Întâlnire de gradul zero

Asta a fost! S-a lăsat cortina!

Piesa continuă!

Nu înainte de a încerca să conserv ceea ce eu numeam, cândva, hrană pentru senectute: amintirea… Şi ce aflu?

Sunt scufundat în amestec de zi şi noapte, o seară ca multe altele, dar care s-a dovedit a fi cea mai firavă şi fatală…

Pentru voi cititori neştiuţi, prieteni şi rivali, îmi amintesc:

Aseară, am mâncat bine, am băut bine, am stat de vorbă cu mine însumi şi dimineaţa… sculat mort!

Aşa a fost!

Aşa s-au petrecut evenimentele!

Să vezi minune, dimineaţa m-am trezit în rai! Şi este frumos raiul! O încântare: grădini suspendate, alei mărginite de pomi cu frunze arămii, fântâni arteziene din care apa ţâşneşte şi unduieşte ca o eşarfă colorată în nuanţele  curcubeului, susurând dulce şi liniştitor… Vă mai spun că, într-un astfel de decor, devii mai dornic să te laşi răsfăţat, simţi nevoia să meditezi şi să cauţi nu răspunsuri la întrebări, ci mai curând filonul plăcerilor simple…

Dar, cum în  a existenţa mea terestră  a existat  un dar, iată cum ceva, cineva încurcă iţele, îmi ia liniştea şi nu mai pot să mă bucur deplin; un clic, o rotiţă scăpată de sub control acţionează asupra ochilor mei şi ce văd?

La nici zece metri de locul unde mă aflu, o bancă, răsturnat într-o rână, relaxat, nimeni altul decât Nicolae Ceauşescu! Tabloul era completat cu o pereche de îngeri înarmaţi cu frunze de dovleac pe care le mânuiau cu dibăcie ca şi cum ar fi avut în mâini veritabile şi eficiente evantaie.

Surprins, poate fascinat sau doar străbătut de un fior nedefinit, cu timiditate mă apropii de celebrul personaj. Fac o reverenţă mult prea amplă şi genunchiul drept, beteag de nu mai ştiu când, ia contact cu dalele aspre care acoperea aleea. Cârcotaş din fire, trec repede la o recepţie sumară: calitatea mozaicului aşa şi aşa, lucrat cu oarecare dibăcie, dar atât. Măi, îmi zic în gând, daţi dracului regii asfaltului de pe la noi, au câştigat licitaţiile şi-n rai…

O boare supărător de blândă face să-mi tremure vocea-gând. Aşa că intru direct în rolul de reporter:

– Să trăiţi, domnule Preşedinte, îndrăznesc eu să-l salut.

– Ce apelativ straniu: Cum să-l traduc?

– Aşa cum am rostit: domnule Preşedinte.

– Eşti într-o eroare regretabilă! Mi te adresezi cu: tovarăşe secretar general al Partidului Comunist Român şi preşedinte al Republicii Socialiste România, ai înţeles

– Am înţeles, tovarăşe secretar general, îmi cer scuze!

– Bine, le primesc, dar să nu se mai întâmple, în caz contrariu, pun îngerii mei să-ţi facă vânt din rai!

– Încă o dată scuze…

– Eşti iertat! Scurt şi la obiect: cine eşti?

– O, tovarăşe Preşedinte, numele meu nu o să vă spună mai nimic… În schimb, eu vă cunosc viaţa, faptele, locurile şi oamenii de seamă cu care aţi negociat, aţi plănuit şi cu care aţi cutreierat lumea…

– Ehei, ce oameni, ce locuri, ce respect pentru românul care am fost… Până şi regina Angliei m-am onorat cu o plimbare, într-o caleaşcă trasă de opt cai albii… Eheee…

– Cunosc toate aceste amănunte şi ecoul acelei plimbări îmi gâdilă plăcut auzul cât al mai am, tovarăşe secretar general al P.C.R-lui…

– Stai! Rămâi pe undă, că vocea ta îmi spune ceva… Aha, te ştiu! Eşti din judeţul Timiş?

–Da, din Timişoara.

– Să nu mai rosteşti denumirea acestui oraş că o încurci…

– Am înţeles, tovarăşe secretar general. Embargo!

– Corect! Tu nu trebuie să plăteşti oalele sparte, aşa că să trecem la amănunte: am o memorie de elefant şi sunt aproape sigur că tu eşti cel care ai exploatat talentul tău artistic şi ai instruit formaţiile artistice, încă din vremea tovarăşului Telescu… şi m-ai aşteptat în gară la Chevereşul Mare, unde eu şi suita Comitetului Central am fost la o vânătoare?

– Eu am fost. V-am aşteptat şapte ore în gară, timp în care am studiat cu simţ de răspundere comportamentul tovarăşei Elena Ceauşescu. Cu toate că la început a trebuit să sar peste nişte bariere imateriale, în final, am reuşit să înving blocajul psihic şi am constatat că, sărmana, tare era îngrijorată, gata-gata să cedeze şi să se lase pradă instinctului primar de panică… În zadar am sperat că o să am ocazia să fiu spectator la un alt fel de spectacol decât cele pe care eu le patronam… Însă, tovarăşa, femeie puternică şi cerebrală a găsit soluţia cea mai convenabilă; a luat la picior fiecare centimetru de peron şi, poate de frig, făcea, cum se spune prin partea locului, cuie… Adică îi clănţăneau dinţişorii, fără să-i pese că noi cei mulţi şi muţi de mândrie că aveam onoarea de a ne holba cum prima doamnă a ţării măsura cu sârg şi fermitate distanţa dintre colţurile clădirii ce se numea gară, îi ghicisem slăbiciunea, adică teama că o să fiţi victima vreunui atentat. Doamne, cum scruta stufărişul de la marginea pădurii! În clipele acelea o comparam cu o leoaică ce-şi aşteaptă perechea plecată după hrană… Ca să fiu sincer, nu cred să fi mai văzut vreodată o femeie atât de disperată, de îngrijorată peste măsură…

– N-ai cunoscut-o pe tovarăşa, altfel ai fi aflat că nu teama invocată de tine o sfâşia, ci faptul că întârzierea o ţinea departe de laborator, de eprubetele ei, poate că era chinuită de vreo formulă chimică pe care se temea să că o s-o uite… Era atât de devotată, de implicată în procesul ştiinţific încât, naiva mea dragă, nu putea să accepte faptul că, acolo, în pădure, mirosul sângelui de animal amestecat cu aburii unui pahar de ţuică fiartă se compară cu cântecul suav al sirenelor ce l-au dus la rătăcire pe Ulise…  Nu-mi place, discuţia cu tine mă face greţos de romantic. Vreau să fim punctuali, să ne întoarcem, cum ar spune un cioban din satul meu natal, la oile noastre!

– Îmi permiteţi o glumă?

– Dacă nu e fumată, dă-i drumul!

– Nu sunt plagiator, urăsc furtul intelectual! E a mea şi numai a mea. Gluma ar fi: eu zic să ne întoarcem la porcii noştri… Din surse neautorizate, să mă contraziceţi dacă greşesc, bilanţul informativ al capetelor căzute a fost de 40 mistreţi, seceraţi numai de dumneavoastră. Au fost şi voci care au contestat acest bilanţ, susţinând că în realitate doar 20 de mistreţi şi-au dat obştescul sfârşit în acea zi geroasă de iarnă…

– Cunosc! O strategie care a funcţionat cu succes, o practică pe care am acceptat-o tacit pentru că nu făcea rău nimănui. Acum, înapoi la Cheverş. Ce zi! Numai bună pentru o partidă de vânătoare! Senin, ger de crăpau pietrele, succes la vânătoare, o nevastă speriată de moarte şi iubitoare până peste poate! Retrăiesc momentul sosirii mele pe peron ca şi cum s-ar petrece chiar în această clipă: păşesc ţanţoş şi grăbit spre locul în care era garat trenul prezidenţial. Trag cu ochiu’ spre tovarăşa pentru a evalua starea ei de iritare. Mă tem un pic că mă va dojeni pentru întârziere, dar eram şi nerăbdător să-i prind mânuţele ei fragile în palmele mele şi să o asigur că nu avea motiv de îngrijorare, nimic rău nu se putea întâmpla atâta vreme cât însuşi poporul mă iubea, mă adula, mă diviniza şi veghea asupra mea. După îmbrăţişarea de rigoare, formală ar zice unii, dar te asigur că era una pasională, ochii mei cad pe un grup de tineri emoţionaţi şi aprinşi de un autentic foc interior. Tu, te aflai chiar în mijlocul acelor tineri, ai dat startul unui program artistic. Deşi scurt şi imperfect, momentul vostru artistic m-a mişcat, anticipa fastul programelor dedicate zilei mele de naştere care urma să fie peste câteva zeci de ore.  Urarea voastră era originală şi, în condiţiile de-atunci, părea sinceră. Erai, recunosc, inventiv în ceea ce făceai, chiar speculativ; aflând că aveam poeţii mei preferaţi ai strecurat şi versuri ale lui Păunescu, Andriţoiu, Corneliu Vadim Tudor… Tare mi-e dor de poeziile lor!   Ei nu sunt aici, tu eşti, aşa că te întreb: mai ştii cântecul ăla? Dacă da, dă-i bătaie!

– Melodia nu mi-o amintesc, dar versurile îmi stau pe limbă.

– E bine şi aşa! Dă-i drumul, sunt mort de dor…

– Îmi mai permiteţi un mic sfat? O glumiţă…

– Dacă-i bal,  bal să fie! Spune gluma şi treci mai departe!

– Nu vă mai doriţi moartea, chiar dacă e cauzată de dor… Aveţi reşedinţa în rai şi, credeţi-mă, aici e tot atât de frumos ca pe pământ…

– Eu hotărăsc unde e mai frumos şi mai bine! Ţi-am fost comandant suprem, aşa că execută ordinul fără a o lungi! Rosteşte versurile alea odată!

– Prea bine, fost şef de stat! Scuze, dacă timbrul vocii e mai hârşiit decât era acum mai bine de treizeci de ani: Trăiască buna inimă ce bate, / Într-un ritm cu bucuria, / Trăiască în glorie şi sănătate, / Partidul, Ceauşescu, România!

– Bravo, tovarăşe! Mare plăcere-mi făcuşi! Ia stai, cum te numeşti?

– Emil Şain, tovarăşe secretar general al Partidului Comunist Român.

– Emil…, tizul tovarăşului Emil Bobu. Bun executant, loial, dar fără iniţiativă, aşa era garda veche, molâie, poate obosită… Emil Bobu, a fost printre puţinii demnitari din linia a întâia care răspundea la orice oră din zi şi din noapte dorinţei mele de a juca o partidă de şac. Între noi fie vorba, era un jucător de mâna a doua, îl băteam de-l snopeam la şac. faptul că tot câştigam, nu mă făcea mai fericit, nici nu mă relaxa, aşa că, din când în când jucam şi cu Gogu Rădulescu, nici el nu era mai priceput la şac. Nu ştia nicio deschidere de mare maestru… Revin, la momentul gara de la Chevereş. Momentul artistic fusese, cu siguranţă, încropit, pe genunchi cum se zice. Artişii tăi nu avuseseră timp să memoreze versurile, dar v-aţi descurcat. Fetele erau în primul rând, băieţii erau recitatori şi, pentru că nu ştiau versurile, aţi prins pe spatele fetelor, în ace, câte o hârtie cu ceea ce urma să recite băieţii. Treaba a prins. Dar, acum o spun în glumă, m-am prins şi eu. De regulă, între obligaţiile mele, intra şi o baie de mulţime. Ei, baia o făceam prin îmbrăţişarea fetelor aşezate în faţă. Aşa că am trecut la îmbrăţişări. Prins de elan, în faţa unei frumoase şi focoase brunete, m-am lăsat dus de val şi am strâns-o la piept, aşa, mai bărbăteşte. Mâna mi-a alunecat şi a nimerit într-un ac care fixa foaia cu versurile dedicate mie. M-am speriat eu, au intrat în panică băieţii cu ochi albaştrii, care, nici una nici două, voiau să te aresteze; nu i-am lăsat.. Mă crezi?

– Cum să nu, tovarăşe Preşedinte al Republicii Socialiste România, nu-mi spuneţi o noutate, un securist de-al nostru, bănăţean, mi-a povestit…

– Nu intra în amănunte, complici inutil lucrurile! Reaminteşte-mi numele tău!

– Emil Şain.

– A, da. Bobu avea prenumele ăsta. Cu el mai jucam şi table. Recunosc, la jocul ăsta era mai priceput decât la şac. Odată, chiar s-a întrecut pe sine. M-a enervat şi am aruncat cu piesele după el, cutia a aterizat chiar pe capul lui.

– A primit ce-a meritat! Cu siguranţă că aţi avut un motiv serios…

– Beton! A îndrăznit să facă două marţuri într-o zi de joi.

– S-a ales, pun pariu, cu moaca distrusă şi cu vreo câteva cucuie inestetice. Dar nu s-a plâns, şi-a făcut autocritica şi a recunoscut că a trişat. A şi explicat, cred eu, gestul lui printr-o cuvântare scurtă şi vinovată: O astfel de performanţă – şaşe-şase obţinută din două aruncări succesive, ar fi fost posibilă doar dacă zarurile ar fi plecat din mâna şefului statului şi al partidului, aşa că mă declar învins, sperând să-mi fie iertată tentativa de a mă împăuna cu o victorie de neatins pentru umila mea persoană…

(…)

Emil Şain

fragment din volumul Între nostalgie şi paranormal, Editura Excelsior Art, 2012