Convorbire cu Iosif Constantin Drăgan

Nicolae Breban

Socotit „printre primii” scriitori români – Nicolae Breban. Dacă ar fi să ne revenim din depresia absenţei criteriilor valorice, l-am pune pe primul loc şi am găsi cu cale să-l propunem neîntârziat pentru premiul Nobel. După cum ne cunoaştem, în această ţară, propunerea va rămâne doar în această pagină de memorialistică. Mi-am propus să reliefez unele aspecte mai puţin cunoscute din biografia mai vârstnicului meu prieten, când am ascultat pe YouTube cuvintele pe care le-a spus la Salon du Livre din acest an, la Paris, unde Breban s-a dus ca la el acasă, în timp ce un grup de intelectuali protestau, inutil, prin absenţă. Brusc mi-am dat seama că suntem ţara cu un singur scriitor. În San Francisco fiind la acea oră, mi-a făcut plăcere să aflu că a fost propusă, pentru Salon, cartea mea HOTEL CALIFORNIA şi că, măcar în acest fel am fost acolo împreună. În tinereţe ne-a legat descendenţa din două mame nemţoaice (a lui era din Reşiţa), vacanţele petrecute la Lugoj, în care discutam despre idolii noştri, Thomas Mann, Dostoievski, Schopenhauer şi Nietzsche, neapărat Wagner şi Bruckner… Mama lui Breban îi spunea mamei mele că îşi crescuse copiii astfel încât ei si fie conştienţi că sunt cei mai frumoşi şi inteligenţi. Proştii să fie modeşti, că ei au de ce. Uneori îl luam pe Breban de la casa parohială unde locuia şi ne duceam la cenaclul condus de el şi de Radu Theodoru, lugojean pe atunci. Polemicile celor doi făceau deliciul întrunirilor şi trebuie să recunosc, au avut un efect deosebit asupra mea. Reprezentam acolo trei generaţii (unii comentatori preferă să le definească promoţii, ceea ce ar fi mai precis, dar în contextul actual accepţia cuvântului  a trecut, grotesc, spre comerţ, în hipermarketuri)… Generaţia lui Breban şi a amicului său Nichita Stănescu scoteau literatura română din ultimele zvâcniri proletcultiste. Urmam noi, poeţii şaptezecişti, debutând mai ales la Editura Eminescu, în colecţia Luceafărul: Cezar Ivănescu, Virgil Mazilescu, Romulus Guga, Ioan Alexandru… Scriind Animale bolnave Breban continua proza de analiză a lui Camil Petrescu, dar influenţată puternic de tenta eseistică freudiană a lui Thomas Mann. Subiectul în sine se preta la o asemenea abordare, fiindu-i oferit de autorităţi cazul real al unui fanatic religios, ucigaş în serie, devenit ulterior clientul clinicii psihiatrice Jebel, unde l-am văzut ca pe un simplu tâmplar, apatic şi calm. Breban a continuat cu Bildungsromanele lui, prea puţin tulburat de tezele minirevoluţiei culturale ceauşiste, în timp ce postexpresionismul liricii şaptezeciste primea lovituri comandate, colecţia Luceafărul dispărând, în parte şi datorită lui Ştefan Augustin Doinaş, care credea că face un serviciu noii poezii. Marian Munteanu avea să constate în a sa „Istoria literaturii române de azi pe mâine”: „Cei în vârstă permit criticile noii poezii. Admonestează pe şcolari (sic!), mai ales pentru probleme de detaliu, Ştefan Augustin Doinaş în serialul Moda poetică 1968”…În provincie nu te poţi afirma, era principiul lui Breban. Nu existau publicaţii, edituri. La Bucureşti el începea să devină un prozator de succes, surprinzând aparatul criticii de atunci. Se spune că şi Nina Cassian a contribuit la propulsarea sa. I-am urmat sfatul şi m-am transferat la Televiziune, cu o recomandare de la Zaharia Stancu. Breban mi l-a prezentat pe Nichita Stănescu, pe atunci foarte retras şi timid. Lucram la filmul meu de debut, „O pasăre, două păsări”, împreună cu operatorul Savin Devderea, în departamentul lui Dinu Săraru. Breban m-a chemat la Gazeta literară, unde am asistat la instalarea sa ca redactor-şef. Fusese deja numit membru supleant al Comitetului Central. La redacţie a cerut cheile biroului, Geo Dumitrescu era în concediu, la Neptun şi nici nu ştia ce se petrece. Breban i-a descuiat biroul, s-a aşezat în fotoliu, declarându-mi că îl voi găsi de acum înainte în acea locaţie. Mi-a fost de folos să public într-o revistă de prestigiu. Dar când să mă bucur de noile cunoştinţe, de ambianţa Casei Scriitorilor, mi s-a spus că în Televiziune nu am ce căuta cu barbă, (mi-o lăsasem la sfatul unui dermatolog, pentru un neg, dar revoluţia culturală din 1971 nu admitea aşa ceva ), aşa că am părăsit mirabilul Centru pentru a mă întoarce la radio Timişoara, în „provincia pedagocică“. Breban traversase o perioadă dramatică, soţia sa de atunci auzeam că s-a sinucis, el poate că avea remuşcări pentru felul în care se procedase cu fostul redactor-şef, urmase şederea sa prelungită la Paris, dar e bine să credem că tezele din aprilie l-au făcut să demisioneze. După 1989 a avut parte de şefia Contemporanului şi de acceptare în cadrul Academiei. Destul de ciudată a fost opinia lui Nicolae Manolescu, cel dintâi critic de renume care a remarcat calităţile prozatorului, devenind brusc adversar pe motivul colaborării fostului redactor-şef cu securitatea. Nu cunoaştem nici un singur şef de gazetă care să nu fi trebuit să întreţină relaţii cu aparatul de partid şi de stat, aşa că mi s-a părut total inutil acest conflict ipocrit. Bârfele despre securistul Breban sunt singura capodoperă dâmboviţeană. Dincolo de păcatele omeneşti ale artiştilor,  rămâne opera lor. Şi opera lui Breban nu este una oarecare, dimensiunile ei sunt enorme şi au în plus calitatea rară a prozei de analiză. Cu Animale bolnave, Buna vestire, Francisca, În absenţa stăpânilor, Îngerul de gips…, cu toate micile neglijenţe stilistice care i s-au reproşat, inerente unei activităţi de o asemenea anvergură, Breban poate sta foarte aproape de preferatul său german, Thomas Mann. Apele s-au cam limpezit în ceea ce priveşte literele româneşti de după cel de al doilea război mondial. Vă veţi gândi imediat la Marin Preda. Pot face o trimitere la alte două vieţi paralele, la epicul rebrenian şi analiza din Patul lui Procust. Epicul lui Preda aparţine altui spaţiu spiritual decât analiza lui Breban. Cum se poartă disocierile tranşante, cu toată încăpăţânarea celui pe care îl numeam cu toţii „Brebingway” de a rămâne bucureştean, putem conchide că el a rămas un scriitor al Centrului european, prin descendenţă şi afinităţi elective. Lipsite de pitoresc  rustic şi ambianţă balcanică, proza modernă a lui Breban, uşor de tradus în lume, aparţine Occidentului. Avem printre noi un mare scriitor, în viaţă. Oare mai există la ora asta în Bucureşti organul care poate recepta acest fenomen rarissim? Nu. Oare unde mai putem face lobby pentru acordarea premiului Nobel singurului scriitor român care îl merită? Cu doamna Herta Mueller a fost o altă chestie. Dar, în sinea ei, nu i-ar fi jenă  alături de  Hesse? Poate că provincia pedagogică ar fi fost mai benefică pentru Breban, decât anvergura vieţii palpitante şi de o moralitate discutabilă, ca aceea din Bucureşti. România nu este Germania, Timişoara nu e Weimarul lui Goethe. Este cert că Breban nu va purcede în căutarea timpului pierdut în capitala fanariotă, deoarece nu a pierdut timpul şi a scris, indiferent de conjuncturi. Dar dacă tot felul de fanţi şi gagii de mahala, animale bolnave, încearcă să-i ia caimacul, poate că o afirmare în afara ţării i-ar fi fost mai de folos. El a preferat să rămână şi să scrie în româneşte, cu toate că, la  unele popoare etnia se consideră după mamă. Cu atât mai mare este meritul lui Breban, care a plecat, precum Caragiale la Berlin şi a avut tăria să reziste. Este o victorie pentru ardeleni şi bănăţeni  ca unul de-al lor să devină cel mai mare scriitor român.

 Lucian BURERIU 

Mihai Brediceanu

Nu de mult trecea în nefiinţă, într-un anonimat desăvârşit şi nemeritat MIHAI BREDICEANU, descendentul unei puternice familii de intelectuali olteni, stabilită în Banat. (În vreme ce scriam aceste rânduri, el se afla pe un catafalc, în holul Teatrului Municipal din Lugoj). Întru începuturi a existat Coriolan, militant pentru drepturile românilor în imperiul Austro-Ungar, arestat de trupele sârbe de ocupaţie în 1919, prieten cu Lucian Blaga. Fiul său, Tiberiu a fost un ilustru compozitor şi tatăl lui Mihai, care a devenit unul dintre cei mai prestigioşi reprezentanţi ai unui simfonism inovator. Am dedicat o bună parte a misiunii mele gazetăreşti fenomenului „Mihai Brediceanu”; interviurile şi comentariile din revista culturală „Orizont” reuşeau însă provincializarea a ceea ce aparţinea deja patrimoniului mondial. După cutremurul devastator din 1977, Mihai Brediceanu se întorcea din Statele Unite. Îşi brevetase deja invenţia POLIMETRONOMULUI şi mă invita la Bucureşti, la o demonstraţie-premieră în România. Trebuie spus că Mihai Brediceanu a fost, până atunci, dirijor şi profesor la SYRACUSE UNIVERSITY, statul New York. Inventarea dispozitivului cu politempi aparţine, în bună parte, geniului românesc, acomodat spiritului Europei apusene, dar transpunerea în practică n-ar fi putut avea loc fără aportul american. În mod cert, acolo se află ţara tuturor posibilităţilor.

Politempia? „…Imaginează-ţi mulţimea de pe străzi; fiece individ merge cu propria-i viteză, dar aceste viteze diferite se înscriu toate în acelaşi timp. Tempoul divers e cea mai normală formulă ritmică a muzicii. Dacă s-ar aplica în viaţă tempoul simplu al Metronomului lui Maelzel, ar însemna ca mulţimea să păşească soldăţeşte, în acelaşi ritm…”, îmi spunea Brediceanu. Însă, foarte bucuros de invenţia metronomului simplu, Beethoven însuşi îi dedica scherzzo-ul din simfonia a opta. „Sigur, triunghiul acesta cu pendul poate fi reglat la orice tempo, avantajul lui fiind simetria. Dar să ne imaginăm mai multe metronoame, care bat simultan tempouri din cele mai diferite. Asta a fost ideea mea…Stai puţin, chestia nu e întrutotul nouă: asocierea mai multor tempi a fost încercată şi în postwagnerianism, de austriacul Gustav Mahler, tot în Statele Unite, acest teren fertil al experimentalismului, dar şi de germanul Karlheinz Stockhausen, unul din promotorii muzicii electronice. Ei încercau folosirea a trei dirijori simultan; interpreţilor le era însă imposibil să fie constanţi pe un parcurs de timp, fie el şi foarte scurt. Or, un computer poate genera unităţi de timp diferite şi poate controla momentele de incidenţă (interferenţă) ale tempourilor, fapt pe care l-aş numi un tempo al tempilor…”

Mircea Brediceanu a venit cu ideea, prezentă în postromantism şi experimentalismul electronic. La Braşov ori Bucureşti, în Europa chiar, nu se puteau materializa sustentaţia tehnică, nici difuzarea unei noi arte, cu aspect sincretic, la început. Pentru asta a trebuit să existe o Silicon Valley…Cu toate studiile matematice ale compozitorului român, doar colaborarea cu americanii a dat roadele concrete.

Voi reveni la Bucureştii anului 1978; la Sala Atelier a Teatrului Naţional, îmbrăcată în pânză neagră, între oaspeţii premierei polimetronomului erau şi celebrităţi, precum muzicologul francez de origine română Antoine Golea, P. E. Stabler, constructorul de facto al aparatului, de la Universitatea din Syracuse. Instrumentiştii erau de la Conservatorul bucureştean, balerinele fiind adolescentele unui liceu sportiv. Cam atâta a putut coopta compozitorul din partea statului român, într-o capitală plină de ruine sinistre. Nu erau dirijori care să imprime ritmuri. Interpreţii primeau prin căşti, prin emisie-recepţie, impulsuri acustice direct de la computer, mici grupuri executând simultan aceste compoziţii ale unui nou secol. Suprapuneri simultane de doină, bocet, horă, cu surprinzătoare momente de incidenţă, în muzică şi plastica trupului omenesc care o vizualiza. Precum în realitate, adesea coincid gândurile şi faptele oamenilor, cu toată diversitatea lumii. Existau şi unele momente ce trădau un experiment aflat la începuturi: dirijorul „dă intrarea” aparatului, apoi se retrage de pe podium; emiţătoarele se balansau pe pieptul interpreţilor; căştile îţi dădeau senzaţia care o ai la filmele de anticipaţie. Dincolo de spectacolul sincretic, muzica ne manipulează sentimentele. Au fost piese de Brediceanu şi Howard Boatwright, primii compozitori ai politempiei moderne. Unde sunt astăzi aceste creaţii? Cine a mai compus în această modalitate? Credeam că, treptat ne vom obişnui cu o nouă muzică, aşa cum se credea că viitorul aparţine expresionismului. Deschiderea unei noi ere a muzicii simfonice o fi coincis cu închiderea ei deplină? Vom mai asculta Brediceanu şi Boatwright, cel din urmă putând fi încă în viaţă, compunând o muzică rămasă tot „a viitorului”?…

Mă întorc la spectacolul-experiment: apar recitatori, ca şi coruri vorbite (Sprachmusik), trei grupuri de instrumentişti cu demersuri diferite prin tempo, dansatori. A fost deplină senzaţia că tehnica nu depăşeşte arta şi nu suntem în faţa unor căutări sterile. O mai recentă demonstraţie cu polimetronomul a mai avut loc la Paris, probabil din iniţiativa lui Antoine Golea, în cadrul unui Festival „Primăvara muzicală”.

Definiţia lui Mihai Brediceanu, în original: „Procedeu şi dispozitiv programat, pentru spectacole muzicale şi coregrafice complexe, folosind simultan mai multe tempouri”. Matematica şi tehnicile IT implicate în muzică. „Cred că nu există o deosebire fundamentală între omul de ştiinţă şi omul de artă”, mi-a declarat Mihai Brediceanu. Sunt, desigur, necesare unele perfecţionări, „nişte receptoare mai suple, deoarece totul e să nu încurci căştile, să nu uiţi să schimbi canalele (lungimile de undă) atunci când trebuie”. Grupurile de interpreţi ori soliştii se află izolaţi, scufundaţi în partitura care le este dedicată în exclusivitate; îi vezi concentraţi, parcă aprofundându-şi condiţia, când, strălucitor irump momentele jubilaţiei colective, unirea întru acelaşi sunet, tonalitate, mesaj. Invenţia româno-americană semnifică mai mult decât şi-au dorit-o autorii ei iniţial.

Erwin Lucian BURERIU

America din suflet

Dominanta anilor şaptezeci a fost, pentru mulţi dintre noi, una a tinereţii care speră. Deschidere pe care mi-a oferit-o multiculturalitatea Timişoarei, în deplin acord cu zestrea mea genetică, venind din familia în care se gândea şi se vorbea în toate limbile central-europene. Tata – român bănăţean (n. Lugoj). Arborele genealogic al mamei cuprinde germanul sudet Jankowszky (n. Praga), maghiarul Soos (n. Budapesta), austriacul Planinger (n. Viena), evreul Klein (n. Timişoara). Mi s-a oferit şansa de a face exact lucrurile care m-au atras dintotdeauna. Două decenii, redactor la Radio Timişoara şi secretar principal în redacţia revistei Orizont, ambianţă care mi-a oferit acele întâlniri esenţiale pe care am avut grijă să nu le ratez. Exista, pentru cine dorea, un back-ground de nonconformism, adiind dinspre America, Occident; ambianţa timişoreană recepta creaţiile „Beat Generation” şi curentul Hippy, reunite într-un San Francisco unde aveam să păşesc, vai, prea târziu, în 2009; contactam expresionismul liricii austriece (Trakl), grandioasa epică a lui Thomas Mann, muzica lui Wagner, Bruckner, Mahler, dar şi cea dodecafonică, electronică şi jazz-rock. Erau destule cluburi, cenacluri, group-uri, lumea se alinia, pe cât era posibil, la arta contemporană, fără complexe; conştienţi de istoria multiculturală a marelui nostru oraş (capitală a Ungariei în sec. XIV, capitala Republicii Banathia în 1918…), eram, în fond, urmaşii coloniştilor veniţi din toată Europa, ai familiilor noastre mixte, cosmopolite, aparţinând unui virtual Statele Unite ale Europei. S-a reproşat adesea Timişoarei preponderenţa spiritului mercantil, americanismul ei, posibilă moştenire imperială, care ar justifica absenţa unor personalităţi artistice marcante. Recent s-a inaugurat, la „Casa Franyo” primul memorial scriitoricesc din ţară, tulburătoare evidenţă a membrilor Filialei timişorene a Uniunii Scriitorilor, începând cu 1946. „Lista” aceea, inscripţionată pe marmură neagră spune totul. I-am avut parteneri de colocvii pe Nicolae Breban, Radu Theodoru, Ion Arieşanu, Anişoara Odeanu, Corina Victoria Sein, Aurel Turcuş şi foarte mulţi alţii. Desigur, nu noi am implementat aici tradiţiile culturale. Nu departe de cartierul industrial Fabric, arhitecţii vienezi Hellmer şi Felner au ridicat şi în acest oraş Opera, semănând cu gemenele din Oradea sau Odessa. La pupitrul ei şi al Filarmonicii a dirijat un timp Bruno Walter. Ca pianişti au concertat aici Liszt, Johannes Brahms, Bartok. În vremurile noastre, timişoreanul Ioan Holaender a devenit directorul Operei din Viena. I-am intervievat pe americanul Yehudi Menuhin, care a declarat că sala Liceului de muzică e cea mai bună din Europa; pe Mihai Brediceanu, descoperitor al politempiei şi realizator, împreună cu E. Stabler de la Universitatea din Syracuse, statul New York, al polimetronomului, la a cărui inaugurare m-a invitat, în capitală; pe Ion Voicu & Mădălin; pe Richard Oschanitzki ori Nicolae Boboc, a cărui personalitate a influenţat ambianţa lumii muzicale timişorene printr-un larg registru repertorial. Primise un cadou, bagheta lui Toscanini. În domul catolic din Piaţa Unirii Boboc a imprimat, având ca invitaţi şi solişti vocali din capitală, o nemuritoare variantă a Requiemului lui Mozart, un adevărat eveniment. Am scris, la vremea aceea, despre dificila montare a operei „Lohengrin” de Wagner, cu aportul ambelor orchestre şi solistul-surpriză Nicolae Stan, cu prestaţia demnă de un invitat al festivalurilor din Bayreuth. Poate fi dovadă de patriotism local, dar varianta pe care am văzut-o nu de mult la Munich, în vestimentaţie de secol XXI, într-o regie futuristă, cu tente parodice mi-a plăcut mai puţin decât realizarea timişorenilor, fidelă tiparelor convenţionale. Din păcate, wagnerianismul ne-a părăsit de mult…Dar în acei ani orchestrele „decolau” spre partiturile dificile ale romanticilor şi post-romanticilor. Apăreau primele viniluri ale unei discografii timişorene. Instrumentele erau evaluate şi reparate de violonistul-lutier Cornel Şuboni, care şi-a transformat un hobby în profesiune. În aceiaşi ani în care inginerul şi compozitorul englez Parsons imprima „Beatles” ori „Pink Floyd” la studioul Abbey Road, London, la radio Timişoara se imprima „Phoenix”. Pe Nicu Covaci l-am înregistrat chiar eu, cu două balade în engleză, interpretate la un double-six şi difuzate (lucru rar) la televiziune, în emisiunea lui Titi Ax. Cu aparatură depăşită, ne străduiam să facem recording din creaţiile rockerilor sau jazz-manilor timişoreni, care deveneau un fenomen unic în ţară, la vremea aceea…În aceeaşi notă, cu ocazia plecării Teatrului de amatori din Lugoj la Londra, trebuia imprimată o bandă cu orchestra care acompania piesa „Broadway Melody” de Yura Soyfer, o suită ce urma să fie folosită în play-back. Că doar nu era să plece la capitalişti şi band-ul. Am primit permisiunea să fac inginerie de sound (ca Parsons!), la marele şi vechiul mixer „Philips” al studioului. Actorii şi negativul muzical au luat premiul întâi, aşa că m-am ales cu o călduroasă strângere de mână. Ca şi în cazul reportajelor realizate timp de 45 de zile la inundaţiile din 1970, drepturile de autor mergând, fără acordul meu, în „Contul 2000”. (Unul din interviurile mele-şoc a fost tradus în toate limbile în care emitea Radiodifuziunea: din Italia venise, cu ajutoare băneşti, însăşi fiica scriitorului Gala Galaction. Vorbea dificil în româneşte, momentul însă a fost fantastic ).

Unica mea expoziţie de grafică alb-negru a avut loc cam în aceiaşi ani, în holul Teatrului Maghiar-German. Am atras atenţia, astfel, plasticienilor, care m-au invitat la expoziţia americană itinerantă de pictură, reprezentând migraţia spre „Golden State”, la Pacific. Participa însuşi ambasadorul SUA, Sir Richard Davis-Jr şi ataşatul cultural. După vernisaj, la un coctail, am făcut cunoştinţă cu Sir Richard Davis-Jr şi, cum aveam reportofonul la mine, l-am intervievat despre impresiile sale timişorene. Am primit şi un imens Langspiel cu muzică rock, pentru studio. N-aş fi bănuit că fac un lucru interzis. Benzile mi-au fost confiscate, trimise prin poşta specială a securităţii la Bucureşti. Urma să fiu paşaportat înapoi, la catedră, dar am fost menţinut în presă datorită intervenţiei domnului Ion Iliescu, pe atunci nou-venit, ca secretar cu propaganda în Timiş…Aveam să primesc doar o sancţiune şi mi s-a spus că interviurile cu diplomaţii americani erau luate doar la comanda şefului statului. Surâzând, Sir Richard Davis-Jr îmi şi mărturisi că doar la Timişoara i s-a luat un interviu.

Prin 2009-10, în vizită la fiul meu şi la nepoţelul David-Robert, la San Francisco, am evocat, în familie, incredibilul eveniment. Am fi crezut vreodată că, după terminarea Politehnicii, locaţie unde s-a elaborat primul robot din ţară, o parte a inteligenţei tehnico-ştiinţifice timişorene va emigra la tastatura calculatoarelor americane? Că mezinul familiei va fi un „Born in USA”?…Timpul ne mai răzbună frustrările. Încă în anii mei tineri, spiritul deschis al Timişoarei m-a împins către călătoriile „admise”. Fusesem la Belgrad, Budapesta, Bratislava, Praga, la Moscova şi-n Asia Centrală, la Aşhabad, iar în „secondo tempo”, în Germania şi SUA. Am asistat la concerte simfonice, operă, teatru în săli precum cea a Conservatorului moscovit, Balşoi, Staatsoper Munich, Teatr Ashghabat, la festivaluri internaţionale de jazz, în sala pragheză Lucerna sau în Down Town la San Jose, în amfiteatrul din Concorde, dar şi la un festival rock-pop la Bucureşti, unde studenţii l-au supărat pe dictator, cântând în engleză. Apoi i-am văzut pe cei din formaţiile Chicago şi Dooby-Bross în California…Importante au fost, pentru transpunerea în operă a impresiilor celor ce ne mai şi mişcam prin lume, înfiinţarea la Timişoara a revistei Orizont-format ziar şi Editurii Facla. Încetau drumurile obositoare spre capitală, cu manuscrisele cărţilor. Oricum, trebuia să ai pile şi să duci plocoane consistente celor ce economiseau acolo hârtia şi publicau „pe cine trebuie”. Câteva cărţi, apărute în edituri de stat, în provincie, nu pot constitui o operă. Privatizarea şi lipsa banilor ne-a prins cu manuscrisele abandonate în sertare, îngălbenind şi luând drumul trash-ului. Nu voi mai atinge acest subiect. Îmi amintesc cât de important a fost pentru o parte a scriitorimii timişorene momentul Lenau. Se constituise în Austria Internationale Lenau-Gesellschaft. Brusc autorităţile au fost sensibilizate de scriitori austrieci şi de cei de limbă germană din România. Au descoperit că poetul se născuse în fostul imperiu habsburgic, în Banatul timişean, la Csatad, localitatea cu nume maghiar, devenită Lenauheim. În 1969, o delegaţie austriacă, în frunte cu primarul Josef Wondrak al orăşelului Stockerau de lângă Viena, unde locuise ulterior Lenau, a sosit la la Timişoara pentru câteva zile. Sigur, am fost reporterul simpozioanelor şi vizitelor delegaţiei, însă revelatoare sunt legăturile care s-au stabilit între scriitorii de limbă germană bănăţeni şi străini, dar şi între membrii Filialei noastre scriitoriceşti de diverse naţionalităţi. S-a tradus mult din Lenau, poetul a sporit conştiinţa de sine a germanilor din Timişoara şi mândria noastră, a tuturor, că participam la evenimente ce restabileau legături tradiţionale între culturi aparţinând în egală măsură Europei Centrale. Austrieci şi români am vizitat locul unde a trăit doar câteva luni poetul, devenit casă memorială, muzeu, cu un grup statuar în faţă, reprezentând Poetul şi Muza. Primirea localnicilor a fost fastuoasă, vrând să demonstreze oaspeţilor şi…succesele agricole şi culinare ale acelei zone de câmpie, ceea ce, la urma-urmei n-a fost prea rău! Liceu „Lenau”, ca şi muzeul dedicat altui bănăţean, din Sânnicolau, compozitorul Bartok Bela, i-au încântat pe austriecii care nu se aşteptau să se găsească aşa ceva la noi.

Într-o discuţie cu Josef Wondrak, acesta mi-a spus: „Iată doi artişti (Lenau-Bartok) care au decis să emigreze în Statele Unite. Oare de ce?” Întrebare retorică, la care aveam să reflectez mult în Boeing-ul 747 „Lufthansa”, cu care aveam să fac naveta dincolo de Ocean…

Lucian Bureriu

Canalul Bega

Dacă astăzi Sistemul Timiş-Bega este constituit într-o formă definită, aptă de o riguroasă gospodărire şi stăpânire a apelor, lucrul s-a datorat unei imperioase necesităţi în această zonă a Banatului. Lucru rar întâlnit în geografia planetei, munţii se termină destul de abrupt, începând zona Câmpiei Tisei. Apele venind din munţi, la impactul cu şesul absolut, produceau inundaţii, mlaştini şi o împletire a cursurilor celor două râuri. Combaterea inundaţiilor, redarea unui sol fertil agriculturii au constituit preocupări multiseculare aici, mai mult sau mai puţin organizate. În secolul al XVIII-lea sunt atestate unele lucrări de hidroamelioraţie şi canalizare. Dimitrie Cantemir aminteşte în scrierile sale despre “…canalizarea râului Bega prin mijlocul Timişoarei, într-un loc în care în toate verile se simte atât de tare lipsa de apă”. Demersuri începute de administraţia otomană. După cucerirea oraşului de către austrieci, în 1716, Eugen de Savoya ordonă lucrări de hidroamelioraţie şi în acelaşi an contele Claudius Florimund Mercy, guvernator al Banatului, pune să se efectueze lucrări de desecare a mlaştinilor, întâia regularizare a râului Bega, în aval de Făget, de fapt realizarea unui canal de plutărit pentru aducerea lemnului atât de necesar arderii cărămizilor pentru zidurile noii cetăţi constelate, în stil Vauban. În paralel începe săpatul canalului de navigaţie pe o distanţă de 70km în aval de Timişoara. Între 1727 şi 1732 canalul e gata, graţie muncii de robotă a autohtonilor şi coloniştilor şi prima navă parcurge drumul Timişoara-Panciova, deschizându-se navigaţia fluvială. Praguri de nisip însă înfundă canalul, aşa că între 1753 şi 1755 se sapă o nouă albie, la sud de prima. Din acest moment începe istoria olandeză a Canalului Bega. În 1757 soseşte în Banat genialul hidrostatician Miximilian Fremaut, recomandat austriecilor de guvernatorul olandez Cobenzl. Printr-un ingenios sistem de canale se face desecarea uriaşelor mlaştini de la Ilanca şi Alibunar, absolut toate râurile şi pârâurile din Câmpia Tisei fiind îndiguite. Viaţa localnicilor devine mai sigură în aşezările lor. Absolut uluitoarea descoperire a olandezului, cu aparatele sale din epocă, a fost aceea că, fenomen unic în lume, râurile aproape paralele, Timişul şi Bega, au albii situate la înălţimi diferite faţă de nivelul mării. În aval de Lugoj, albia Timişului curge mai sus decât Bega. Aici a fost amenajat un nod hidrografic; se barează Timişul printr-un dig, iar o parte din apele sale pleacă pe un canal de alimentare spre Bega, locul de confluenţă fiind aproximativ aproape, la Chizătău. Canalul navigabil devine mai adânc. Dar pentru a preveni pentru totdeauna inundarea Timişoarei, apele în plus trebuiau deversate undeva, înainte ca ele să ajungă în metropolă. Fremau a descoperit la Topolovăţu-Mic locul în care Bega curge mai sus decât Timişul, aşa că se construieşte un dig-ghilotină şi un canal de evacuare, apa în plus putând pleca înapoi în Timiş.

S-a spus că lucrarea este situată la un nivel de vârf printre rezolvările hidrotehnice ale epocii pe plan european. De aici înainte vor exista permanente lucrări de întreţinere şi perfecţionare a digurilor şi instalaţiilor. Sunt atestate două întreruperi ale cursului apei prin Timişoara. Prima a avut loc în 1849, când oraşul era asediat de trupele paşoptiştilor maghiari. Acţionându-se digul de la Topolovăţ până la refuz, toată apa Canalului era deviată în Timiş, albia râului Bega secând şi oferind, prin uscare, o tranşee favorabilă atacatorilor. A doua oară, în 1919 armata de ocupaţie sârbească încărcase în şlepuri tot ce jefuise din Timişoara şi se pregătea de retragere. Atunci apa a fost oprită pe Canal iar ambarcaţiunile sârbeşti s-au înnămolit la ieşirea din oraş.

Odată cu proclamarea imperiului austro-ungar, Banatul revenea Ungariei, Canalul Bega rămânând o importantă legătură cu Marea Nordului, prin reţeaua de canale Rhin, Main, Dunăre. A rămas în grija administraţiei imperiale modernizarea importantului Canal, care se vărsa în Tisa, La Titel, nu departe de joncţiunea cu Dunărea. S-au construit şase ecluze, având în vedere că denivelarea între Timişoara şi Titel este o cascadă virtuală de opt metri. Cea mai importantă ecluză este cea de la Sânmihai, la 14 km de oraş, aici existând şi un modern, pe atunci, baraj, de tip Stoney, care menţinea un nivel crescut al apei, pe porţiunea aceasta fiind şi locul de iernare a navelor mari. Au rămas pe teritoriu românesc două ecluze. Lungimea totală a şenalului navigabil, de la Uzina de apă Timişoara la vărsare fiind de 118km.

 Uzina electrică, având utilaj din Budapesta, funcţionează şi azi. La fiecare ecluză s-a construit şi câte o mică centrală hidroelectrică, aptă să lumineze vreo două localităţi. La Uivar centrala funcţionează încă, la Sânmihai a dispărut în război. Ecluzele au porţi de lemn şi acţionare manuală, care ar putea deveni electrică.

Anul 1839 înregistrează un vârf de navigaţie. Transportul de pasageri cu nave cu abur se deschide în 1869, realizându-se curse regulate până la Dunăre. Până la Primul Război Mondial Timişoara devine un important port la Dunăre, Palatul Ancorei adăpostind amiralitatea, căpitănia (din 1928) şi sediul firmei internaţionale de navigaţie fluvială.

Din “Instrucţiuni de navigaţie pe Canalul Bega” aflăm că sunt admise vase până la 68 de metri lungime, (pentru ele existând, lângă port, un golfuleţ, ca loc de întoarcere), 8 metri lăţime şi pescaj de 1,25 metri, deplasament până la 1500 de tone.

“În timpul trecerii pe sub poduri navele cu aburi nu trebuie să facă fum, tirajul în căldare va fi oprit”. Este interzisă ancorarea de stâlpi de telegraf, copaci etc., iar în port nu se va sta la ancoră, ci legat cu parâme. Se stabileau măsuri pentru protecţia ambarcaţiunilor tip sport şi pentru eventualii înotători. Erau prevăzute regulamente privind semnalizările în situaţii dificile, protecţia digurilor de pământ, existând, din loc în loc, cantoane având angajaţi care inspectează şi îngrijesc digurile. În 1932 s-au înregistrat 11.450 călători, în 1950, 24.746; în perioada 1832-1980 cifra acestora este 605.545. Câteva formule de navigaţie pe Canalul Bega, care au precedat pe aceea motorizată: plutăritul, care ar fi util şi ieftin şi azi, pentru aducerea cherestelei. Construirea Uzinei de apă potabilă a oprit calea plutelor spre centrul oraşului, care se făcea prin alte canale, desfiinţate ulterior. Altă formă de navigaţie a fost tragerea la edec a ambarcaţiunilor cu ajutorul animalelor, existând aproape de luciul apei un drum pentru acestea. Micile nave de agrement îşi păstrează activitatea în cadrul unui veritabil club de yachting.

Până acum un sfert de secol mai erau în activitate două drăgi, construite la sfârşitul secolului XIX, la Budapesta şi Linz, modernizate, mai bine-zis cârpite la Timişoara. Rămăseseră încă în memoria timişorenilor vapoare precum  „Rândunica”, fost yacht regal maghiar, „Isaccea”, „Pionierul”, „Corvinul”, „Lugojelul” pe post de şalupe de întreţinere, două foste şalupe de război transformate în nave pentru pasageri, „Şoimul” şi „Uliul”, ceva mai recent fiind adus din delta Dunării „Pelicanul”, care a venit pe un trailer cu o sută de roţi întrucât ecluzele de pe teritoriul sârbesc erau colmatate, contrar regulamentului apelor internaţionale navigabile. Vecinii probabil nu mai folosesc nici ei Canalul Bega, având un canal Dunăre-Tisa-Dunăre, care intersectează Bega, la construcţia căruia s-a excavat o cantitate cam egală de pământ ca pentru Suez.

Unul dintre podurile timişorene a fost proiectat de către inginerul Eifel.

Hidrobuzul „Pelican” a fost incendiat, celelalte şalupe fiind tăiate pentru fier vechi. În prezent, cu toată colmatarea, canalul ar putea fi navigabil pentru vasele cu fundul plat, care nu necesită o prea mare adâncime. Ecluzele au intrat într-o nesfârşită renovare. Ar trebui aduse vapoare noi, care să navigheze măcar prin oraş şi pe porţiunea românească. Ar trebui o înţelegere bilaterală cu Serbia pentru folosirea integrală a Canalului, care ar putea fi facilitată şi de  canalul Dunăre-Tisa-Dunăre.

Canalul Bega este singurul din Europa care nu este utilizat. Din lipsă de fonduri şi de interes. Olandezii ne-au propus contribuţia lor la repunerea în funcţiune, dar pe plan local răspunsul a fost slab, iar dinspre Bucureşti, până la cel mai înalt nivel, a existat nu numai dezinteres, dar şi refuz. Doar inconştienţa poate să ignore această cale de transport ieftină şi gata construită. Dar de altă administraţie statală.

Lucian Bureriu

Moştenirea Gozsdu

România a primit Ardealul. Ne mai trebuie moştenirea de pe un testament care a fost valabil doar în Austro-Ungaria?

 Emanoil Gojdu, născut în Oradea Mare (Nagy Varod) e de naţie  macedo-român, făcând parte dintr-o populaţie bogată şi deşteaptă. A fost comite de Lugoj şi susţinător al primului cor românesc de acolo. Probabil aici s-a cunoscut şi cu publicistul venit din Ardeal, Valeriu Branişte, director al ziarului Drapelul, care, prin naţionalismul său făcea notă discordantă printre bănăţenii paşnici şi toleranţi. Gojdu a plecat la Budapesta pentru a-şi mări substanţial averea, acolo devenind nobil maghiar, profesând dreptul şi îmbrăcat ca un…nobil maghiar; îl întâlnim în istorie sub numele maghiarizat de Gozsdu Elek. Întrucât, spre deosebire de presa dâmboviţeană, avem alte surse de informare putem deduce că „marele român” nu şi-a dus în exces sentimentele. Dacă ar fi dorit să devină un apărător al drepturilor majoritarilor ardeleni români, s-ar fi înscris în PNR, ar fi rămas alături de Branişte, nu împotriva lui. Bietul ziarist a avut, după cum confirmă şi Traian Vuia, mari necazuri în fostul imperiu, dar nici autorităţile României Mari nu i-au acordat atenţia pe care o merita.

Revenind, la un proces intentat lui Branişte, Gozsdu Elek s-a exprimat în instanţă că militantul român Braniste făcea afirmaţii „pe propria răspundere”, că „el nu e identic cu românii, cărora vrea să le aprindă creierii”, adică să le incite naţionalismul. Dintr-o monografie Branişte, aflăm şi ce a spus, între altele, gazetarul lugojean în instanţă: „Zice domnul procuror că am vorbit o limbă în biserică, care era o limbă slavă-bulgară (referire la limba de cult, slavona, n.n.) şi un principe maghiar, Rakoczy numai prin porunci şi grele pedepse ne-a putut putut impune în biserică limba naţională română…zice mai departe că statul naţional maghiar ne-a mântuit biserica de sub jugul sârbesc”. („De la Blaj la Alba”, 1980). Gozsdu era bine documentat, istoricul I.D.Suciu confirmă: „Văduva principelui Rakoczy I întemeiază la Făgăraş o şcoală pentru pregătirea preoţilor şi învăţătorilor români din Ţara Oltului, cu adaosul că aceştia trebuie să şi scrie cu litere româneşti”…

A venit şi momentul  Testamentului: cu puţin timp înainte de încheierea secolului XIX, Gojdu dispărea, lăsând pre limbă de moarte ca averea sa să slujească până la începutul secolului XXI, tinerilor nevoiaşi, de religie ortodoxă din Ungaria (Austro-Ungaria avea

teritorii-anexe Transilvania, Ţările Ungurene, Slovace, Sârbe…), cărora să li se acorde burse să studieze la Budapesta, eventual Viena. Nu la Sorbona, Oxford, Harward sau Stanford. Acei tineri, între care şi Vuia, care ştia limba maghiară, au studiat dreptul în limba maghiară… Acei  tineri ortodocşi trebuiau să aparţină naţiilor slave, româneşti,  maghiare. Deci tuturor credincioşilor ortodocşi din imperiu.

Primul război mondial a retezat mersul normal al istoriei în care credea, pe patul de moarte Gojdu. Dâmboviţenii i-ar dori banii.

 După Trianon, averea ar aparţine integral ortodocşilor români. Din păcate, nici un Trianon nu-l mai poate resuscita pe Gojdu şi nu mai poate reface un testament privat. Oricât ne-ar avantaja, Trianonul este nul şi neavenit în privinţa Testamentului Gozsdu. Tratatele ulterioare, la fel; un testament nu poate fi modificat de nici o justiţie. Unii  se fac a nu pricepe că, după Marele Război şi constituirea statelor aşa-zis naţionale şi unitare, nu s-au pierdut pentru vecie averea Gozsdu, ci şi averile noastre, rămase în alte ţări, care nu sunt dornice să negocieze restituiri.

Lucian Bureriu

Primul Război Mondial şi prăbuşirea lumii

…Împăratul Carol dăduse semnalul prăbuşirii Imperiului Austro-Ungar prin dezlegarea de jurământ a militarilor şi libertatea de a se constitui pe naţionalităţi. Începea marele gol de putere, învrăjbirea şovină şi anarhia în Banat. În acest context, fostul comandant al lagărului de prizonieri români din Timişoara, Aurel Cosma, a fost solicitat de Roth (oh, această persoană controversată, atacată mai ales de antisemiţi) să coopereze cu Sfatul poporului din Timişoara, însă românii fostei oştiri imperiale aveau deja alte obiective decât aprovizionarea, menţinerea ordinii, apărarea avutului etc.  Otto Roth a fost  iniţiator al  unui mic stat, social-democrat şi neutru, sprijinit de puszta ungară, cu acordul paradoxal al trupelor de ocupaţie sârbeşti. Destul de straniu, aş zice. Înclin să cred că a fost influenţat de faptul că Banatul nu aparţinuse niciodată regatelor sârb sau român. Atitudinea sa antiromânească aparent, nu înseamnă ostilitate faţă de românii din imperiu, ci faţă de regatul român. Chiar dacă “străinii” germano-ugrici au investit  infrastructură şi civilizaţie europeană aici, ei au trebuit să-şi asume fără condiţii pierderea războiului…

Odată cu organizarea românilor bănăţeni se crea, în paralel, o REPUBLICĂ ŢĂRĂNEASCĂ, a populaţiei rurale majoritare. Însă Roth credea că sârbii trebuie primiţi cu simpatie, fiind oaste antantică, singura care putea păstra ordinea, cu toate că această invazie nu fusese “programată”. Roth prevedea un Banat independent, sub egida Antantei, al cărui preşedinte să fie chiar el. Armata sârbă urmărea să devanseze pe cea română, ocupată cu prelungirea atacului pe urmele lui Mackensen. La sosirea sârbilor, unul dintre cei ce au cuvântat a fost chiar Cosma, care cerea protejarea conaţionalilor săi. Însă românii (unii!) vor fi persecutaţi de ocupanţi pentru   opţiunea lor legitimă, de unire cu cea pe care o considerau ţară-mamă. Oare preşedintele nu vedea asta ? Până la urmă sârbii preiau şi puterea administrativă şi Roth rămâne fără republică. Social-democraţia timişoreană, majoritar maghiară a rezistat cât a putut; la un moment dat Roth, criticat de propriul partid pentru atitudinea îngăduitoare faţă de trupele sârbeşti, voia să-şi dea demisia, care însă nu i-a fost acceptată de  Budapesta. Au avut loc confruntări sângeroase între trupele de ocupaţie sârbeşti şi administraţia social-democrată a Republicii Sfaturilor din Banat, cea din urmă cedând…La trasarea frontierei au participat gen.V.Economu şi col.Velicovici. Spune Camil Petrescu: ”…bocancii soldatului român ridică nori de pulbere liberă din pământul robit al Banatului”. Domnul acesta e şi autorul romanului “Patul lui Procust”? (Cam des invocată încălţămintea uzitată de armata română, ba opinca, arborată pe Parlamentul budapestan, ba bocancii…Care, conform lui Gh. Brătianu erau de provenienţă rusească). Leontin Jean Constantinescu, în cartea “Chestiunea Transilvaniei” afirmă: “Unitatea unui stat sau a unui popor nu trebuie să fie neapărat întemeiată pe o identitate etnică. Fuziunea mai multor colectivităţi etnice într-o unitate superioară este întotdeauna posibilă”. Clemenceau: “Nu am ezitat, pentru a evita să sacrificăm drepturile etnografice ale românilor, să determinăm retragerea trupelor sârbeşti”. De ce n-a ieşit, aşa, un pic de război cu trupele sârbe, o spune col.Oancea: românii nu vor cădea în greşeala din 1913 a ţărilor balcanice, care s-au războit între ele şi că istoria subliniază buna înţelegere în care au trăit de veacuri sârbii şi românii.  Nu cred că Muth era un “fruntaş reacţionar” din moment ce căuta să-i influenţeze pe şvabi să fie de partea sârbilor, tânăra republică să fie anexată regatului sârbesc; îi spusese lui Oancea doar că “munţii bogaţi ai Caraş-Severinului şi câmpiile mănoase ale Timiş-Torontalului ne vor fi suficiente pentru a trăi la adăpostul Ungariei”. Maghiarofilie transferată în sârbofilie, ca după anexarea la România, Gaspar Muth să devină senator în parlamentul regatului unit al României Mari. Interesant că gruparea Muth a conceput şi un Banat independent, unit cu un teritoriu din dreapta Tisei. În acelaşi timp chiar autorităţile maghiare le spun sârbilor că n-ar avea succes în cazul unui referendum la Timişoara, populaţia românească fiind mai numeroasă!  Roth  insistase pe lângă francezi să preia provincia ca pe o colonie sau republicanizarea Banatului ca “singura posibilitate ca provincia să nu se bolşevizeze, influenţată de Ungaria”, că românii şi sârbii bănăţeni ar prefera Banatul independent, decât unirea cu România sau Serbia (cf.P.).”…a şi făcut unele aprecieri asupra guvernului bolşevic maghiar, prezentându-l ca instalat din cauza fricii stârnite de înaintarea armatei române până la linia de demarcaţie fixată de Conferinţa Păcii de la Paris(…)datorită expansiunii teritoriale a României(…)că apreciază România câştigată de bolşevism”…A mai vorbit şi cu prinţul regent Alexandru “să ralieze planurilor sale Regatul Sârb”. Barbara Jelavich spune că “războiul le-a acordat naţionaliştilor români aproape tot ce-şi puteau dori…Dezavantajul acestui aranjament era faptul că minorităţile constituiau acum 26% din populaţie…”  Că România ar fi primit de la Puterile Centrale Basarabia şi de la ruşi Transilvania în schimbul neutralităţii, “fără să facă nimic în schimb”. Brătianu “nu a făcut nici o mişcare înainte de a fi sigur de obţinerea cât mai multor beneficii”.  Aceeaşi autoare: tratatele de pace au fost fondate mai mult pe revendicările istorice şi strategice ale învingătorilor, decât pe principiul naţional. “Noua Românie Mare nu avea să-şi rezolve niciodată problemele naţionale fundamentale” . ”Conform Tratatului de la Bucureşti 1918 românilor li s-a promis (de către Germania, n.n.) să ocupe Basarabia”.

  În Enciclopedia de istorie a României se spune că social-democraţia, pentru teritoriul actual al ţării, s-a născut în Banat; aripa românească a P.S.D. se fonda la 6 ianuarie 1906 la Lugoj. Acest partid e perceput ca o secţie a omologului său de pe teritoriul actualei Ungarii. Organizaţii social-democrate au existat în oraşele bănăţene din 1902; nu se menţionează, dar se înţelege că acestea aparţineau altor etnii, românii existând majoritar mai ales în mediul rural. Oricum, în România  acest partid se înfiinţează mai târziu, în 7 mai 1927, la Bucureşti, în cu totul alte condiţii şi având alte perspective în contextul bătut în cuie al apartenenţei la un regat.  În Banat exista şi la ţară, nu numai la Lugoj, o filială condusă de comitetul regnicolor român. Încă înaintea Marelui război se cereau vot universal, libertatea presei, opt ore de lucru, protejarea femeii şi copilului, drepturi egale pentru toate naţionalităţile… S-a colaborat cu P.N.R. pentru realizarea dezideratelor naţionale, s-a protestat împotriva pregătirilor de război. La Alba au mers 150 delegaţi ai PSD români. Flueraş n-a fost primit de ruşi, ca delegat, în 1919, pentru că “pactizase cu burghezia”, făcând parte din Consiliul Dirigent, adept al Unirii. În noile condiţii, social democraţia României Mari îşi pierde fecioria, aderînd la Internaţionala a III-a şi transformându-se în P.C.  Revoluţiile din Germania şi Austro-Ungaria au proclamat republici social-democrate, ca şi Republica Bănăţeană. Mai roşie a fost republica lui Bela Kun…Are loc  revolta naţionalităţilor. Mişcarea socialistă e secundară; sentimentele naţionale constrâng partidele socialiste se se adapteze la o situaţie “pe care nu au vrut să o creeze şi pe care nu au putut nici să o domine”, spune Michel Dreyfus . Aparent triumf al ideilor wilsoniene.  Originile intelectuale ale fascismului, spune autorul citat, se află înainte de 1914 şi reapar ca o consecinţă a primului război; fascism găsim şi în Portugalia, Polonia, Iugoslavia, Ţările Baltice, ca o consecinţă a crizei economice. În 1939 socialismul a fost din nou învins de naţionalism  (evident, în sintagma naţional-socialism există o contradicţie de termeni). Iar în România “exerciţiul democratic a fost întotdeauna mult mai limitat”; în consecinţă, ceea ce în Banat a fost o concepţie social democrată, s-a convertit, fie în naţionalismul care a stat la baza întregirii neamului, trecând de la spiritul republican la monarhie, fie la comunism, ataşat mai degrabă de revoluţia rusă decât de revoluţiile din cadrul Puterilor Centrale. Naţionaliştilor noştri de azi ar trebui să le atragem atenţia asupra filonului autentic şi valoros al social-democraţiei româneşti bănăţene şi a faptului că teritorial efemera republică banatică s-a rupt în două, gravitând c-o jumătate spre estul monarhist şi mai târziu, comunist, iar cu cealaltă jumătate, nu spre vest, ci spre monarhismul balcanic, nu mai puţin comunist mai târziu.

PUBLICISTICA LUI EMINESCU

Cel puţin două volume vin să ne restituie ceea ce a fost interzis în 1948, adică activitatea publicistică, de altfel mult- comentată azi a poetului. Citind, deci, “Icoane vechi şi icoane nouă” sau “Patologia societăţii noastre” constatăm extraordinara vigoare contestatară a acestor însemnări, în general având aceleaşi idei precum poemele, dar curgând liber şi nstrunite de convenţii prozodice, adesea constrânse la construcţii neartistice şi rime facile…Pogorârea noastră în timp, în Maelstrom, nu este decât aparentă, convingerea noastră fiind aceea că trăim în acelaşi context hrănit de un atavism care vine de demult şi impietează şi azi existenţa noastră. Eminescu este, chiar şi în paginile sale şovine, xenofobe, pline de ură inexplicabilă, un eseist care trebuie să ne pună pe gânduri şi pe jăratec, un romantic şi poet în toate cele, artistul “durch und durch”. Iată, dincolo de comentariile cu pretenţii de dreptate absolută, şi câteva pagini documentare, din care cităm: “…mai multe familii din Banat sosiră la Bucureşti pentru a cere pământuri în Dobrogea, că aceste pământuri li s-au refuzat şi că sărmanii emigranţi s-au întors în Banat, ducându-şi morţii în spinare”. În acest context se subliniază triumful ministrului de interne al Ungariei care trimite o circulară românilor din Crişana, Maramureş, Banat, Transilvania ce atrage atenţia asupra faptului că ministrul de externe al României “nu permite nicidecum colonizarea străinilor în Dobrogea. Străinilor!”…Aşadar, Brătianu ar fi zis: “Ar dori d. Lahovari să populeze Dobrogea cu străini de origine română”. Zice poetul: “contradictio in adjecto”.  Asta se întâmpla în contextul în care nu existau criterii de extrădare între Austria şi România, nici pentru dezertori. Să vedem ce se spune despre Dobrogea: “Propunerea noastră de a nu se anexa Dobrogea fără consimţământul populaţiunilor” (de acolo, n.n.).”…va umple provincia cu ciracii…cu netrebnicii cari nu se pot îmbogăţi decât pe spinarea şi în paguba statului român…a se consulta populaţia şi de a se vedea în ce condiţii voieşte să se ţină de statul român. Să fie o învoială, nu o cucerire. Departe de a voi să deznaţionalizăm…turcii să înveţe turceşte, tătarii tătăreşte…să nu repetăm noi, popor mic şi necuceritor, nedreptăţile ce se fac naţionalităţii noastre chiar în ţările vecine, să nu impunem nimănui limba şi instituţiile noastre. Nu există o Românie transdanubiană, ci o provincie populată în mare parte cu elemente străine” (ce se mai potriveşte asta şi pentru Banat, n.n.) “cari, alipite de ţara noastră trebuie să se simtă, în patria lor străveche, nesupăraţi întru ale religiei, limbei, dreptului. A face însă din Dobrogea o colonie de netrebnici, în care să trimitem o pletoră de funcţionari fără ştiinţă de carte şi lipsiţi de omenie, precum umplusem Basarabia cu tot ce avea România mai inept şi mai corupt, ar fi un dezastru…Administraţia din România e tot ce se poate mai rău pe pământ.”

                 SALTURI PRIN TIMP

“Antisemitismul legionarilor nu era de inspiraţie nouă, rasistă sau nazistă; era o continuare a antisemitismului românesc anterior primului război mondial (propagat, printre alţii de N.Iorga şi A.C.Cuza)”, spune Istoria României de C.Scorpan.

Despre relativa victorie a armatei române la Odessa   va grăi, necruţător Antonescu însuşi:

“Adevăraţii vinovaţi – oamenii politici şi regele Carol care stau acum ascunşi (…) Roadele greşelilor comise timp de 20 de ani nu puteau fi decât dezastruoase (…) Ne-au costat luptele duse la est şi la vest de Tisa (1919, n.n.) 13.000 de morţi şi ne-a fost ruşine de victorie…Lupta de la Tisa a debutat cu un dezastru şi am fi înregistrat cea mai ruşinoasă dintre înfrângeri(…) Nu ni s-au recunoscut însă drepturile integrale asupra Banatului…” În 1934 mareşalul spune că dacă ar fi atacată, România ar suferi “un dezastru unic în istoria popoarelor”. Revenind la Odessa: “Oricâţi bani am avea, cu sistemul actual se merge la dezastru…Iată ce au făcut politicienii cu armata. Acelaşi lucru l-au făcut şi cu şcolile, bisericile, facultăţile, funcţionarii…Armata Roşie a suferit o gravă înfrângere în confruntarea cu o ARMATĂ DE ŢĂRANI”.

       SIMPLE DIFERENŢE DE CADASTRU

De memorat: “Poporul român este mai liniştit dacă şi conducătorii săi sunt români. Mulţi şi-au schimbat numele”.(Edmund Solomon)

                              XXX

Reminiscenţele medievale suie ca mercurul în capilarele administraţiei româneşti dintotdeauna. (Spun asta sub umbrela protectoare a înseşi afirmaţiilor lui Eminescu, cel absolut cinstit şi incontestabil). Iată că anumite legi nu pot guverna cum trebuie, că ies la iveală vechile racile ale somnolenţelor fanariote. Şi degeaba se protestează pe stradă, chiar la Bucureştiul vinovat, că se conturează, cu această ocazie diferenţa dintre cele două insule mari ale acestei ţări, nimic altceva decât existenţa cadastrului, acolo unde mult-hulita administraţie austro-ungară a aranjat lucrurile în privinţa proprietăţii funciare şi inexistenţa unei evidenţe în vechiul regat, tot mai vechi pe măsură ce trece. Bine, exclamă protestatarii, dar ce-au făcut cei de după Cuza, apoi maiestăţile-lor, întregitorii înregitori, căci comuniştii, evident n-au avut asemenea interese. S-au îmbătat Bucureştii de teritorii pe care nu puteau să le administreze, după ce nu putuseră guverna ca lumea nici sărăcia din principate. Prea mici pentru o ţară prea mare; aşa se explică şi întinsele zone în care populaţia nici nu mai ştie între care din războaie trăieşte, fără electricitate, fără radio şi adesea fără alfabet. Se guvernează întrucâtva pe acolo?  Trăim din promisiuni electorale care nu se pot onora, nu numai din vina guvernanţilor, ci din pricini aproape imemoriale. Transplantul lipsei de civilizaţie estice ne-a fost adus în vest, drept răsplată pentru jertfa patriotică. Simple diferenţe de cadastru; n-or fi atât de cadastrofale, Căci vorba unui mini-stru, prea privim unii spre trecut şi trebie să ne despărţim de ei. Prea bine şi pe curând, în speranţa că respectivul mi-o va lua înainte…Centralismul este, pe bună dreptate reclamat, de pildă, de un învăţământ bulversat de “alternative”. Dar e greu cu distanţele astea enorme, zeci de ore până în capitală, la mare sau la Iaşi. Un principat mai micuţ, aşa cam ca Ungaria , Austria sau Helvetia s-ar mai putea administra, dar e mai greu cu o Românie cât Polonia, dacă nu şi mai mare!    Nu ştim dacă un regionalism, din păcate, atât de blamat de cei care n-au destul “exerciţiu  de democraţie”, ar fi mai bun; se vădeşte că vlădicile locale n-au moştenit vocaţia administrativă austriacă (ce să mai vorbim de fosta Republică Bănăţeană a lui Otto Roth, cu o Timişoară destul de occidentalizată, dar un teritoriu sudic înapoiat; dacă, împotriva vremurilor s-ar fi putut menţine o asemenea formulă statală, având nete avantaje faţă de nivelul altor regiuni, inclusiv Transilvania, ea ar fi fost guvernată de nişte diletanţi care ar fi făcut cu greu faţă unei dezvoltări inegale, cu toată infrastructura pozitivă, moştenită de la Imperiu). Aşa, cadrele noastre de nădejde pleacă toate la Bucureşti pentru a guverna şi acolo se lasă influenţate de dulcele spirit mioritic, încât deprind până şi pronunţia de Ferentari, “şease”, “Cluji” etc. În absenţa unei soluţii viabile, pe moment asta este. Că numai cadastru nu pot împrumuta cei din vestul ţării celor din Est.

CENTRUL NAŢIONAL DE ROMÂNIZARE

 CNR înseamnă Centrul Naţional de Românizare. Timişoreanul Ego Solon, emigrat azi, în romanul “Destin” (E.Vest) îşi aminteşte de această inscripţie arborată pe casele evreieşti naţionalizate în oraşul lui natal înainte de război. “Şcoala funcţiona în sinagogă, fiindcă a fost evacuată din localul ei”. Iaca, şi şcoli în sinagogă. La Cluj a fost mai rău: ghetouri în sinagogă. Oricum, cel puţin în Timişoara nu se purta steaua galbenă. Au existat în acest oraş evrei mai bogaţi şi alţii pârliţi, care se făceau comunişti, securişti, deveneau cadre ale contraspionajului român, după ce-şi românizau numele. Istoria României de Scorpan: “guvernul român a aprobat ca serviciile germane să efectueze şi strămutarea evreilor din România”, inclusiv din judeţele Timiş, Torontal şi Turda. “În decembrie 1942 comisarul român pentru problema evreilor, Radu Lecca a primit dispoziţie să organizeze emigrarea a 80.000 persoane în Palestina şi Siria. Condiţia era ca fiecare emigrant să plătească 200.000 lei (vă amintim vânzarea germanilor de către Ceauşescu, n.n.) Germanii, prin ambasadorul Killinger au protestat (?). Antonescu a ordonat închiderea sinagogilor, introducerea stelei galbene”. Toleranţa românească a făcut să “înflorească” în Transnistria 101 lagăre unde s-au distrat 106.000 de morţi. Numărul evreilor scăzuse în patria noastră, la sfârşitul războiului cu 15.000 (Scorpan). Această etnie a contribuit la stabilitatea şi co-prosperitatea din vestul ţării, bineînţeles, prin oamenii de afaceri.

Lucian Bureriu

Din Planul editorial 2013 – Primul Război Mondial nu a avut loc