiar noroc cu părinţii noştri; tata e medic de familie, iar mama profesoară, predă chimia într‑o şcoală bună…

– Vorbeşti de noroc, mititelule? Eu zic să fim pragmatici şi hotărâţi: să ne căutăm alţi părinţi, cu salarii mai babane…

– Da! Ai dreptate! Eu zic să alegem… numai că nu sunt destul de iniţiat în a aborda viaţa: ce să alegem? Politicieni şi oameni de afaceri?

– Eu zic să generăm o familie prin inginerie genetică: clonăm un politician pe un trunchi de om de afaceri, operaţiune din care să iasă o simbioză: un bişniţar‑politic…

– Şi cu părinţii noştri biologici ce facem?

– După ce prindem cheag şi putere, îi luăm sub aripa noastră…

– De acord! Să ne luăm zborul spre lumea dominată de astrul violet…

 

Tăcerea

 

Afară bate vântul. El tace. Afară plouă. El tace! Afară s‑a întunecat. El tace!

Afară s‑a luminat de ziuă. El tace! Afară a îngheţat. El tace! Afară e căldură. El tace! Afară lumea strigă: „hoţii, hoţii!”. El tace. Afară lumea se bucură şi petrece. El tace! Afară lumea e nemulţumită. El tace! Afară nu mai vezi picior de om. El vorbeşte! Vorbeşte ore în şir, dar nu‑l ascultă nimeni. Afară plouă. El vorbeşte! Afară bate vântul. El vorbeşte! Afară mulţimea strigă: „hoţii! hoţii!” El vorbeşte… El ori tace, ori vorbeşte, dacă‑i sus, se‑mbogăţeşte!

 

În Iad cu tine

 

– Dumneata?

– Vreau şi eu în Rai, Sfinte Petre…

– Impozitele pe pământ le‑ai plătit?

– Aşa şi aşa…

– Ai practicat evaziunea fiscală?

– Păi…

– Ai avut momente când nu ţi‑ai ţinut cuvântul dat?

Promisiunile, jurămintele?

– Să zicem că…

– Ai făcut vreo faptă bună în viaţa ta? Vreun bine?

– Nu, Sfinte Petre, că „binele” la noi se pedepseşte…

– Cum te cheamă?

– Emil Boc…

– Tu eşti Boc?

– Eu, Sfinte Petre.

– Ăla mic şi dat dracului?

– Ăla, Sfinte Petre…

– În Iad cu tine!

– De ce, Sfinte Petre?

– Pentru că pe pământ ai fost înconjurat doar de oameni daţi dracului şi nu vreau să te lipsesc de compania lor…

– Sfinte Petre, vrei să spui că şi şefu’ mare e tot în Iad?

– Tot! Locul i se potriveşte, iar el se simte ca peştele în apă…

– În cazul ăsta, ce mai stai la discuţii? Anunţă‑l că vin…

 

Promisiuni

 

– Vai de mine, dragul meu, ce urât miroşi!

– Posibil…

– Nu vii cumva de la curve?

– Ba da!

– Iubitule, nu mi‑ai promis că nu te mai duci la şedinţele de partid?

 

Milionari de mucava

 

– În ce vrei să ne duelăm? În firme sau în euro?

– Apropo de euro; nu înţeleg cum de tu ai 20 de milioane de euro, iar eu am doar 15…

– Păi, să facem o mică socoteală…

– Ce socoteală? Eu am demarat afacerile acum 10 ani, tu tot acum 10 ani; eu am intrat în politică acum 10 ani, tu ai intrat în politică tot acum 10 ani?!

– Da, datele sunt corecte, dar… tu în câte partide ai activat?

– În patru!

– Ei, vezi? Aici e diferenţa: eu am migrat şi am staţionat în cinci partide…

 

Găinuşa

 

– Ia spune‑mi, Elena, ce avere ai şi‑ţi promit că rămâne între noi!

– Pe bune?

– Pe bune!

– Un miliard de euro.

– Bravo! Cum ai reuşit, Elena?

– Simplu. Cu mintea am făcut un leu, iar restul cu frumuseţea…

– Îmi place că eşti modestă… să ştii că mulţi bărbaţi îl invidiază pe Cocoş, că şi‑a luat o găinuşă ce face ouă de aur…

 

Glumeţul

 

– Ionele, te mai ţii de bancuri, aşa ca pe vremuri?

– Da… hai că‑ţi spun unul proaspăt.

– Te ascult…

– La o mare groapă de gunoaie, Emilică şi Trăienică căutau de zor printre resturi… murdari, jerpeliţi, cu haine rupte… arătau tipii ca nişte boschetari… ştii bancul?

– Nu‑l ştiu, Ionele…

– Nici eu… Dar mi‑ar plăcea să‑i văd aşa…

 

Modestie

 

– Te rog să‑mi convoci toţi consilierii mei în sala mică de şedinţe… Ce e cu atâta lume în sala mare de şedinţe?

– Dumneavoastră aţi ordonat să vă convoc consilierii.

– A da… Domnilor, de data asta vă iert, dar pe viitor să nu se mai întâmple… Cine naiba m‑a pus să… accept eu să fiu primit în Academia de Ştiinţe din România? Imediat să transmiteţi ziarelor şi televiziunilor, că nu accept această onoare… Ce, vreţi să fiu comparat cu Nicolae Ceauşescu? Mă, nu aveţi pic de diplomaţie! Aţi înţeles?

– Da… dar…

– Nici un dar! Întâi o propuneţi pe Elena Udrea şi după aceea pe mine… La treabă!

 

Minciuna

 

– Da, intră!

– Bună ziua.

– Bună… Ce doriţi?

– Vreau să ştiu unde se minte cel mai tare?

– Aţi nimerit greşit. Aici e parlamentul, guvernul e a treia uşă pe stânga…

– Şi găsesc pe cineva?

– Pe toţi…

– Şi toţi mint?

– Numai când e nevoie…

– Şi când e nevoie?

– Tot timpul…

– Să trăiţi!

– Dacă ajungi la Cotroceni, nu uita să adaugi… bine…!

 

Independentul

 

– Cristian, vrei să‑mi spui ce înseamnă „parlamentar independent”?

– Adică, să fii independent, aşa ca mine…

– Te înţeleg, dar totuşi trebuie să fii cu cineva?

– Sunt…

– Cu cine?

– Cu cine dă mai mult… Dar de ce te interesează?

– Vreau să intru în politică; observ că e o afacere bună şi se câştigă bine.

– Aşa e, dar atenţie să nu păţeşti ca Voicu…

– Dar el de ce a fost aşa de terfelit şi de D.N.A. şi de colegii lui de partid?

– Din cauza lăcomiei. A fost prea lacom, din ce a făcut… nu a dat şi altora…

– Eu să ştii că nu sunt aşa… dau şi altora…

– Auzi amice, mâine să treci pe la mine… poate îţi dau o mână de ajutor…

 

Cinstea întruchipată

 

– Frumoasă vilă şi‑a tras judecătorul Ilie.

– A şi muncit omul, şi înainte de Revoluţie şi după…

– Adică? Fii mai concret!

– Înainte de Revoluţie îi condamna la câte patru – cinci ani de detenţie pe cei ce furau câte patru – cinci coceni de porumb, din avuţia C.A.P.‑ului, iar după Revoluţie, îi apăra pe cei ce au devastat ţara…

– Aşa e; a muncit omul cu sârg şi dăruire… şi‑a făcut datoria pe deplin.

– Şi‑o vilă… mamă, mamă…

Mama lui…

 

Reuşită

 

– Bravo, Bogdan, te felicit! Ai reuşit să prinzi un post în Ambasada României la Paris!

– Aşa e, dar cu ce sacrificii te‑ai întrebat?

– Ce fel de sacrificii?

– Va trebui să mă însor cu fata preşedinte-lui…

 

Nevinovaţii

 

– Ai văzut că cei trei „încătuşaţi” sunt liberi şi că Înalta Curte de Casaţie i‑a eliberat?

– Am văzut! Eu de la bun început am ştiut că hoţii ăştia sunt nevinovaţi şi că vor fi eliberaţi!

 

O expoziţie de artă pe gardul Cotrocenilor

 

– Ce, maică‑ta te‑a lăsat singurică?

– Da, s‑a dus la Palatul de la Cotroceni, să‑mi aducă pamperşi …

– Ce fel de pamperşi?

– Căcăcioşi…

– De unde şi până unde la Cotroceni se găsesc pamperşi căcăcioşi?

– E, de‑ai ştii tu câţi căcăcioşi ca noi sunt acolo?!

*

 

Copiii nu au protestat

Văzându‑l pe Boc, într‑un colţişor,

Probabil că l‑au confundat

C‑un nou născut… un bun coleg de‑al lor…

 

Curajul lor e… frica

 

– Ce faci, colega profesore, nu vii la mitingul profesorilor?

– Nu, nu‑mi permit…

– Ce nu‑ţi permiţi, să protestezi împotriva guvernanţilor?

– Nu, nu îmi permit să fiu pus pe lista neagră!

*

 

Profesorii, e cunoscut,

Ştiu tezele să corecteze,

Un lucru însă n‑au ştiut:

N‑au ştiut pe cine să… voteze…!

 

 

Bugetar cu gura mică

Zilnic lui ceva îi… pică

 

– E, cum te simţi la noi la Primărie?

– Biiiine!

– Prime de recuperare ţi‑am dat, în străinătate te‑am trimis de trei ori. Ce zici, eşti mulţumit la noi?

– Mulţumit… unchiule!

*

 

De nu poţi parlamentar,

Fă‑mă mamă bugetar,

Cu o funcţie cât de mică;

Că de nu curge…, mai … pică!

 

Sărman pensionar

 

– Reuşeşti să te descurci cu pensia ta de trei lulele?

– Nu e de trei lulele, e de trei sute de roni…

– Cum te descurci?

– Dimineaţa beau un ceai de păpădie, la prânz fac o plimbare prin parc şi…

– Şi seara?

– Seara, ce rămâne de la… prânz!

*

 

Sărman pensionar, sărman,

Guvernul îţi mai dă un an,

Să trăieşti… în veselie,

De ne scapi de… datorie!

 

 

Durerea din suflet

 

De‑o vreme tot deschid uşi la cabinete medicale.

Am stat de vorbă cu mari specialişti chirurgi, profesori,

Cerându‑le să‑mi opereze durerea din suflet,

Dar ei m‑au refuzat rând pe rând,

Lăsându‑mă singur cu suferinţa mea…

Un prieten bun mi‑a dat

Următorul sfat:

„Amice, împacă‑te cu Ioana,

Însoară‑te cu ea

Şi vei constata că de durerea din suflet

Te vei elibera!”

Aşa am făcut…

Şi am scăpat de operaţie…

 

Răzbunarea medicului specialist

 

– Domn’ doctor, vă caută un domn ministru, spune că îi este foarte rău…

– Să aştepte!

– I‑am spus că sunteţi ocupat, dar dumnealui insistă, spune că…

– Să aştepte…

– Domn’ doctor, cred că domnul ministru, ori a leşinat, ori a murit…

– Da?! Atunci să intre!

 

Dacă un parlamentar

Vine să‑l consult, ca omu’,

Eu ca şi medic primar,

Aplic metoda lui… Ciomu!

 

Omul strângător de case

 

– Vezi vila aia?

– O văd…

– E a mea. Dar aia din sticlă?

– O văd.

– Tot a mea e.

– Câte case ai în oraş?

– Douăzeci, iar la munte şi la mare mai am încă patru.

– Dar aia pe colţ e tot a ta?

– Nu, e penitenciarul!

– Dar o să fie tot a ta…!

*

 

România, stat de drept,

O ştie orişicine,

Este un stat înţelept…

Unde se fură… bine!

 

Omu‑şi schimbă părul, dar minciuna, nu…

 

– Eu îl ştiu pe Emil încă din copilărie… Culmea, e neschimbat; e acelaşi mincinos şi puţintel…

– Aşa! E neschimbat!

– Da, zici că e tot aşa de pitic?

– Nu, dar este tot aşa de mincinos!

 

Vorbe‑n vânt

 

Ei, pensionarii noştri, sunt mândria ţării, ei sunt primii care ştiu să răspundă la greutăţi ţării, când sunt solicitaţi, ei sunt solidari şi gata! Oricând dispuţi să se sacrifice pentru binele ţării, pentru binele poporului care astăzi trece printr‑o criză de mari proporţii… Noi, guvernanţii ţării, le‑am cerut 0,03 la sută, dar ei au venit cu miile, în Piaţa Victoriei ,scandând:

 

„Ţara s‑o scăpăm de gută;

Vrem să‑i dăm  15 la sută…

Celora cu pensii mari

Luaţi‑le doar trei creiţari !”

 

Voi, pensionarii ţării, sunteţi mândria şi salvarea noastră, iar noi, drept recunoştinţă, vă vom construi în fiecare oraş câte un patinoar … Să vă facem viaţa fericită şi cât mai plină de bucurii. Şi vă dorim să alunecaţi cu picioarele înainte…!

 

Cine minte mai frumos

Şi‑are glasul dulce?

Ăsta‑i omul păcătos

Care ne… conduce!

 

Ciocul mic, s‑a zis cu voi,

La putere suntem noi…

De‑acum veţi vedea pe dracu’

Voi luaţi zărul, noi caimacul

 

„Ca premier al vostru, vă rog să m‑ascultaţi,

La mitinguri şi greve să nu mă fluieraţi;

Că altfel eu mă supăr şi rău mă enervez,

De mâine fluieratul… eu vi‑l impozitez!”

 

„Băieţii buni de la putere,

Nu mai vorbesc, ca şi de obicei,

Le face mai multă plăcere:

Să tacă şi să facă… pentru ei!

 

Sincer, astăzi vă spun totul,

Ţie, Petre, Gheorghe, Ioane,

De‑acum nu vă mai dau votul…

Fără două milioane!

 

 

Domnului ministru Vlădescu

 

„Nu mai rezist!” strigă economia,

„Prea mulţi pensionari în Romania!”

„Fără probleme”, replică Vlădescu‑uşor;

„Până la anu’, jumătate vi‑i omor!”

 

Domnului Traian Băsescu

 

Pe toţi „marinarii” ţării,

Îi duci la câte o agapă;

Neştiind, bieţii de ei,

Că mâine ajung… la apă!

 

Băsescu l‑a făcut şmecher pe Berceanu

 

Mă face şmecher, mincinos,

Mă face‑n chip şi fel.

Eu ştiu de ce; sunt mai frumos

Şi mult mai şmecher decât el…

 

Unui poet neînţeles

 

– Iubito, aş vrea să te înveselesc,

Să fie‑n jurul nostru bine…

– Din râs, iubite, să nu mă mai opresc,

Citeşte‑mi ceva scris de tine…

Domnului ministru Funeriu

 

Când mai ai o conferinţă,

Te rog cu‑ntreaga mea fiinţă,

Aşează‑te chiar lângă mine,

Că îţi suflu mult mai… bine!

 

Ei v‑au condamnat la foame

 

Cu premierul Emil Boc

Şi Traian Băsescu preşedinte,

Nu batem pasul pe loc,

Ci cu fundul… mergem înainte!

 

Doamnei ministru Elena Udrea

 

Ştie bine să se‑mbrace,

Ştie să‑şi ascundă anii

Ştie pâinea cum se coace,

Ştie cum se fură… banii!

 

Domnului ministru Blaga

 

Are tot ce îşi doreşte

Are oi, măgari şi stână,

Heleşteuri cu mult peşte…

Şi pe Băsescu… la mână!

Să fii…

 

Să fii un hoţ netrebnic, ticălos,

Un necioplit şi un avid,

Va trebui să fii şi mincinos…

Şi membru de partid…!

 

Lui Blaga

 

Toţi bugetarii lui Blaga

Îl iubesc şi nu degeaba…

Îl iubesc şi‑i dau în dar…

Sfertul ciupit din salar…

 

Lui Berceanu

 

Şi mergând din gară‑n gară,

Elegant fiindcă se poartă,

N‑ai văzut viaţă amară

Nici că eşti pe linie… moartă!

 

Lui Adrian Videanu

 

Avid şi lacom după avere,

Să fie omul la putere,

Fără să aibă o… „mătuşă”:

Îi vin toate ca o… „cătuşă”!

Lui Sebastian Vlădescu

 

Toată ziua stăm pe loc

Şi studiem universul,

Dumnealui şi Emil Boc

Ne impozitează… mersul!

 

Lui Traian Băsescu

 

Târziu… veni la ape şi puterea,

Nu pentru a le mângâia durerea,

Ori să le vadă lacrima amară,

Ci să le facă de… ocară!

 

Lui Mihai Şeitan

 

Cu mersul tău mărunt de raţă,

Şi tot dând din mâini şi coate,

Ştii ca să ne minţi în faţă

Şi să loveşti pe la spate…!

 

Lui Cseke Attila

 

Ar trebui să fim mai optimişti:

Avem spitale, medici specialişti;

Avem medicamente compensate…

Păcat că nu avem şi… sănătate!

D‑lui Traian Băsescu

 

La unu‑nchis din penitenciar

Ţine mai mult ca la un pensionar.

Gândul meu spre gându‑i se îndreaptă…

Ştie domn’ Băsescu ce‑l … aşteaptă!

 

Lui Predoiu Cătălin, ministrul Justiţiei

 

Teribilă‑i Justiţia română

Condusă de mână forte, nouă

De azi nu se mai fură cu o mână,

De azi se fură cu‑amândouă.

 

Lui Mihai Dumitru, ministrul Agriculturii

 

Agricultura ţării e în floare,

Cresc buruieni, ciulinii cât un pom;

Din cauza lor, aflat‑am cu stupoare,

Pe câmpuri, nu se vede niciun … om!

 

Aceiaşi draci 

 

Nu le spun cum spus‑a domnul Caragiale;

„Politicieni‑s nişte haimanale

Eu le spun mai simplu, dragi concetăţeni,

Cei ce conduc ţara‑s… politicieni!

Logică

 

– Ne sărutăm pe stradă

Şi în tramvai noi ne iubim,

– Cât timp facem paradă?

– Până ne căsătorim!

 

Ţară second‑hand

 

Suntem ţară săracă

De mâna a doua, sub papuc,

Şi mulsă ca pe‑o vacă,

De cei ce astăzi ne conduc.

 

Dorinţa chinezului

 

Vreau s‑ajung în România,

Să‑i văd munţii şi câmpia,

Să‑i văd sufletul şi gena,

Şi „frunza” doamnei Elena!

 

Logo‑ul d‑nei Elena Udrea

 

Brendul ţării româneşti,

Are ceva ca‑n poveşti,

Are o frunză ce se‑ndoaie,

Made Rom… – apă de ploaie.

Dorinţa lui Băsescu şi Boc

 

Nu ne făceam noi de ocară,

Şi conduceam mult mai uşor,

Dacă aveam o altă ţară,

Bineânţeles şi‑un alt popor!

 

Argumentul lui Băsescu

 

Unii urlă că e greu,

Duc viaţă de câine,

Dar, cei din jurul meu,

Zic că trăiesc bine!

 

 

Dorinţa poporului

 

A căzut guvernul, gata,

Toţi burtoşi şi rotofei,

Nu le-a pus piedică tata,

Şi-au pus piedici între ei!

 

Nedumerire

 

Au dispărut guvernanţii,

Durdulii şi rotofei,

Nu i-au mâncat opozanţii…

Se mâncară între ei!

 

Epilog

 

Iar acum, dragi cititori,

Vă mărturisesc sincer ceva:

M‑am săturat, la fel ca voi,

De politicieni de mucava…

 

M‑am săturat de micul vost’ dejun

Servit prin cuvântări şi prin ziare,

Spunând că‑n ţară criză nu mai este,

Minţind poporul cu neruşinare.

 

M‑am săturat de prânzul ce ni‑l daţi

Din care noi servim pe săturate,

Servit pompos prin televiziuni,

Pe tăvi de‑argint nedeclarate.

 

M‑am săturat de mahării puterii,

Cei cu venituri mari, exuberante,

Ce ne sfidează fără de ruşine

Din limuzine scumpe, elegante!…

 

M‑am săturat de vorbe‑alese

Cu care zilnic ne îmbrobodiţi,

Ne daţi speranţe că trăi‑vom bine,

Cu zâmbetul pe faţă ne minţiţi.

 

M‑am săturat de ticăloşi ca voi,

De voi ce ne minţiţi fără măsură

Când v‑am votat, mi-aţi dat pungi cu mălai…

Iar astăzi, îmi luaţi pâinea de la gură!

 

Voi aţi ciupit din pensii şi salarii,

Nesimţirea voastră o ascult.

Mă‑ntreb cu lacrimi şi tristeţe:

Pământul ţării vă mai rabdă mult?

Volumul Politicieni de mucava, Emil Şain, Ed. Excelsior Art, 2010

 

 

Regina Maria: „Povestea vieţii mele”


A apărut în Editura „Adeverul S.A.” şi a fost tradusă în limba română de Margarita Miller- Verghy. Este de mirare că republicanii-regăţeni ai României democrate n-au găsit cu cale să re-publice acest volum al, în fond, reginei lor, „întregitoare”, antantistă şi de sorginte britanică. Nu convine ceva în atitudinea unei principese/regină vizavi de moravurile cu iz de stârv ale „nomenclaturii” valahe ale vremii. Convin doar undele de lumină solară engleză, care, zice-se, au fermecat o ţară. Româncuţa noastră britanică le-a zis-o în faţă străbunilor voştri care şi-au dorit prinţ străin, pentru că, precum azi, nu v-aţi suportat unii pe alţii. Citate (cu s. n. ) :

“Aţi fost mândri să IMPORTAŢI o prinţesă de neam mare. Este între noi o diferenţă de RASĂ: sunt anglo-saxonă, iar voi sunteţi LATINI            . La voi nimic nu e sfânt, vă bateţi joc de toate. Nu mă pot prinde în luptă cu meşteşugita voastră FĂŢĂRNICIE. M-am hotărât să părăsesc ţara. Totul s-a sfârşit între noi…”  Principesa avea deja patru copii, când a intervenit conflictul ei cu ţara; rechizitoriul făcut miticilor este un adevărat poem al deznădejdii, dar şi demonstrarea unei incisivităţi  de o forţă copleşitoare. Vlădicile valaho – fanariote, aflate în preajma ei pe când îşi perora discursul, se făcură instantaneu pupinfundişti. Numai “Nando”, soţul Ferdinand, viitorul „întregitor”, reuşi s-o calmeze; „ Fato, ţara avea nevoie de o regină!” (Ce dracu’? Facem şi noi război! )

 Bătrânul Carol I era bolnav, la începerea Primului Război Mondial; nutrea gânduri negre şi dorea să se autoexileze, din ţara care-l primise ca salvator, iar acum, conform „dorinţei poporului”, copios instigat de nomenclatură, ar fi trebuit mintenaş să rupă documentele Alianţei cu Austria. Şi a fost silit să le rupă. Deja bătrânul fruntaş liberal Costinescu îi făcuse lui Nando un copilaş cu zvăpăiata Maria; acum o conseia blajin, patern, în toiul protestului ei antivalah, să-şi trădeze chiar familia mixtă, act odios: „Chiar dacă Prinţul (viitorul rege Ferdinand, n.n.), soţul Alteţei Voastre, găseşte de cuviinţă să urmeze pe Unchiul Său (Carol I, desigur, dar nu se ştie dacă Nando ar fi avut această dorinţă, sinonimă cu o abdicare nerentabilă, n.n.) în exilul impus de el însuşi (la care a renunţat ulterior, n.n.), făgăduieşte-ne  că vei rămâne cu noi împreună cu Fiul Alteţei Voastre, Carol (al II-lea, n.n.), şi dacă se poate, cu toţi copiii, pentru  a duce mai departe opera începută de bătrânul Rege. Nu e cu putinţă şi nici drept să ne părăseşti în ceasul de grea cumpănă, când ştim că din toată inima eşti alături de noi”(pg.492).

Nu ne putem decât încrede, cu tristeţe, în memoriile reginei Maria a României; pe lângă trista experienţă pe care tânăra principesă a avut-o în “regat”, paginile scrise cu nerv şi atestând o personalitate mai puternică decât aceea a lui Ferdinand, aflăm şi alte lucruri foarte interesante. Iată, în Austria, pe împăratul Carol  „l-a detronat revoluţia în urma războiului mondial, deoarece copiii lui Franz Ferdinand nu erau priviţi ca având drept la moştenirea tronului”.  Austria, ţărişoara “moştenitoare” a fostului imperiu, devenise republică NUMAI din cauza absenţei unui descendent al lui Franz Joseph, “autentic”. Dacă se găsea vreunul, ar fi fost alta situaţia Austriei? Dar a Ungariei?  Dacă se găsea vreunul, ar fi fost acela rege sau împărat?  Până la urmă nu se ştie dacă formula republicană a fost cea mai fericită. Cel puţin în această parte a lumii europene.

Lucian Bureriu

Victorioşii


„Indecizia politicienilor români de atunci a făcut ca la numai doi ani Banatul si fie rupt în două…” (Flavius Bizerea, “Almanahul Banatului”, 1995 )

…Aşa cum şi decizia regatului sârb de anexare a Banatului precum şi indecizia armatei franceze au desfiinţat Republica Bănăţeană prezidată de Otto Roth. Înfrângerea acestui mic stat european se perpetuează. Putem observa cu satisfacţie că renaşte civilizaţia fostelor Puteri Centrale (ce înglobau şi Banatul), de altfel obligate să cedeze prerogativele imperiale în folosul victorioşilor, Antantei şi ulterior aceloraşi Aliaţi. Înfrânţii de ieri sunt victorioşii de azi. Iar cea mai bună administraţie a lumii  renaşte. Hărnicia, eroismul şi inteligenţa superioară a locuitorilor celei mai importante părţi a continentului  se ridică deasupra decăderii slavilor de Sud-Est; se confirmă legitimitatea oricărui demers anticomunist. Anglia şi Franţa trăiesc în umbra fostului lor imperiu; Israelul are probleme. SUA, marele reazem al foştilor Aliaţi, are probleme.  Alsacia a fost tradiţional germană până în secolul XVII. Polonia, o gâscă îngrăşată. Rusia vrea “coridor” spre-o enclavă care nu i-a aparţinut. Victoria unora îşi dezvăluie azi dezavantajele, crescând simpatia pentru cei mutilaţi teritorial. Mica Austrie, retirată în Alpi, devine bijuteria de tip helvetic, cu cele mai bune comunicaţii durate în cele mai grele condiţii. Imensa pasăre Phoenix, Germania este deja cea mai frumoasă ţară din lume. Mutilata Ungarie are deja amiralitate pe singura mare care i-a mai rămas, Balatonul fabulos, cu apa lui dulce. Ruşinea continentului vine de la Belgrad, Moscova, Bucureşti, capitale lacome, rele, neputincioase, decadente. Reacţionarismul lor a fost contracarat de revoluţiile anticomuniste din Berlin, Budapesta, Timişoara, Praga. Profund înşelaţi şi înfrânţi din nou sunt, dintre toţi, numai timişorenii, asta din cauza proximităţii balcanismului, în continuare duplicitar şi a politicianismului miticist.

Neamuri proaste, trădătoare şi dubioase moral, au bombardat Dresda, au tras, tun lângă tun în capitala germană, au jefuit şi terorizat o populaţie nevinovată; au inventat un tribunal ilegal, l-au ucis pe Hess la Spandau.

Pe alt plan, oarecum asemănător a fost procesul de decivilizare a Banatului, început imediat după destrămarea lui ca formaţiune statală. Marea “victorie” valahă asupra construcţiei banatice de tip occidental, începută odată cu iluminismul theresiano-iosefin, despre care puţină lume mai ştie azi ceva, satisface oarecum complexele de inferioritate ale românilor de Est şi le stârneşte zâmbetul batjocoritor: să moară şi capra vecinului. Dacă n-am fi conştienţi de faptul că numai integrarea în structurile europene şi atlantice vor disciplina haosul politic şi vor amâna falimentul economic, am băga beţe-n roate, dorind să moară de tot capra dâmboviţeană; am putea-o ajuta confecţionând acele documente care să aducă mărturii în faţa opiniei publice internaţionale, aşa cum statele cointeresate în acapararea Banatului s-au priceput (sârbii mai ales ) să inducă în eroare marile puteri prin documente contrafăcute, mai ales cu “sensibile” argumente demografice, cu substrat naţionalist. Întrucât se doreşte o pledoarie pentru Europa, aducând, cum se cuvine, în prim-plan vocaţia Banatului de a se re-civiliza, prezentul document nu e confecţionat pentru Haga, Bruxelles sau Strasbourg, ci este destinat cititorului din România, căruia îi este oferită o bază de date adunate cu greu. Cu unele interpretări, adesea subiective, ale autorului. Materialul de faţă este un amalgam, aşa cum se prezintă însăşi existenţa noastră cotidiană. Aşadar, nu vă aşteptaţi la o ordine cronologică, ci de una mai mult logică, nelipsită de elemente-surpriză. În căutarea identităţii Banatului, în căutarea unui Banat iluzoriu, care ar fi putut să existe, dacă ar fi fost lăsat de capul lui.

Lucian Bureriu

Istoria Bulgariei


Apărută recent, Istoria Bulgariei este prima de acest fel care aduce în actualitate fragmente ceva mai consistente din existenţa quasinecunoscută a vecinilor. Este o carte independentă de manuale, bârfe şi intrigi politicianiste, un studiu semnat de doi bulgari-bulgari, P. Pavlov şi I. Ianev şi un bulgar-român, domnul D. Cain. Desigur, în prefaţă domnul prof. Gheorghe Zbuchea ne avertizează asupra unor divergenţe între istoricii noştri şi ai lor, traducătorul aducând în pagină şi subsoluri masive care explică, la modul pe care îl cunoaştem, afirmaţiile mai bizare ale autorilor. Poate că noi, bănăţenii, care n-am împărtăşit dintotdeauna pe acest pământ aceeaşi istorie cu Ugrovlahia, ar trebui să adăugăm încă un „subsol”, în care să ne justificăm. În 1688 bulgari catolici se vor refugia în Banat şi Transilvania. Sub umbrela habsburgică vor întemeia frumoase localităţi, cum ar fi Beşenova Veche, ba chiar şi oraşul Vinga, redevenit sat sub regăţia română. Bulgarii banatici sunt de o civilitate superioară, îi iubim ca pe celelalte etnii ale spaţiului multicultural. Într-o zi, un domn din această comunitate mi-a înmânat un volum bilingv cu versuri eminesciene, sponsorizat de ei, de bulgarii timişoreni, din stimă pentru poet. A fost acum câţiva ani, dar n-am uitat; iată, suntem totuşi o altă lume decât cea de dincolo de munţi. Simţim nevoia de a ne diferenţia de istoria evocată de autorii cărţii. Aflăm noutăţi: războiul ruso-turc din 1877 a fost declanşat la Chişinău. Denumirea de război „ruso-româno-turc” este în carte inexistentă; au luptat polonezi, ucraineni, finlandezi de partea ruşilor. Trupele române au intervenit în special la Plevna. Când soarta războiului s-a clarificat, hop şi Serbia, care ocupă oraşe şi teritorii bulgare: Bela Palanca, Niş, aruncând priviri lacome spre Vidin şi Sofia. La Berlin Congresul sfâşie Bulgaria; României i se dă Dobrogea. În alt moment, războiul balcanic din 1913, soarta clarificată, când hop şi România „neaşteptat se amestecă, pătrunde neîmpiedicată, ajunge până aproape de Sofia. Lovitura pe la spate obligă armistiţiul, urmat de tratatul de la …Bucureşti. Dobrogea de Sud e dată vecinei de la Nord.” În acelaşi ton imperialist Serbia obţine în 1919 noi teritorii bulgăreşti. România a fost deseori placa turnantă de pe care acţionau, la instigarea unor cercuri, bulgarii refugiaţi. Se mai aminteşte de o rea voinţă sârbă. Aste două naţii se comportă cam la fel. E o altă lume, zic şi e bine de acei bulgari care au venit în Banat, teritoriul care nu subscrie la şmecheria buzerantă a esticilor. Valahii ar fi dorit în 1867 şi un stat româno-bulgar… Colecţia CORINT e coordonată de Şerban Papacostea. Banatul ar trebui să editeze o istorie paralelă. Românească, dar de alt fel.

Lucian Bureriu

Primul Război Mondial şi prăbuşirea lumii


…Împăratul Carol dăduse semnalul prăbuşirii Imperiului Austro-Ungar prin dezlegarea de jurământ a militarilor şi libertatea de a se constitui pe naţionalităţi. Începea marele gol de putere, învrăjbirea şovină şi anarhia în Banat. În acest context, fostul comandant al lagărului de prizonieri români din Timişoara, Aurel Cosma, a fost solicitat de Roth (oh, această persoană controversată, atacată mai ales de antisemiţi) să coopereze cu Sfatul poporului din Timişoara, însă românii fostei oştiri imperiale aveau deja alte obiective decât aprovizionarea, menţinerea ordinii, apărarea avutului etc.  Otto Roth a fost  iniţiator al  unui mic stat, social-democrat şi neutru, sprijinit de puszta ungară, cu acordul paradoxal al trupelor de ocupaţie sârbeşti. Destul de straniu, aş zice. Înclin să cred că a fost influenţat de faptul că Banatul nu aparţinuse niciodată regatelor sârb sau român. Atitudinea sa antiromânească aparent, nu înseamnă ostilitate faţă de românii din imperiu, ci faţă de regatul român. Chiar dacă “străinii” germano-ugrici au investit  infrastructură şi civilizaţie europeană aici, ei au trebuit să-şi asume fără condiţii pierderea războiului…

Odată cu organizarea românilor bănăţeni se crea, în paralel, o REPUBLICĂ ŢĂRĂNEASCĂ, a populaţiei rurale majoritare. Însă Roth credea că sârbii trebuie primiţi cu simpatie, fiind oaste antantică, singura care putea păstra ordinea, cu toate că această invazie nu fusese “programată”. Roth prevedea un Banat independent, sub egida Antantei, al cărui preşedinte să fie chiar el. Armata sârbă urmărea să devanseze pe cea română, ocupată cu prelungirea atacului pe urmele lui Mackensen. La sosirea sârbilor, unul dintre cei ce au cuvântat a fost chiar Cosma, care cerea protejarea conaţionalilor săi. Însă românii (unii!) vor fi persecutaţi de ocupanţi pentru   opţiunea lor legitimă, de unire cu cea pe care o considerau ţară-mamă. Oare preşedintele nu vedea asta ? Până la urmă sârbii preiau şi puterea administrativă şi Roth rămâne fără republică. Social-democraţia timişoreană, majoritar maghiară a rezistat cât a putut; la un moment dat Roth, criticat de propriul partid pentru atitudinea îngăduitoare faţă de trupele sârbeşti, voia să-şi dea demisia, care însă nu i-a fost acceptată de  Budapesta. Au avut loc confruntări sângeroase între trupele de ocupaţie sârbeşti şi administraţia social-democrată a Republicii Sfaturilor din Banat, cea din urmă cedând…La trasarea frontierei au participat gen.V.Economu şi col.Velicovici. Spune Camil Petrescu: ”…bocancii soldatului român ridică nori de pulbere liberă din pământul robit al Banatului”. Domnul acesta e şi autorul romanului “Patul lui Procust”? (Cam des invocată încălţămintea uzitată de armata română, ba opinca, arborată pe Parlamentul budapestan, ba bocancii…Care, conform lui Gh. Brătianu erau de provenienţă rusească). Leontin Jean Constantinescu, în cartea “Chestiunea Transilvaniei” afirmă: “Unitatea unui stat sau a unui popor nu trebuie să fie neapărat întemeiată pe o identitate etnică. Fuziunea mai multor colectivităţi etnice într-o unitate superioară este întotdeauna posibilă”. Clemenceau: “Nu am ezitat, pentru a evita să sacrificăm drepturile etnografice ale românilor, să determinăm retragerea trupelor sârbeşti”. De ce n-a ieşit, aşa, un pic de război cu trupele sârbe, o spune col.Oancea: românii nu vor cădea în greşeala din 1913 a ţărilor balcanice, care s-au războit între ele şi că istoria subliniază buna înţelegere în care au trăit de veacuri sârbii şi românii.  Nu cred că Muth era un “fruntaş reacţionar” din moment ce căuta să-i influenţeze pe şvabi să fie de partea sârbilor, tânăra republică să fie anexată regatului sârbesc; îi spusese lui Oancea doar că “munţii bogaţi ai Caraş-Severinului şi câmpiile mănoase ale Timiş-Torontalului ne vor fi suficiente pentru a trăi la adăpostul Ungariei”. Maghiarofilie transferată în sârbofilie, ca după anexarea la România, Gaspar Muth să devină senator în parlamentul regatului unit al României Mari. Interesant că gruparea Muth a conceput şi un Banat independent, unit cu un teritoriu din dreapta Tisei. În acelaşi timp chiar autorităţile maghiare le spun sârbilor că n-ar avea succes în cazul unui referendum la Timişoara, populaţia românească fiind mai numeroasă!  Roth  insistase pe lângă francezi să preia provincia ca pe o colonie sau republicanizarea Banatului ca “singura posibilitate ca provincia să nu se bolşevizeze, influenţată de Ungaria”, că românii şi sârbii bănăţeni ar prefera Banatul independent, decât unirea cu România sau Serbia (cf.P.).”…a şi făcut unele aprecieri asupra guvernului bolşevic maghiar, prezentându-l ca instalat din cauza fricii stârnite de înaintarea armatei române până la linia de demarcaţie fixată de Conferinţa Păcii de la Paris(…)datorită expansiunii teritoriale a României(…)că apreciază România câştigată de bolşevism”…A mai vorbit şi cu prinţul regent Alexandru “să ralieze planurilor sale Regatul Sârb”. Barbara Jelavich spune că “războiul le-a acordat naţionaliştilor români aproape tot ce-şi puteau dori…Dezavantajul acestui aranjament era faptul că minorităţile constituiau acum 26% din populaţie…”  Că România ar fi primit de la Puterile Centrale Basarabia şi de la ruşi Transilvania în schimbul neutralităţii, “fără să facă nimic în schimb”. Brătianu “nu a făcut nici o mişcare înainte de a fi sigur de obţinerea cât mai multor beneficii”.  Aceeaşi autoare: tratatele de pace au fost fondate mai mult pe revendicările istorice şi strategice ale învingătorilor, decât pe principiul naţional. “Noua Românie Mare nu avea să-şi rezolve niciodată problemele naţionale fundamentale” . ”Conform Tratatului de la Bucureşti 1918 românilor li s-a promis (de către Germania, n.n.) să ocupe Basarabia”.

  În Enciclopedia de istorie a României se spune că social-democraţia, pentru teritoriul actual al ţării, s-a născut în Banat; aripa românească a P.S.D. se fonda la 6 ianuarie 1906 la Lugoj. Acest partid e perceput ca o secţie a omologului său de pe teritoriul actualei Ungarii. Organizaţii social-democrate au existat în oraşele bănăţene din 1902; nu se menţionează, dar se înţelege că acestea aparţineau altor etnii, românii existând majoritar mai ales în mediul rural. Oricum, în România  acest partid se înfiinţează mai târziu, în 7 mai 1927, la Bucureşti, în cu totul alte condiţii şi având alte perspective în contextul bătut în cuie al apartenenţei la un regat.  În Banat exista şi la ţară, nu numai la Lugoj, o filială condusă de comitetul regnicolor român. Încă înaintea Marelui război se cereau vot universal, libertatea presei, opt ore de lucru, protejarea femeii şi copilului, drepturi egale pentru toate naţionalităţile… S-a colaborat cu P.N.R. pentru realizarea dezideratelor naţionale, s-a protestat împotriva pregătirilor de război. La Alba au mers 150 delegaţi ai PSD români. Flueraş n-a fost primit de ruşi, ca delegat, în 1919, pentru că “pactizase cu burghezia”, făcând parte din Consiliul Dirigent, adept al Unirii. În noile condiţii, social democraţia României Mari îşi pierde fecioria, aderînd la Internaţionala a III-a şi transformându-se în P.C.  Revoluţiile din Germania şi Austro-Ungaria au proclamat republici social-democrate, ca şi Republica Bănăţeană. Mai roşie a fost republica lui Bela Kun…Are loc  revolta naţionalităţilor. Mişcarea socialistă e secundară; sentimentele naţionale constrâng partidele socialiste se se adapteze la o situaţie “pe care nu au vrut să o creeze şi pe care nu au putut nici să o domine”, spune Michel Dreyfus . Aparent triumf al ideilor wilsoniene.  Originile intelectuale ale fascismului, spune autorul citat, se află înainte de 1914 şi reapar ca o consecinţă a primului război; fascism găsim şi în Portugalia, Polonia, Iugoslavia, Ţările Baltice, ca o consecinţă a crizei economice. În 1939 socialismul a fost din nou învins de naţionalism  (evident, în sintagma naţional-socialism există o contradicţie de termeni). Iar în România “exerciţiul democratic a fost întotdeauna mult mai limitat”; în consecinţă, ceea ce în Banat a fost o concepţie social democrată, s-a convertit, fie în naţionalismul care a stat la baza întregirii neamului, trecând de la spiritul republican la monarhie, fie la comunism, ataşat mai degrabă de revoluţia rusă decât de revoluţiile din cadrul Puterilor Centrale. Naţionaliştilor noştri de azi ar trebui să le atragem atenţia asupra filonului autentic şi valoros al social-democraţiei româneşti bănăţene şi a faptului că teritorial efemera republică banatică s-a rupt în două, gravitând c-o jumătate spre estul monarhist şi mai târziu, comunist, iar cu cealaltă jumătate, nu spre vest, ci spre monarhismul balcanic, nu mai puţin comunist mai târziu.

PUBLICISTICA LUI EMINESCU

Cel puţin două volume vin să ne restituie ceea ce a fost interzis în 1948, adică activitatea publicistică, de altfel mult- comentată azi a poetului. Citind, deci, “Icoane vechi şi icoane nouă” sau “Patologia societăţii noastre” constatăm extraordinara vigoare contestatară a acestor însemnări, în general având aceleaşi idei precum poemele, dar curgând liber şi nstrunite de convenţii prozodice, adesea constrânse la construcţii neartistice şi rime facile…Pogorârea noastră în timp, în Maelstrom, nu este decât aparentă, convingerea noastră fiind aceea că trăim în acelaşi context hrănit de un atavism care vine de demult şi impietează şi azi existenţa noastră. Eminescu este, chiar şi în paginile sale şovine, xenofobe, pline de ură inexplicabilă, un eseist care trebuie să ne pună pe gânduri şi pe jăratec, un romantic şi poet în toate cele, artistul “durch und durch”. Iată, dincolo de comentariile cu pretenţii de dreptate absolută, şi câteva pagini documentare, din care cităm: “…mai multe familii din Banat sosiră la Bucureşti pentru a cere pământuri în Dobrogea, că aceste pământuri li s-au refuzat şi că sărmanii emigranţi s-au întors în Banat, ducându-şi morţii în spinare”. În acest context se subliniază triumful ministrului de interne al Ungariei care trimite o circulară românilor din Crişana, Maramureş, Banat, Transilvania ce atrage atenţia asupra faptului că ministrul de externe al României “nu permite nicidecum colonizarea străinilor în Dobrogea. Străinilor!”…Aşadar, Brătianu ar fi zis: “Ar dori d. Lahovari să populeze Dobrogea cu străini de origine română”. Zice poetul: “contradictio in adjecto”.  Asta se întâmpla în contextul în care nu existau criterii de extrădare între Austria şi România, nici pentru dezertori. Să vedem ce se spune despre Dobrogea: “Propunerea noastră de a nu se anexa Dobrogea fără consimţământul populaţiunilor” (de acolo, n.n.).”…va umple provincia cu ciracii…cu netrebnicii cari nu se pot îmbogăţi decât pe spinarea şi în paguba statului român…a se consulta populaţia şi de a se vedea în ce condiţii voieşte să se ţină de statul român. Să fie o învoială, nu o cucerire. Departe de a voi să deznaţionalizăm…turcii să înveţe turceşte, tătarii tătăreşte…să nu repetăm noi, popor mic şi necuceritor, nedreptăţile ce se fac naţionalităţii noastre chiar în ţările vecine, să nu impunem nimănui limba şi instituţiile noastre. Nu există o Românie transdanubiană, ci o provincie populată în mare parte cu elemente străine” (ce se mai potriveşte asta şi pentru Banat, n.n.) “cari, alipite de ţara noastră trebuie să se simtă, în patria lor străveche, nesupăraţi întru ale religiei, limbei, dreptului. A face însă din Dobrogea o colonie de netrebnici, în care să trimitem o pletoră de funcţionari fără ştiinţă de carte şi lipsiţi de omenie, precum umplusem Basarabia cu tot ce avea România mai inept şi mai corupt, ar fi un dezastru…Administraţia din România e tot ce se poate mai rău pe pământ.”

                 SALTURI PRIN TIMP

“Antisemitismul legionarilor nu era de inspiraţie nouă, rasistă sau nazistă; era o continuare a antisemitismului românesc anterior primului război mondial (propagat, printre alţii de N.Iorga şi A.C.Cuza)”, spune Istoria României de C.Scorpan.

Despre relativa victorie a armatei române la Odessa   va grăi, necruţător Antonescu însuşi:

“Adevăraţii vinovaţi – oamenii politici şi regele Carol care stau acum ascunşi (…) Roadele greşelilor comise timp de 20 de ani nu puteau fi decât dezastruoase (…) Ne-au costat luptele duse la est şi la vest de Tisa (1919, n.n.) 13.000 de morţi şi ne-a fost ruşine de victorie…Lupta de la Tisa a debutat cu un dezastru şi am fi înregistrat cea mai ruşinoasă dintre înfrângeri(…) Nu ni s-au recunoscut însă drepturile integrale asupra Banatului…” În 1934 mareşalul spune că dacă ar fi atacată, România ar suferi “un dezastru unic în istoria popoarelor”. Revenind la Odessa: “Oricâţi bani am avea, cu sistemul actual se merge la dezastru…Iată ce au făcut politicienii cu armata. Acelaşi lucru l-au făcut şi cu şcolile, bisericile, facultăţile, funcţionarii…Armata Roşie a suferit o gravă înfrângere în confruntarea cu o ARMATĂ DE ŢĂRANI”.

       SIMPLE DIFERENŢE DE CADASTRU

De memorat: “Poporul român este mai liniştit dacă şi conducătorii săi sunt români. Mulţi şi-au schimbat numele”.(Edmund Solomon)

                              XXX

Reminiscenţele medievale suie ca mercurul în capilarele administraţiei româneşti dintotdeauna. (Spun asta sub umbrela protectoare a înseşi afirmaţiilor lui Eminescu, cel absolut cinstit şi incontestabil). Iată că anumite legi nu pot guverna cum trebuie, că ies la iveală vechile racile ale somnolenţelor fanariote. Şi degeaba se protestează pe stradă, chiar la Bucureştiul vinovat, că se conturează, cu această ocazie diferenţa dintre cele două insule mari ale acestei ţări, nimic altceva decât existenţa cadastrului, acolo unde mult-hulita administraţie austro-ungară a aranjat lucrurile în privinţa proprietăţii funciare şi inexistenţa unei evidenţe în vechiul regat, tot mai vechi pe măsură ce trece. Bine, exclamă protestatarii, dar ce-au făcut cei de după Cuza, apoi maiestăţile-lor, întregitorii înregitori, căci comuniştii, evident n-au avut asemenea interese. S-au îmbătat Bucureştii de teritorii pe care nu puteau să le administreze, după ce nu putuseră guverna ca lumea nici sărăcia din principate. Prea mici pentru o ţară prea mare; aşa se explică şi întinsele zone în care populaţia nici nu mai ştie între care din războaie trăieşte, fără electricitate, fără radio şi adesea fără alfabet. Se guvernează întrucâtva pe acolo?  Trăim din promisiuni electorale care nu se pot onora, nu numai din vina guvernanţilor, ci din pricini aproape imemoriale. Transplantul lipsei de civilizaţie estice ne-a fost adus în vest, drept răsplată pentru jertfa patriotică. Simple diferenţe de cadastru; n-or fi atât de cadastrofale, Căci vorba unui mini-stru, prea privim unii spre trecut şi trebie să ne despărţim de ei. Prea bine şi pe curând, în speranţa că respectivul mi-o va lua înainte…Centralismul este, pe bună dreptate reclamat, de pildă, de un învăţământ bulversat de “alternative”. Dar e greu cu distanţele astea enorme, zeci de ore până în capitală, la mare sau la Iaşi. Un principat mai micuţ, aşa cam ca Ungaria , Austria sau Helvetia s-ar mai putea administra, dar e mai greu cu o Românie cât Polonia, dacă nu şi mai mare!    Nu ştim dacă un regionalism, din păcate, atât de blamat de cei care n-au destul “exerciţiu  de democraţie”, ar fi mai bun; se vădeşte că vlădicile locale n-au moştenit vocaţia administrativă austriacă (ce să mai vorbim de fosta Republică Bănăţeană a lui Otto Roth, cu o Timişoară destul de occidentalizată, dar un teritoriu sudic înapoiat; dacă, împotriva vremurilor s-ar fi putut menţine o asemenea formulă statală, având nete avantaje faţă de nivelul altor regiuni, inclusiv Transilvania, ea ar fi fost guvernată de nişte diletanţi care ar fi făcut cu greu faţă unei dezvoltări inegale, cu toată infrastructura pozitivă, moştenită de la Imperiu). Aşa, cadrele noastre de nădejde pleacă toate la Bucureşti pentru a guverna şi acolo se lasă influenţate de dulcele spirit mioritic, încât deprind până şi pronunţia de Ferentari, “şease”, “Cluji” etc. În absenţa unei soluţii viabile, pe moment asta este. Că numai cadastru nu pot împrumuta cei din vestul ţării celor din Est.

CENTRUL NAŢIONAL DE ROMÂNIZARE

 CNR înseamnă Centrul Naţional de Românizare. Timişoreanul Ego Solon, emigrat azi, în romanul “Destin” (E.Vest) îşi aminteşte de această inscripţie arborată pe casele evreieşti naţionalizate în oraşul lui natal înainte de război. “Şcoala funcţiona în sinagogă, fiindcă a fost evacuată din localul ei”. Iaca, şi şcoli în sinagogă. La Cluj a fost mai rău: ghetouri în sinagogă. Oricum, cel puţin în Timişoara nu se purta steaua galbenă. Au existat în acest oraş evrei mai bogaţi şi alţii pârliţi, care se făceau comunişti, securişti, deveneau cadre ale contraspionajului român, după ce-şi românizau numele. Istoria României de Scorpan: “guvernul român a aprobat ca serviciile germane să efectueze şi strămutarea evreilor din România”, inclusiv din judeţele Timiş, Torontal şi Turda. “În decembrie 1942 comisarul român pentru problema evreilor, Radu Lecca a primit dispoziţie să organizeze emigrarea a 80.000 persoane în Palestina şi Siria. Condiţia era ca fiecare emigrant să plătească 200.000 lei (vă amintim vânzarea germanilor de către Ceauşescu, n.n.) Germanii, prin ambasadorul Killinger au protestat (?). Antonescu a ordonat închiderea sinagogilor, introducerea stelei galbene”. Toleranţa românească a făcut să “înflorească” în Transnistria 101 lagăre unde s-au distrat 106.000 de morţi. Numărul evreilor scăzuse în patria noastră, la sfârşitul războiului cu 15.000 (Scorpan). Această etnie a contribuit la stabilitatea şi co-prosperitatea din vestul ţării, bineînţeles, prin oamenii de afaceri.

Lucian Bureriu

Din Planul editorial 2013 – Primul Război Mondial nu a avut loc

Tragedia dorului de ţară


  ( Publicat de Lucian Bureriu în OBSERVATORUL din Toronto)

  Mult prea generoasă cu opiniile noastre, revista Observatorul din Toronto a publicat un material cu tentă de anti-emigraţie: articolul „Mi s-a urât cu binele” este unul de „dor dă Bucureşti”  al celui plecat, har domnului, pentru puţin  timp în străinătatea neagră, unde-i viaţa mult amară. Măi, ce român sadea, mi-am zis, e omul acesta. Căci, fie vremea bună/rea, tocmai bine-n ţara mea. Eu ştiu că avem o capitală ce se vrea capitalistă, cu televiziuni şi fete frumoase, ca-n Bucureşti, ce niciunde nu găseşti, decât, poate la Găieşti…În general credeam că şi noi românii suntem un pic internaţionali, gândim că patria ubi bere…Dar dacă există şi oameni dependenţi de centru sau mahala de Bucureşti, ar fi mai bine dacă aceştia ar rămâne pe-acasă, scutiţi de stressul dorului de ţară. Gândiţi-vă, ce plictis e-n Occident, fără acel „dumacasămătramvai”, fără un circ de stat fără pâine (…) Şi un păcătos ca mine îndrăzneşte, în ţară să-i fie dor de copiii lui, emigraţi în Canada şi stabiliţi în SUA. Mie nu mi-e dor de capitală. Mi s-a urât cu răul şi mi-e dor de Niagara, de Marile Lacuri, de Golful San Francisco…De această Americă în care au emigrat strămoşi de-ai mei din Austro-Ungaria. Unde voi vorbi româneşte doar cu PC-ul. Acest dor de casă îl simţeam şi pentru Praga, unde s-a născut strămoşul meu sudet, sau pentru Budapesta, unde este el înmormântat…Are dreptate articolagiul; unde sunt ai tăi te simţi acasă. Ne simţeam şi aici, în România, acasă, însă după războaiele mondiale administraţia emanată de un anumit spirit fanariot, generator de tragedii, ne-a alungat apropiaţii, mi-a alungat copiii. „Ne simţim acasă aici”, îmi spuneau ei de pe ţărmul Pacificului; „acum ai şi un nepot, aşa că vino acasă!” Stimate domn-autor, poate n-ar fi trebuit să le otrăveşti inimile românilor de dincolo de Ocean. Dacă  aţi făcut dependenţă de Bucureşti, să vă fie de bine. Vorba marelui Dvs. pretin: SĂ TRĂIŢ’ BINE!

Francmasoneria demontează Thracomania


 

„Trebuie să fim toleranţi cu credinţele religioase ale altor  oameni, pentru că toate religiile au în ele mult adevăr şi trebuie să combatem ignoranţa cu ajutorul educaţiei, bigotismul prin toleranţă şi tirania prin promovarea adevăratei libertăţi” este principiul Francmasoneriei, citat de Christopher Knight şi Robert Lomas în cartea „Al doilea Mesia”, urmând după „Secretul lui Hyram” şi „Aparatul lui Uriel”. În principal, cercetătorii francmasoni britanici se axează pe o decriptare a secretului giulgiului de la Torino, în care, se spune că nu a fost învelit trupul lui Isus, şi pe o polemică ştiinţifică modernă dusă cu unele dogme ale creştinismului. În această trilogie francmasonii britanici fac unele corecţii: după ce istoriografia din România încerca să convingă cu ceea ce numeşte „scrieri” ale „civilizaţiei Vinca”, autorii ne aduc o interpretare a civilizaţiilor megalitice ca mijloc de protecţie şi estimare a unor posibile impacturi cu cometele, care au şi produs cel puţin două potopuri devastatoare: în 7620 î.H. şi 3150 î.H. Megaliţii din Europa sunt mai vechi, spun autorii, decât construcţiile sumeriene sau egiptene. Exista şi o limbă globală, nu doar o „indo-europeană” comună. Urmaşii populaţiei Grooved Ware au construit oraşele sumeriene, iar nu bessii, geţii ori tracii, cum susţin unii istoriografi români. Sinclair Hood, spun autorii, „a crezut greşit că tablele din Tartaria au fost create după scrierea elamită din Sumer”. Ele sunt însă şi mai vechi; şi în mod sigur nu reprezintă o scriere; oamenii Europei megalitice au avut o sursă de simboluri COMUNĂ.  Rudgley zice: „Ideea că invenţia scrierii aparţine Europei, nu Asiei este exagerată”. Acele primitive  semne „nu erau scrieri adevărate”. Sham Winn spune că erau indicaţii  „standardizate şi convenţionalizate, folosite într-o zonă vastă, multe secole”. Ele sunt „instrucţiuni (de folosire, n.n.) astronomice”. Astronomia primitivă era şi preventivă. Fenomenul Stonehenge este descris detaliat, ca şi aparatul lui Uriel. Oamenii urmăreau evoluţia corpurilor cereşti pe toată planeta. Nu numai Mesopotamia a avut un potop, ci şi Merica (America), China, Europa… Oamenii se îngrozeau când vedeau comete. Dar problema este scrisul: „… e posibil ca o civilizaţie megalitică să ajungă la un nivel avansat în ştiinţă fără o limbă scrisă ?” Evident că nu şi atunci toată tărăşenia cu Tartaria e o tărtărăşenie; sumerienii au venit mai târziu, cu o scriere adevărată, cu masivul poem al lui Ghilgameş şi o tulburătoare descriere a Potopului. Este singura scriere; toate celelalte, inclusiv biblia, sunt copii, sunt urmaşi, mai mult sau mai puţin autentici. Semnele de la Tartaria  nu sunt, aşadar, prima scriere din lume, cum pretind ai noştri istorici… Dar au fost perioade de distrugeri sistematice: incendierea bibliotecii din Alexandria a scufundat omenirea într-un mileniu de întuneric şi dogme. (Oare incendierea din 1989 a Bibliotecii din capitală nu avea o misiune asemănătoare?…)

LUCIAN BURERIU

          

 

„Thracomania”


În absenţa unei tradiţii culturale ferme, a unor repere documentare consolidate, datul cu presupusul invadează mentalul unor personalităţi care îşi imaginează descendenţe naţionale din cele mai fantasmagorice, încercând să informeze şi să formeze. În momentul în care autorii unor lucrări autohtone încearcă să impună şi în plan extern ipotezele date drept realităţi, are loc, inevitabil, ciocnirea planetelor. Unele iluzii, cum că populaţia traco-dacă este cea mai veche din lume, în posesia unei civilizaţii atestate prin cea mai veche scriere, care ar fi cea de pe tăbliţele de la Tartaria transilvană a fost nu de mult timp demontată de cercetarea serioasă a doi tineri francmasoni britanici, Christopher Knight şi Robert Lomas, care s-au ocupat de civilizaţia megalitică, stabilind că obiectele inscripţionate nu conţin, de fapt, scripturi, înscrisuri, ci semne orientative pentru observaţii astronomice, folosite în toată Europa. Urmărirea cometelor, care au generat în timp o serie de „potopuri” a necesitat, aşadar, obiecte mai vechi decât tăbliţele cu adevărata scriere, cea cuneiformă, din Mesopotamia.      

S-ar putea crede că scrisul pe teritoriul românesc chiar a fost o împătimire autohtonă, de care nu prea aveau parte analfabeţii civilizaţiilor megalitice apusene. Interesantă este prezenţa în Timişoara a două puternice ambianţe culturale, formate din scriitori, cercetători ştiinţifici, cadre didactice distinse. Un cenaclu de acest tip se ocupă de spaţiul spiritual din aşa-numita A TREIA EUROPĂ, de fapt de evoluţia/liantul literaturii şi culturii multietnice din Centrul Europei. Fără a fi o contrapondere, „thraco”-daco-geţii aduc şi ei o coloratură interesantă. Din revista de istorie CLIO îmi permit să citez (fără să menţionez autorul), un fragment de articol, semnificativ, interesant, care  leagă opinca traco-dacă de imnul britanic.  „Jocografia ca formă arhaică de scris, cu picioarele ritmice sau poliritmice în bătătură după datina străbună. Hora este jucată  şi scrisă în cerc închis ca o sferă care se roteşte ca sfera pământului în jurul soarelui, înspre dreapta, începând cu piciorul drept, că au fost virtuoşi, şi viteji. Mulţi ostaşi, cu comandantul lor Arthur( Ar- thur), stabilindu-se în Irlanda şi Scoţia. Irlandezii zic la la joc GIOC, iar la jucător JOKEU şi joacă în bătătură,  după datina străbună la măsuratul oilor  în ritm axsax, daco-trac în cimpoane (cimpoaie), imnul regal al Angliei, care este de origine daco-geto-tracic; şi poartă gaci în carouri, ca la dacii liberi din Maramureş. Cavalerii (căluşarii), din analiza paşilor de joc scrişi pe gurguiul sau gurzaiul opincilor dace care au vârful în sus, ca un ciont de pajură împărătească care acţionează pe sol, gaia, geea sau glia care este muma pământului. Zamolxe(s)  a introdus în cultul lui sincretismul monoteist, monahia, monarhia, monogamia, morala şi multe altele. Pe trigonometrul de lemn pe care m-am suit pe scară până în vârful lui,  cu luneta telescopică de campanie am văzut Bucureştiul, Sofia, Vidinul, Vîrşeţul cu cula lui, Belgradul şi Viena.” Alte jocuri străbune: „Decebal per Scorilo, care au şi ei axioane la brâul lui Scorilo şi Decebal jucate şi scrise în hexametrii dactilici pe lungi şi scurte, pe genunchi şi rupce în ritm aksak, şchiopătând dacopelasgotrac similar cu sirtakis sau Zorba grecul, care , de fapt , este Zorba pelasgul ca şi Receniţa bulgărească care este o geampara din vechiul regat, Ceardaş şi Friş Ceardaş este de ardeleneşte, bihorăneşte, bănăţeneşte ca şi haidukii, cehi şi slovaci cu Baltagul care îs similari cu căluşarii-lotri ai românilor din Transilvania. Colomeica Ucraineană este ţărăneasca din Transilvania noastră. Toate aceste denumiri sunt luate din limba română ca limbă de sinteză din care s-au format limbile aventurilor barbare conlocuitoare, care sunt artificiale ca şi portul stilizat la maxim denaturat şi simplificat”. 

 Recunosc, cu autorlâcul meu nu am suficiente doctorate în domeniu pentru a comenta. O s-o facă, poate, domnii Knight şi Lomas, în limba lor artificială, în care e cântat şi imnul regal britanic. THE THRAC

Lucian BURERIU