Nicolae Breban


Socotit „printre primii” scriitori români – Nicolae Breban. Dacă ar fi să ne revenim din depresia absenţei criteriilor valorice, l-am pune pe primul loc şi am găsi cu cale să-l propunem neîntârziat pentru premiul Nobel. După cum ne cunoaştem, în această ţară, propunerea va rămâne doar în această pagină de memorialistică. Mi-am propus să reliefez unele aspecte mai puţin cunoscute din biografia mai vârstnicului meu prieten, când am ascultat pe YouTube cuvintele pe care le-a spus la Salon du Livre din acest an, la Paris, unde Breban s-a dus ca la el acasă, în timp ce un grup de intelectuali protestau, inutil, prin absenţă. Brusc mi-am dat seama că suntem ţara cu un singur scriitor. În San Francisco fiind la acea oră, mi-a făcut plăcere să aflu că a fost propusă, pentru Salon, cartea mea HOTEL CALIFORNIA şi că, măcar în acest fel am fost acolo împreună. În tinereţe ne-a legat descendenţa din două mame nemţoaice (a lui era din Reşiţa), vacanţele petrecute la Lugoj, în care discutam despre idolii noştri, Thomas Mann, Dostoievski, Schopenhauer şi Nietzsche, neapărat Wagner şi Bruckner… Mama lui Breban îi spunea mamei mele că îşi crescuse copiii astfel încât ei si fie conştienţi că sunt cei mai frumoşi şi inteligenţi. Proştii să fie modeşti, că ei au de ce. Uneori îl luam pe Breban de la casa parohială unde locuia şi ne duceam la cenaclul condus de el şi de Radu Theodoru, lugojean pe atunci. Polemicile celor doi făceau deliciul întrunirilor şi trebuie să recunosc, au avut un efect deosebit asupra mea. Reprezentam acolo trei generaţii (unii comentatori preferă să le definească promoţii, ceea ce ar fi mai precis, dar în contextul actual accepţia cuvântului  a trecut, grotesc, spre comerţ, în hipermarketuri)… Generaţia lui Breban şi a amicului său Nichita Stănescu scoteau literatura română din ultimele zvâcniri proletcultiste. Urmam noi, poeţii şaptezecişti, debutând mai ales la Editura Eminescu, în colecţia Luceafărul: Cezar Ivănescu, Virgil Mazilescu, Romulus Guga, Ioan Alexandru… Scriind Animale bolnave Breban continua proza de analiză a lui Camil Petrescu, dar influenţată puternic de tenta eseistică freudiană a lui Thomas Mann. Subiectul în sine se preta la o asemenea abordare, fiindu-i oferit de autorităţi cazul real al unui fanatic religios, ucigaş în serie, devenit ulterior clientul clinicii psihiatrice Jebel, unde l-am văzut ca pe un simplu tâmplar, apatic şi calm. Breban a continuat cu Bildungsromanele lui, prea puţin tulburat de tezele minirevoluţiei culturale ceauşiste, în timp ce postexpresionismul liricii şaptezeciste primea lovituri comandate, colecţia Luceafărul dispărând, în parte şi datorită lui Ştefan Augustin Doinaş, care credea că face un serviciu noii poezii. Marian Munteanu avea să constate în a sa „Istoria literaturii române de azi pe mâine”: „Cei în vârstă permit criticile noii poezii. Admonestează pe şcolari (sic!), mai ales pentru probleme de detaliu, Ştefan Augustin Doinaş în serialul Moda poetică 1968”…În provincie nu te poţi afirma, era principiul lui Breban. Nu existau publicaţii, edituri. La Bucureşti el începea să devină un prozator de succes, surprinzând aparatul criticii de atunci. Se spune că şi Nina Cassian a contribuit la propulsarea sa. I-am urmat sfatul şi m-am transferat la Televiziune, cu o recomandare de la Zaharia Stancu. Breban mi l-a prezentat pe Nichita Stănescu, pe atunci foarte retras şi timid. Lucram la filmul meu de debut, „O pasăre, două păsări”, împreună cu operatorul Savin Devderea, în departamentul lui Dinu Săraru. Breban m-a chemat la Gazeta literară, unde am asistat la instalarea sa ca redactor-şef. Fusese deja numit membru supleant al Comitetului Central. La redacţie a cerut cheile biroului, Geo Dumitrescu era în concediu, la Neptun şi nici nu ştia ce se petrece. Breban i-a descuiat biroul, s-a aşezat în fotoliu, declarându-mi că îl voi găsi de acum înainte în acea locaţie. Mi-a fost de folos să public într-o revistă de prestigiu. Dar când să mă bucur de noile cunoştinţe, de ambianţa Casei Scriitorilor, mi s-a spus că în Televiziune nu am ce căuta cu barbă, (mi-o lăsasem la sfatul unui dermatolog, pentru un neg, dar revoluţia culturală din 1971 nu admitea aşa ceva ), aşa că am părăsit mirabilul Centru pentru a mă întoarce la radio Timişoara, în „provincia pedagocică“. Breban traversase o perioadă dramatică, soţia sa de atunci auzeam că s-a sinucis, el poate că avea remuşcări pentru felul în care se procedase cu fostul redactor-şef, urmase şederea sa prelungită la Paris, dar e bine să credem că tezele din aprilie l-au făcut să demisioneze. După 1989 a avut parte de şefia Contemporanului şi de acceptare în cadrul Academiei. Destul de ciudată a fost opinia lui Nicolae Manolescu, cel dintâi critic de renume care a remarcat calităţile prozatorului, devenind brusc adversar pe motivul colaborării fostului redactor-şef cu securitatea. Nu cunoaştem nici un singur şef de gazetă care să nu fi trebuit să întreţină relaţii cu aparatul de partid şi de stat, aşa că mi s-a părut total inutil acest conflict ipocrit. Bârfele despre securistul Breban sunt singura capodoperă dâmboviţeană. Dincolo de păcatele omeneşti ale artiştilor,  rămâne opera lor. Şi opera lui Breban nu este una oarecare, dimensiunile ei sunt enorme şi au în plus calitatea rară a prozei de analiză. Cu Animale bolnave, Buna vestire, Francisca, În absenţa stăpânilor, Îngerul de gips…, cu toate micile neglijenţe stilistice care i s-au reproşat, inerente unei activităţi de o asemenea anvergură, Breban poate sta foarte aproape de preferatul său german, Thomas Mann. Apele s-au cam limpezit în ceea ce priveşte literele româneşti de după cel de al doilea război mondial. Vă veţi gândi imediat la Marin Preda. Pot face o trimitere la alte două vieţi paralele, la epicul rebrenian şi analiza din Patul lui Procust. Epicul lui Preda aparţine altui spaţiu spiritual decât analiza lui Breban. Cum se poartă disocierile tranşante, cu toată încăpăţânarea celui pe care îl numeam cu toţii „Brebingway” de a rămâne bucureştean, putem conchide că el a rămas un scriitor al Centrului european, prin descendenţă şi afinităţi elective. Lipsite de pitoresc  rustic şi ambianţă balcanică, proza modernă a lui Breban, uşor de tradus în lume, aparţine Occidentului. Avem printre noi un mare scriitor, în viaţă. Oare mai există la ora asta în Bucureşti organul care poate recepta acest fenomen rarissim? Nu. Oare unde mai putem face lobby pentru acordarea premiului Nobel singurului scriitor român care îl merită? Cu doamna Herta Mueller a fost o altă chestie. Dar, în sinea ei, nu i-ar fi jenă  alături de  Hesse? Poate că provincia pedagogică ar fi fost mai benefică pentru Breban, decât anvergura vieţii palpitante şi de o moralitate discutabilă, ca aceea din Bucureşti. România nu este Germania, Timişoara nu e Weimarul lui Goethe. Este cert că Breban nu va purcede în căutarea timpului pierdut în capitala fanariotă, deoarece nu a pierdut timpul şi a scris, indiferent de conjuncturi. Dar dacă tot felul de fanţi şi gagii de mahala, animale bolnave, încearcă să-i ia caimacul, poate că o afirmare în afara ţării i-ar fi fost mai de folos. El a preferat să rămână şi să scrie în româneşte, cu toate că, la  unele popoare etnia se consideră după mamă. Cu atât mai mare este meritul lui Breban, care a plecat, precum Caragiale la Berlin şi a avut tăria să reziste. Este o victorie pentru ardeleni şi bănăţeni  ca unul de-al lor să devină cel mai mare scriitor român.

 Lucian BURERIU 

Anunțuri

Un comentariu la “Nicolae Breban

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s