Primul Război Mondial şi prăbuşirea lumii


…Împăratul Carol dăduse semnalul prăbuşirii Imperiului Austro-Ungar prin dezlegarea de jurământ a militarilor şi libertatea de a se constitui pe naţionalităţi. Începea marele gol de putere, învrăjbirea şovină şi anarhia în Banat. În acest context, fostul comandant al lagărului de prizonieri români din Timişoara, Aurel Cosma, a fost solicitat de Roth (oh, această persoană controversată, atacată mai ales de antisemiţi) să coopereze cu Sfatul poporului din Timişoara, însă românii fostei oştiri imperiale aveau deja alte obiective decât aprovizionarea, menţinerea ordinii, apărarea avutului etc.  Otto Roth a fost  iniţiator al  unui mic stat, social-democrat şi neutru, sprijinit de puszta ungară, cu acordul paradoxal al trupelor de ocupaţie sârbeşti. Destul de straniu, aş zice. Înclin să cred că a fost influenţat de faptul că Banatul nu aparţinuse niciodată regatelor sârb sau român. Atitudinea sa antiromânească aparent, nu înseamnă ostilitate faţă de românii din imperiu, ci faţă de regatul român. Chiar dacă “străinii” germano-ugrici au investit  infrastructură şi civilizaţie europeană aici, ei au trebuit să-şi asume fără condiţii pierderea războiului…

Odată cu organizarea românilor bănăţeni se crea, în paralel, o REPUBLICĂ ŢĂRĂNEASCĂ, a populaţiei rurale majoritare. Însă Roth credea că sârbii trebuie primiţi cu simpatie, fiind oaste antantică, singura care putea păstra ordinea, cu toate că această invazie nu fusese “programată”. Roth prevedea un Banat independent, sub egida Antantei, al cărui preşedinte să fie chiar el. Armata sârbă urmărea să devanseze pe cea română, ocupată cu prelungirea atacului pe urmele lui Mackensen. La sosirea sârbilor, unul dintre cei ce au cuvântat a fost chiar Cosma, care cerea protejarea conaţionalilor săi. Însă românii (unii!) vor fi persecutaţi de ocupanţi pentru   opţiunea lor legitimă, de unire cu cea pe care o considerau ţară-mamă. Oare preşedintele nu vedea asta ? Până la urmă sârbii preiau şi puterea administrativă şi Roth rămâne fără republică. Social-democraţia timişoreană, majoritar maghiară a rezistat cât a putut; la un moment dat Roth, criticat de propriul partid pentru atitudinea îngăduitoare faţă de trupele sârbeşti, voia să-şi dea demisia, care însă nu i-a fost acceptată de  Budapesta. Au avut loc confruntări sângeroase între trupele de ocupaţie sârbeşti şi administraţia social-democrată a Republicii Sfaturilor din Banat, cea din urmă cedând…La trasarea frontierei au participat gen.V.Economu şi col.Velicovici. Spune Camil Petrescu: ”…bocancii soldatului român ridică nori de pulbere liberă din pământul robit al Banatului”. Domnul acesta e şi autorul romanului “Patul lui Procust”? (Cam des invocată încălţămintea uzitată de armata română, ba opinca, arborată pe Parlamentul budapestan, ba bocancii…Care, conform lui Gh. Brătianu erau de provenienţă rusească). Leontin Jean Constantinescu, în cartea “Chestiunea Transilvaniei” afirmă: “Unitatea unui stat sau a unui popor nu trebuie să fie neapărat întemeiată pe o identitate etnică. Fuziunea mai multor colectivităţi etnice într-o unitate superioară este întotdeauna posibilă”. Clemenceau: “Nu am ezitat, pentru a evita să sacrificăm drepturile etnografice ale românilor, să determinăm retragerea trupelor sârbeşti”. De ce n-a ieşit, aşa, un pic de război cu trupele sârbe, o spune col.Oancea: românii nu vor cădea în greşeala din 1913 a ţărilor balcanice, care s-au războit între ele şi că istoria subliniază buna înţelegere în care au trăit de veacuri sârbii şi românii.  Nu cred că Muth era un “fruntaş reacţionar” din moment ce căuta să-i influenţeze pe şvabi să fie de partea sârbilor, tânăra republică să fie anexată regatului sârbesc; îi spusese lui Oancea doar că “munţii bogaţi ai Caraş-Severinului şi câmpiile mănoase ale Timiş-Torontalului ne vor fi suficiente pentru a trăi la adăpostul Ungariei”. Maghiarofilie transferată în sârbofilie, ca după anexarea la România, Gaspar Muth să devină senator în parlamentul regatului unit al României Mari. Interesant că gruparea Muth a conceput şi un Banat independent, unit cu un teritoriu din dreapta Tisei. În acelaşi timp chiar autorităţile maghiare le spun sârbilor că n-ar avea succes în cazul unui referendum la Timişoara, populaţia românească fiind mai numeroasă!  Roth  insistase pe lângă francezi să preia provincia ca pe o colonie sau republicanizarea Banatului ca “singura posibilitate ca provincia să nu se bolşevizeze, influenţată de Ungaria”, că românii şi sârbii bănăţeni ar prefera Banatul independent, decât unirea cu România sau Serbia (cf.P.).”…a şi făcut unele aprecieri asupra guvernului bolşevic maghiar, prezentându-l ca instalat din cauza fricii stârnite de înaintarea armatei române până la linia de demarcaţie fixată de Conferinţa Păcii de la Paris(…)datorită expansiunii teritoriale a României(…)că apreciază România câştigată de bolşevism”…A mai vorbit şi cu prinţul regent Alexandru “să ralieze planurilor sale Regatul Sârb”. Barbara Jelavich spune că “războiul le-a acordat naţionaliştilor români aproape tot ce-şi puteau dori…Dezavantajul acestui aranjament era faptul că minorităţile constituiau acum 26% din populaţie…”  Că România ar fi primit de la Puterile Centrale Basarabia şi de la ruşi Transilvania în schimbul neutralităţii, “fără să facă nimic în schimb”. Brătianu “nu a făcut nici o mişcare înainte de a fi sigur de obţinerea cât mai multor beneficii”.  Aceeaşi autoare: tratatele de pace au fost fondate mai mult pe revendicările istorice şi strategice ale învingătorilor, decât pe principiul naţional. “Noua Românie Mare nu avea să-şi rezolve niciodată problemele naţionale fundamentale” . ”Conform Tratatului de la Bucureşti 1918 românilor li s-a promis (de către Germania, n.n.) să ocupe Basarabia”.

  În Enciclopedia de istorie a României se spune că social-democraţia, pentru teritoriul actual al ţării, s-a născut în Banat; aripa românească a P.S.D. se fonda la 6 ianuarie 1906 la Lugoj. Acest partid e perceput ca o secţie a omologului său de pe teritoriul actualei Ungarii. Organizaţii social-democrate au existat în oraşele bănăţene din 1902; nu se menţionează, dar se înţelege că acestea aparţineau altor etnii, românii existând majoritar mai ales în mediul rural. Oricum, în România  acest partid se înfiinţează mai târziu, în 7 mai 1927, la Bucureşti, în cu totul alte condiţii şi având alte perspective în contextul bătut în cuie al apartenenţei la un regat.  În Banat exista şi la ţară, nu numai la Lugoj, o filială condusă de comitetul regnicolor român. Încă înaintea Marelui război se cereau vot universal, libertatea presei, opt ore de lucru, protejarea femeii şi copilului, drepturi egale pentru toate naţionalităţile… S-a colaborat cu P.N.R. pentru realizarea dezideratelor naţionale, s-a protestat împotriva pregătirilor de război. La Alba au mers 150 delegaţi ai PSD români. Flueraş n-a fost primit de ruşi, ca delegat, în 1919, pentru că “pactizase cu burghezia”, făcând parte din Consiliul Dirigent, adept al Unirii. În noile condiţii, social democraţia României Mari îşi pierde fecioria, aderînd la Internaţionala a III-a şi transformându-se în P.C.  Revoluţiile din Germania şi Austro-Ungaria au proclamat republici social-democrate, ca şi Republica Bănăţeană. Mai roşie a fost republica lui Bela Kun…Are loc  revolta naţionalităţilor. Mişcarea socialistă e secundară; sentimentele naţionale constrâng partidele socialiste se se adapteze la o situaţie “pe care nu au vrut să o creeze şi pe care nu au putut nici să o domine”, spune Michel Dreyfus . Aparent triumf al ideilor wilsoniene.  Originile intelectuale ale fascismului, spune autorul citat, se află înainte de 1914 şi reapar ca o consecinţă a primului război; fascism găsim şi în Portugalia, Polonia, Iugoslavia, Ţările Baltice, ca o consecinţă a crizei economice. În 1939 socialismul a fost din nou învins de naţionalism  (evident, în sintagma naţional-socialism există o contradicţie de termeni). Iar în România “exerciţiul democratic a fost întotdeauna mult mai limitat”; în consecinţă, ceea ce în Banat a fost o concepţie social democrată, s-a convertit, fie în naţionalismul care a stat la baza întregirii neamului, trecând de la spiritul republican la monarhie, fie la comunism, ataşat mai degrabă de revoluţia rusă decât de revoluţiile din cadrul Puterilor Centrale. Naţionaliştilor noştri de azi ar trebui să le atragem atenţia asupra filonului autentic şi valoros al social-democraţiei româneşti bănăţene şi a faptului că teritorial efemera republică banatică s-a rupt în două, gravitând c-o jumătate spre estul monarhist şi mai târziu, comunist, iar cu cealaltă jumătate, nu spre vest, ci spre monarhismul balcanic, nu mai puţin comunist mai târziu.

PUBLICISTICA LUI EMINESCU

Cel puţin două volume vin să ne restituie ceea ce a fost interzis în 1948, adică activitatea publicistică, de altfel mult- comentată azi a poetului. Citind, deci, “Icoane vechi şi icoane nouă” sau “Patologia societăţii noastre” constatăm extraordinara vigoare contestatară a acestor însemnări, în general având aceleaşi idei precum poemele, dar curgând liber şi nstrunite de convenţii prozodice, adesea constrânse la construcţii neartistice şi rime facile…Pogorârea noastră în timp, în Maelstrom, nu este decât aparentă, convingerea noastră fiind aceea că trăim în acelaşi context hrănit de un atavism care vine de demult şi impietează şi azi existenţa noastră. Eminescu este, chiar şi în paginile sale şovine, xenofobe, pline de ură inexplicabilă, un eseist care trebuie să ne pună pe gânduri şi pe jăratec, un romantic şi poet în toate cele, artistul “durch und durch”. Iată, dincolo de comentariile cu pretenţii de dreptate absolută, şi câteva pagini documentare, din care cităm: “…mai multe familii din Banat sosiră la Bucureşti pentru a cere pământuri în Dobrogea, că aceste pământuri li s-au refuzat şi că sărmanii emigranţi s-au întors în Banat, ducându-şi morţii în spinare”. În acest context se subliniază triumful ministrului de interne al Ungariei care trimite o circulară românilor din Crişana, Maramureş, Banat, Transilvania ce atrage atenţia asupra faptului că ministrul de externe al României “nu permite nicidecum colonizarea străinilor în Dobrogea. Străinilor!”…Aşadar, Brătianu ar fi zis: “Ar dori d. Lahovari să populeze Dobrogea cu străini de origine română”. Zice poetul: “contradictio in adjecto”.  Asta se întâmpla în contextul în care nu existau criterii de extrădare între Austria şi România, nici pentru dezertori. Să vedem ce se spune despre Dobrogea: “Propunerea noastră de a nu se anexa Dobrogea fără consimţământul populaţiunilor” (de acolo, n.n.).”…va umple provincia cu ciracii…cu netrebnicii cari nu se pot îmbogăţi decât pe spinarea şi în paguba statului român…a se consulta populaţia şi de a se vedea în ce condiţii voieşte să se ţină de statul român. Să fie o învoială, nu o cucerire. Departe de a voi să deznaţionalizăm…turcii să înveţe turceşte, tătarii tătăreşte…să nu repetăm noi, popor mic şi necuceritor, nedreptăţile ce se fac naţionalităţii noastre chiar în ţările vecine, să nu impunem nimănui limba şi instituţiile noastre. Nu există o Românie transdanubiană, ci o provincie populată în mare parte cu elemente străine” (ce se mai potriveşte asta şi pentru Banat, n.n.) “cari, alipite de ţara noastră trebuie să se simtă, în patria lor străveche, nesupăraţi întru ale religiei, limbei, dreptului. A face însă din Dobrogea o colonie de netrebnici, în care să trimitem o pletoră de funcţionari fără ştiinţă de carte şi lipsiţi de omenie, precum umplusem Basarabia cu tot ce avea România mai inept şi mai corupt, ar fi un dezastru…Administraţia din România e tot ce se poate mai rău pe pământ.”

                 SALTURI PRIN TIMP

“Antisemitismul legionarilor nu era de inspiraţie nouă, rasistă sau nazistă; era o continuare a antisemitismului românesc anterior primului război mondial (propagat, printre alţii de N.Iorga şi A.C.Cuza)”, spune Istoria României de C.Scorpan.

Despre relativa victorie a armatei române la Odessa   va grăi, necruţător Antonescu însuşi:

“Adevăraţii vinovaţi – oamenii politici şi regele Carol care stau acum ascunşi (…) Roadele greşelilor comise timp de 20 de ani nu puteau fi decât dezastruoase (…) Ne-au costat luptele duse la est şi la vest de Tisa (1919, n.n.) 13.000 de morţi şi ne-a fost ruşine de victorie…Lupta de la Tisa a debutat cu un dezastru şi am fi înregistrat cea mai ruşinoasă dintre înfrângeri(…) Nu ni s-au recunoscut însă drepturile integrale asupra Banatului…” În 1934 mareşalul spune că dacă ar fi atacată, România ar suferi “un dezastru unic în istoria popoarelor”. Revenind la Odessa: “Oricâţi bani am avea, cu sistemul actual se merge la dezastru…Iată ce au făcut politicienii cu armata. Acelaşi lucru l-au făcut şi cu şcolile, bisericile, facultăţile, funcţionarii…Armata Roşie a suferit o gravă înfrângere în confruntarea cu o ARMATĂ DE ŢĂRANI”.

       SIMPLE DIFERENŢE DE CADASTRU

De memorat: “Poporul român este mai liniştit dacă şi conducătorii săi sunt români. Mulţi şi-au schimbat numele”.(Edmund Solomon)

                              XXX

Reminiscenţele medievale suie ca mercurul în capilarele administraţiei româneşti dintotdeauna. (Spun asta sub umbrela protectoare a înseşi afirmaţiilor lui Eminescu, cel absolut cinstit şi incontestabil). Iată că anumite legi nu pot guverna cum trebuie, că ies la iveală vechile racile ale somnolenţelor fanariote. Şi degeaba se protestează pe stradă, chiar la Bucureştiul vinovat, că se conturează, cu această ocazie diferenţa dintre cele două insule mari ale acestei ţări, nimic altceva decât existenţa cadastrului, acolo unde mult-hulita administraţie austro-ungară a aranjat lucrurile în privinţa proprietăţii funciare şi inexistenţa unei evidenţe în vechiul regat, tot mai vechi pe măsură ce trece. Bine, exclamă protestatarii, dar ce-au făcut cei de după Cuza, apoi maiestăţile-lor, întregitorii înregitori, căci comuniştii, evident n-au avut asemenea interese. S-au îmbătat Bucureştii de teritorii pe care nu puteau să le administreze, după ce nu putuseră guverna ca lumea nici sărăcia din principate. Prea mici pentru o ţară prea mare; aşa se explică şi întinsele zone în care populaţia nici nu mai ştie între care din războaie trăieşte, fără electricitate, fără radio şi adesea fără alfabet. Se guvernează întrucâtva pe acolo?  Trăim din promisiuni electorale care nu se pot onora, nu numai din vina guvernanţilor, ci din pricini aproape imemoriale. Transplantul lipsei de civilizaţie estice ne-a fost adus în vest, drept răsplată pentru jertfa patriotică. Simple diferenţe de cadastru; n-or fi atât de cadastrofale, Căci vorba unui mini-stru, prea privim unii spre trecut şi trebie să ne despărţim de ei. Prea bine şi pe curând, în speranţa că respectivul mi-o va lua înainte…Centralismul este, pe bună dreptate reclamat, de pildă, de un învăţământ bulversat de “alternative”. Dar e greu cu distanţele astea enorme, zeci de ore până în capitală, la mare sau la Iaşi. Un principat mai micuţ, aşa cam ca Ungaria , Austria sau Helvetia s-ar mai putea administra, dar e mai greu cu o Românie cât Polonia, dacă nu şi mai mare!    Nu ştim dacă un regionalism, din păcate, atât de blamat de cei care n-au destul “exerciţiu  de democraţie”, ar fi mai bun; se vădeşte că vlădicile locale n-au moştenit vocaţia administrativă austriacă (ce să mai vorbim de fosta Republică Bănăţeană a lui Otto Roth, cu o Timişoară destul de occidentalizată, dar un teritoriu sudic înapoiat; dacă, împotriva vremurilor s-ar fi putut menţine o asemenea formulă statală, având nete avantaje faţă de nivelul altor regiuni, inclusiv Transilvania, ea ar fi fost guvernată de nişte diletanţi care ar fi făcut cu greu faţă unei dezvoltări inegale, cu toată infrastructura pozitivă, moştenită de la Imperiu). Aşa, cadrele noastre de nădejde pleacă toate la Bucureşti pentru a guverna şi acolo se lasă influenţate de dulcele spirit mioritic, încât deprind până şi pronunţia de Ferentari, “şease”, “Cluji” etc. În absenţa unei soluţii viabile, pe moment asta este. Că numai cadastru nu pot împrumuta cei din vestul ţării celor din Est.

CENTRUL NAŢIONAL DE ROMÂNIZARE

 CNR înseamnă Centrul Naţional de Românizare. Timişoreanul Ego Solon, emigrat azi, în romanul “Destin” (E.Vest) îşi aminteşte de această inscripţie arborată pe casele evreieşti naţionalizate în oraşul lui natal înainte de război. “Şcoala funcţiona în sinagogă, fiindcă a fost evacuată din localul ei”. Iaca, şi şcoli în sinagogă. La Cluj a fost mai rău: ghetouri în sinagogă. Oricum, cel puţin în Timişoara nu se purta steaua galbenă. Au existat în acest oraş evrei mai bogaţi şi alţii pârliţi, care se făceau comunişti, securişti, deveneau cadre ale contraspionajului român, după ce-şi românizau numele. Istoria României de Scorpan: “guvernul român a aprobat ca serviciile germane să efectueze şi strămutarea evreilor din România”, inclusiv din judeţele Timiş, Torontal şi Turda. “În decembrie 1942 comisarul român pentru problema evreilor, Radu Lecca a primit dispoziţie să organizeze emigrarea a 80.000 persoane în Palestina şi Siria. Condiţia era ca fiecare emigrant să plătească 200.000 lei (vă amintim vânzarea germanilor de către Ceauşescu, n.n.) Germanii, prin ambasadorul Killinger au protestat (?). Antonescu a ordonat închiderea sinagogilor, introducerea stelei galbene”. Toleranţa românească a făcut să “înflorească” în Transnistria 101 lagăre unde s-au distrat 106.000 de morţi. Numărul evreilor scăzuse în patria noastră, la sfârşitul războiului cu 15.000 (Scorpan). Această etnie a contribuit la stabilitatea şi co-prosperitatea din vestul ţării, bineînţeles, prin oamenii de afaceri.

Lucian Bureriu

Din Planul editorial 2013 – Primul Război Mondial nu a avut loc

Anunțuri

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s