Regina Maria: „Povestea vieţii mele”


A apărut în Editura „Adeverul S.A.” şi a fost tradusă în limba română de Margarita Miller- Verghy. Este de mirare că republicanii-regăţeni ai României democrate n-au găsit cu cale să re-publice acest volum al, în fond, reginei lor, „întregitoare”, antantistă şi de sorginte britanică. Nu convine ceva în atitudinea unei principese/regină vizavi de moravurile cu iz de stârv ale „nomenclaturii” valahe ale vremii. Convin doar undele de lumină solară engleză, care, zice-se, au fermecat o ţară. Româncuţa noastră britanică le-a zis-o în faţă străbunilor voştri care şi-au dorit prinţ străin, pentru că, precum azi, nu v-aţi suportat unii pe alţii. Citate (cu s. n. ) :

“Aţi fost mândri să IMPORTAŢI o prinţesă de neam mare. Este între noi o diferenţă de RASĂ: sunt anglo-saxonă, iar voi sunteţi LATINI            . La voi nimic nu e sfânt, vă bateţi joc de toate. Nu mă pot prinde în luptă cu meşteşugita voastră FĂŢĂRNICIE. M-am hotărât să părăsesc ţara. Totul s-a sfârşit între noi…”  Principesa avea deja patru copii, când a intervenit conflictul ei cu ţara; rechizitoriul făcut miticilor este un adevărat poem al deznădejdii, dar şi demonstrarea unei incisivităţi  de o forţă copleşitoare. Vlădicile valaho – fanariote, aflate în preajma ei pe când îşi perora discursul, se făcură instantaneu pupinfundişti. Numai “Nando”, soţul Ferdinand, viitorul „întregitor”, reuşi s-o calmeze; „ Fato, ţara avea nevoie de o regină!” (Ce dracu’? Facem şi noi război! )

 Bătrânul Carol I era bolnav, la începerea Primului Război Mondial; nutrea gânduri negre şi dorea să se autoexileze, din ţara care-l primise ca salvator, iar acum, conform „dorinţei poporului”, copios instigat de nomenclatură, ar fi trebuit mintenaş să rupă documentele Alianţei cu Austria. Şi a fost silit să le rupă. Deja bătrânul fruntaş liberal Costinescu îi făcuse lui Nando un copilaş cu zvăpăiata Maria; acum o conseia blajin, patern, în toiul protestului ei antivalah, să-şi trădeze chiar familia mixtă, act odios: „Chiar dacă Prinţul (viitorul rege Ferdinand, n.n.), soţul Alteţei Voastre, găseşte de cuviinţă să urmeze pe Unchiul Său (Carol I, desigur, dar nu se ştie dacă Nando ar fi avut această dorinţă, sinonimă cu o abdicare nerentabilă, n.n.) în exilul impus de el însuşi (la care a renunţat ulterior, n.n.), făgăduieşte-ne  că vei rămâne cu noi împreună cu Fiul Alteţei Voastre, Carol (al II-lea, n.n.), şi dacă se poate, cu toţi copiii, pentru  a duce mai departe opera începută de bătrânul Rege. Nu e cu putinţă şi nici drept să ne părăseşti în ceasul de grea cumpănă, când ştim că din toată inima eşti alături de noi”(pg.492).

Nu ne putem decât încrede, cu tristeţe, în memoriile reginei Maria a României; pe lângă trista experienţă pe care tânăra principesă a avut-o în “regat”, paginile scrise cu nerv şi atestând o personalitate mai puternică decât aceea a lui Ferdinand, aflăm şi alte lucruri foarte interesante. Iată, în Austria, pe împăratul Carol  „l-a detronat revoluţia în urma războiului mondial, deoarece copiii lui Franz Ferdinand nu erau priviţi ca având drept la moştenirea tronului”.  Austria, ţărişoara “moştenitoare” a fostului imperiu, devenise republică NUMAI din cauza absenţei unui descendent al lui Franz Joseph, “autentic”. Dacă se găsea vreunul, ar fi fost alta situaţia Austriei? Dar a Ungariei?  Dacă se găsea vreunul, ar fi fost acela rege sau împărat?  Până la urmă nu se ştie dacă formula republicană a fost cea mai fericită. Cel puţin în această parte a lumii europene.

Lucian Bureriu

Anunțuri

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s