I. O PRIETENIE EPICĂ

Personaj candid-sentimental, patetic, gongoric, fantast, dăruit de la natură cu o genuină vocaţie a empatizării şi a compasiunii, Barbu Delavrancea trăia prietenia pentru Caragiale plenar, cu o fervoare romantică, înrudită cu euforia dragostei.
La scurtă vreme după ce l-a cunoscut pe Caragiale, prima lui pornire a fost de a-l aşeza sub zodia melancoliei:
„– Luca, ce-ai zice tu când te-aş face un melancolic, care prezintă ridicolul şi gugumănia societăţii noastre prin puterea de observaţie a unui om dezgustat, care petrece des chiar, dar care ascunde ochilor noştri o fire tristă, ale cărei năzuinţe nu sunt satisfăcute, a cărui ţintă nu e atinsă, al cărei dor se dă dupe perdeaua glumii?”
Nu-l mulţumea legenda omului cu zâmbetul sarcastic în colţul gurii, gata mereu să persifleze orice şi pe oricine; el şi-a imaginat, străbătând cu privirea dincolo de aparenţe, că i se potriveşte un cu totul alt portret, scoţând la iveală resursele-i nebănuite de sensibilitate, duioşie şi tristeţe. A rămas credincios acestei imagini romanţioase: a geniului fragil şi vulnerabil. Şi, gând la gând cu fratele Vlahuţă, îşi spunea, probabil, adesea: Un Titan învins, asta e el, un Titan învins.
Îl alinta cu vorbe pline de dulceaţă: Iancuţule!, sau cu apelative glumeţe şi uşor conspirative: Bibicule! Păstra în suflet, pentru fratele Iancu, laude ditirambice şi acordurile armonioase ale unei iubiri ce venea parcă din vremuri tribale străvechi, mitologice: „Mi-e dor de tine, de nasul tău impertinent, de buza ta de jos violentă, de buza ta de sus obraznică, de ochelari – ochii tăi diabolic-spirituali. Mi-e dor de inima şi de capul tău.” „Sunt ani de când fiinţa ta a făcut o adevărată invazie în sufletul meu…”
Nu ezita să-i recunoască excelenţa, în termeni hiperbolici, să proclame, admirativ, superioritatea lui intelectuală şi să se dedice entuziast cultului închinat acestei fascinante creaturi cu însuşiri supraumane: „Eşti unul şi unic. Un grec mai rafinat în sentimente şi «comprenea» nu s-ar putea găsi decât în timpul lui Pericles.” Aceste formulări enconiastice consună perfect cu ceea a spus Gherea în 1912, la dispariţia lui Caragiale: „Caragiale este cel mai mare om, după inteligenţă singurul supraom pe care am avut ocazia să-l întâlnesc vreodată în viaţă.”
Caragiale înzestrat cu un cameleonism de tip actoricesc, cuvenea adesea la ritualurile amiciţiei lacrimogene, fraternizând sincer (pe moment) cu înflăcăratul său prozelit. Dar îşi păstra, în restul timpului, autonomia lucidă şi o imperceptibilă distanţare, cu o insesizabilă infuzie de ironie sau de vogă desconsiderare. N-a scăpat nimeni, dintre prieteni, – în afară de Paul Zarifopol –, de acest tratament dictatorial, chiar dacă abil mascat în diverse forme de exteriorizare aparent inofensive. Alesese, deci, să-şi trateze fără menajamente, cu măsura ce i se părea potrivită, chiar şi adoratorii inocenţi care, ca Delavrancea sau Vlahuţă, întreţineau vie cultul personalităţii sale.
Barbu Delavrancea, care provenea dintr-un neam de oieri vrânceni transmutat de o generaţie în periferia bucureşteană, avansase, prin munca tenace şi aptitudinile sale intelectuale, într-o poziţie socială solidă; aşa încât nu a fost în situaţia de a suporta à la longue, precum Iancu Caragiale, vicisitudinile inerente meseriei de jurnalist, – mereu dependent, moral şi pecuniar, de politicieni şi de patronii de gazete. Intrând însă, încă de tânăr, în lumea politichiei dacoromâne, se văzuse constrâns, inevitabil, să accepte şi să deprindă arta perversă a compromisului.
Fapt care îi provocă uneori o stare de acută vinovăţie: socotea, ca unul care nu-şi renega originile, că în exerciţiul profesiunilor sale, ca avocat şi ca politician, abdică de la legile morale ancestrale. Aşa că smerindu-se sincer, simţea nevoia să ceară o iertare creştinească de la Iancu, amicul mai vârstnic şi mai înţelept, ca unui duhovnic.
„Mi-e dor de inima şi capul tău. Să nu râzi! De altele, da – şi am multe – de asta, nu?” (subl. ns.)
„Ceea ce îţi prepar eu este un adevărat memoriu politic. Vei judeca pe oameni şi mă vei judeca pe mine. Cam tragic. Nu e aşa?”
Îşi priveşte prietenul ca pe o autentică autoritate morală; îşi deschide sufletul în faţa lui, acceptă dreapta şi severa lui judecată, dar îşi calmează, spre a obţine circumstanţe atenuante, crezul de la care nu abdică niciodată: curata dragoste frăţească, nedezminţită.
Pentru Caragiale, Barbu Delavrancea nu a fost numai un excelent prieten de o viaţă, devotat şi constant în afecţiunea sa. Ci, în egală măsură, o relaţie socială profitabilă: un om cu un statut social privilegiat, foarte util, prin calificarea sa profesională, pentru rezolvarea eficientă, favorabilă, a unor situaţii dificile. Ca avocat, Barbu s-a achitat de misiunea asumată ca un profesionist perfect şi loial în procesul-mamut pentru moştenire Momuloaiei, precum şi în alt proces cu o miză pecuniară minoră, dar cu implicaţii procedurale foarte delicate. În aceasta din urmă, avid să obţină, de pe urma mătuşii Anastasia, o sumă derizorie, la concurenţă cu rubedeniile sale sărace, Caragiale a girat procedee de o corectitudine contestabilă, apelând, practic la mistificarea actelor şi a mărturiilor. După ce urmăreşte meandrele procesului, presărat cu lovituri de teatru, Ş. Cioculescu conchide: „Iată cum într-un singur proces, Caragiale s-a lepădat întâi de mama lui şi apoi de tatăl său, Luca sin Ştefan!”
Când este supus unor atacuri imunde de către un publicist obscur, care îl acuză de plagiat, şi e obligat să-şi apere reputaţia, Iancu îl convoacă degrabă pe Barbu la un sfat de taină:
„Dragă Barbule rogu-te treci pe la mine, în astă seară, pentru a-ţi arăta petiţia ce vreau s-o prezint Dlui Preşedinte al Curţii cu Juri, împotriva lui Th. Stoenescu şi a acelui blestemat de Caion care crede că prin invenţiuni şi îndrăzneli de limbaj poţi distruge o muncă cinstită şi nepătată. Nu ştiu dacă ai cetit al doilea articol, care este de o îndrăzneală fără pereche în publicistica românească. Dar să vedem ce vor face când va trebui să răspundă de faptele lor. (…)
Mă voi purta aşa cum trebuie cu aceşti scribuleţi.
În procesul de calomnie intentat lui Caion, Delavrancea, care îl reprezintă pe Caragiale, rosteşte o strălucită pledoarie menită să demonteze, cu argumente precise adunate între timp de la specialişti străini şi din arhive, putredul eşafodaj construit de calomniator.
În punctul său culminant, discursul lui Barbu face apologia operei lui Caragiale, care şi-a îndeplinit admirabil un benefic rol social: „Rolul său a fost de a contribui în parte la însănătoşirea vieţii publice. Şi, în fond, în dramaturgia lui nu e răutate, ci iubire. „Caragiale nu urăşte pe Caţavencu, pe Dandanache, pe Ispirescu, pe Conu Leonida. El nici nu-şi calomniază personajele create de el”. Şi, inspirat de dragostea pentru marele său prieten, Delavrancea înalţă o măreaţă pledoarie de tribunal la apoteoză a artistului care-şi dedică artei sale toate energiile pe care natura i le-a dăruit, care îşi jertfeşte talentul pentru a înnobila limba românească spre cinstea conaţionalilor săi.
Cum lesne putem vedea, Barbu nu făcea niciodată, când era vorba de nepreţuitul său prieten, un simplu act de prezenţă în faţa completului de judecată; se implica total sufleteşte şi moral, şi transforma o banală şedinţă de judecată într-un simbolic gest de glorificare a omului şi a scriitorului Caragiale.
Propulsat, în anul 1899, după alegeri, de partidul conservator câştigător, în funcţia de primar al Capitalei, Delavrancea nu-l uită nici o clipă pe amicul său mult îndrăgit; el îi oferă lui Iancu ocazia să-şi pună în valoare capacitatea de manager cultural, comandându-i un „raport asupra divertismentelor populare”, – în schimbul unei remuneraţii, desigur, substanţiale. Caragiale îşi îndeplineşte conştiincios misiunea, schiţând şi un plan de perspectivă îndrăzneţ. El prevedea sistarea subvenţiei acordate Teatrului Naţional, construirea unui local de teatru popular şi subvenţionarea lui în limita a 10-15% din reţete, precum şi înfiinţarea unei orchestre comunale permanente. Revenea, pe data de 30 iunie 1900, cu o petiţie, oferindu-şi din nou serviciile şi manifestându-şi disponibilitatea de a concretiza ideile din raport într-un detaliat plan de anvergură: „Vă spuneam că v-aş putea supune atât programul clădirii, cât şi programul modului de exploatare, împreună cu caietul de sarcini pe care de mult l-am studiat în toate amănuntele”. Şi apreciază că ar avea nevoie de cel mult două luni pentru „a organiza metodic” materialul „destul de voluminos” de care dispune. (…)

din volumul Caragiale în Orient-Expres, Bogdan Bădulescu, în curs de apariție, ed. Excelsior Art.

LUNA

 

„

Pericolul este omniprezent. N-ai de ales: trebuie să-i faci faţă.”
„Ia act de puterea şi neputinţa societăţii. Respectă-i pretenţiile numai dacă ai ceva de câştigat.”
„Nu lăsa pe nimeni să te încânte şi să te pedepsească în acelaşi timp.”
„Fii tu însuţi chiar dacă vei fi condamnat să trăieşti doar în păcat.”
„Ţine seama de lumina lunii şi de influenţa ei.”
„Un bărbat poate să adopte o atitudine romantică faţă de oricine, dar nu faţă de corpul ceresc numit LUNA.”

O, bietul de mine.
Ce fraze sforăitoare eram în stare să culeg de prin cărţi şi să le ridic la rang de deviză!
Destinul e destin. El nu se lasă păcălit, nici nu se împiedică în vreo încâlceală de planuri făcute şi contrafăcute.
Cum a fost viaţa mea?
Ratată!
Ei, nici chiar aşa…
Peste câteva zile o să împlinesc şaizeci de ani.
Ce am şi ce nu am la această vârstă?
AM
doi copii: Ivona şi Dragoş,
o fabrică, păduri, case, pământ…
Alţii au mai mult? Poate.
Ce am eu însă e grozav, unic…
Să iau în calcul conacul de la Cerna.
E o casă veche, străveche, modernă şi confortabilă. Are şi un nume: Narcisa. Are şi o legendă.
Se zice că a fost construită de un moşier de prin nordul Olteniei care a dăruit-o Narcisei, o frumoasă copilă, fruct al unei legături amoroase din tinereţea lui cu o trufaşă dar săracă boieroaică. Se mai spune că Narcisa, ajunsă şi ea la vârsta primei pasiuni, s-a îndrăgostit de un tânăr ai cărui strămoşi erau din familia lui Brîncoveanu.
Într-un februarie geros, Narcisa a aflat că alesul inimii ei se logodise cu alta.
Se prea poate ca Narcisa să fi primit vestea în vreme ce Luna lumina din plin ferestrele conacului. Razele ei de aur, malefice în acele clipe, au înnebunit-o. Nefericita a fugit din casă. Dimineaţa a fost găsită rezemată de una dintre coloanele albe ale terasei. Frigul, viscolul o transformaseră într o statuie de gheaţă.
După tragicul sfârşit al Narcisei, conacul a fost vândut unui negustor din Bucureşti.
Noul stăpân, deşi pretindea că-i plăceau nespus de mult şi casa şi împrejurimile, a părăsit totul într-o zi de februarie geros, după o noapte cu Lună plină.
Conacul a rămas multă vreme ne locuit.
Când bunicul meu a cumpărat conacul, casa era o veritabilă ruină.
Fostul proprietar, după ce a încheiat afacerea, a spus:
„– Conacul e superb… l-am vândut la un preţ de nimic… Ascultă-mi sfatul şi fă în aşa fel încât să te fereşti, să i fereşti pe ai dumitale, de nopţile cu Lună plină… Pot să jur că într-o astfel de noapte am văzut stafia Narcisei urcând treptele casei…”
Bunicul a râs.
„– Jupâne, Luna şi lumina ei n-o să mi vlăguiască neamul. O să găsim noi ac şi pentru cojocul fantomei.”
Bietul meu bunic …
El a sădit şi întreţinut în mine dorinţa de a folosi fiecare prilej, fiecare zi, pentru a mi satisface capriciile, nevoile. Eu m-am dovedit un discipol receptiv; am învăţat să mi doresc mult, chiar foarte mult, să obţin absolut totul, fără a-mi face probleme de conştiinţă, fără a lua seama la ce se întâmplă în jurul meu, fără să ţin cont de cât şi cum se plătea ceea ce eu ştiam că trebuie să am… După un astfel de mod de viaţă, nu mă mir că, ajuns la vârsta adolescenţei, mi se părea, ba nu, eram convins, că trăiesc doar pentru a oferi lumii întregi motivaţia existenţei…
Bunul meu bunic!
A făcut puţine greşeli în viaţa lui. Una dintre ele, cea mai gravă, a fost aceea că n-a ţinut cont de sfatul negustorului: de a se ţine şi a ne ţine departe de tentaţia de a hoinări prin împrejurimi în nopţile cu Lună plină…
Câteva decenii stafia Narcisei, poate că intimidată de puterea credinţei bunicului, i-a lăsat în pace pe noii stăpâni ai conacului. Totul era perfect, minunat. Până într-o noapte…
… m-am trezit brusc. Camera era inundată de o lumină de aur, rece, dură, care mă rănea. Am ieşit şi m am aruncat pe un fotoliu de paie de pe terasa vilei. Am închis ochii, încercând să-mi amintesc un moment plăcut din viaţa mea. Lumina Lunii mă izbea drept în faţă. Nu mi făcea bine. M-am scuturat de ea, dar razele ei, ticăloasele, rezistau, se sudau între ele ca pliurile unui evantai, rezistând dorinţei mele de a mă descotorosi de ele. Pentru prima oară în viaţa mea, m-am simţit singur, golit, dar, în acelaşi timp, copleşit de o trăire aparte: dorinţa de a mă cufunda adânc şi pentru totdeauna în magia nopţii.
Voiam cu adevărat s o fac, dar un suflu de pace, adus parcă de o boare de vânt, a fost de ajuns să-mi schimbe acele gânduri sufocante.
A doua zi eram epuizat. Ca şi cum aş fi ieşit dintr un labirint.
Bunicul a fost singurul din familie căruia m-am destăinuit. El mi a sugerat să plec. Să străbat lumea în lung şi în lat.
Şi am plecat la Viena.
M-am înscris la drept. Nu-mi prea erau pe plac sălile de curs, în schimb alergam dintr un salon în altul, de la Teatru la Operă, de la Operă la Cazinou. Făceam ce făceam şi eram veşnic şi solid implicat în cele mai scandaloase poveşti de amor.
Mă deosebeam radical de prietenii mei. Pentru ei, băgasem eu de seamă, fericirea şi mulţumirea li se înfăţişau exclusiv sub forma gloriei, a succesului, să-i zic, palpabil. Eu aveam, pentru visul lor, un fel de greaţă fizică. Pentru mine nu exista pe atunci alt drum spre fericire decât acela care mă ducea direct şi fără complicaţii într un alcov, de preferinţă mereu altul.
Da. Femeile mă găseau fermecător, irezistibil. Se îndrăgosteau de mine şi când doream şi când nu aveam nevoie.
Şi cum aveam şi eu un principiu al meu, nu puteam să iubesc mai mult de două, trei femei în acelaşi timp, le părăseam pe cele care şi terminau stagiul şi aduceam, mai bine zis acceptam, în galeria frumuseţilor, alte şi alte candidate. Pe bună dreptate am căpătat o faimă de seducător necuviincios de nestatornic.
Goana de flutur mă obosea.
Cuceririle, pentru care nu consumam nici un pic de energie, mă plictiseau.
Lumina saloanelor mondene începuse să-mi se pară fadă.
Aşa că am hotărât să mă întorc în ţară.
Dau poruncă feciorului să pregătească bagajele, iar eu cobor să achit nota de plată.
Eram şi trist şi fericit.
Starea confuză mă deprima.
Slab de înger cum eram, nu m ar fi mirat dacă în clipa următoare m aş fi aruncat în vreo caleaşcă, să zbor la Cazinou.
Stăteam în cumpănă, când, sub arcada unei ferestre, am observat o tânără îmbrăcată într un costum de călătorie. Părea dezorientată şi speriată, acolo, în mijlocul unei grămezi de geamantane. Fără să mai pierd timp, mă apropii de ea şi mi ofer serviciile. Tânăra mă învăluie cu o privire albastră şi mi se destăinuie:
– Mă aflu într o situaţie cât se poate de hazlie. Abia am sosit de la Lorena… m a chemat mama printr o telegramă, aici, la acest hotel… Ea trăieşte pretutindeni, se vede că a uitat că mi-a dat întâlnire… Nu prea ştiu ce am de făcut…
Îi propun să ia o cameră şi să aştepte.
– Exclus! Acesta este un hotel de lux. Mama este o femeie bogată. Eu nu!
Cuvintele ei au avut un efect neaşteptat. Pe loc, fără echivoc, am contramandat plecarea.
Se năştea în mine un sentiment nou: dorinţa de a acorda protecţie acelei fiinţe uluitor de delicate, de vulnerabile, abandonându mă în privirea albastră, să rămân acolo pitit aşteptând „pericolul” după care tânjeam, pe care îl visam; aventura.
Abordând aerul că sunt preocupat, binevoitor şi antrenat în a găsi o soluţie, comandam inimii să rămână cât mai liniştită: uşurel, uşurel, Costache Stanciu. Nu ţi supralicita calităţile şi nu nutri speranţe, nu te ridica până la cer, aşa n-ai să cazi de prea sus şi nu-ţi vei şifona renumele de bărbat irezistibil.
Tânăra căreia mă oferisem să-i dau ajutor purta o haină foarte elegantă peste o fustă de mătase grea prinsă într o parte cu o cataramă.
Părul ei moale, blond, unduia în aer animat de o boare de aer ce intra nestingherită prin fereastra deschisă parcă pentru a-mi provoca şi mai mult simţurile.
Avea stil. Fragilitatea şi timiditatea îi aduceau ceva în plus. Ochii, mintea, inima-mi făceau descoperiri peste descoperiri: picioarele lungi, de o eleganţă aparte prin linia delicată a gleznei, supleţea pulpei, genunchii rotunzi, ochii albaştri, îmbătători. Zâmbetul ei devastator mă aducea în situaţia neplăcută când ţi se taie picioarele. Încercam să ies din acea stare de amorez fleţ, când am observat că în bărbie avea o gropiţă. Detaliul avea o oarecare semnificaţie pentru mine, iar ei îi sporea farmecul.
Obrajii îi erau rotunzi şi trădau, prin lumina lor, o fire veselă. Doamne, nici nu mi-ar fi trebuit prea mult curaj săii sărut.
Era peste puterile mele să mă rup din acel miraculos amalgam de simţăminte.
Pentru prima oară simţeam nevoia să mă grăbesc. Să duc la loc sigur acea comoară vie.
– Acordaţi-mi toată încrederea. Cunosc o doamnă care are o pensiune, una foarte confortabilă şi nu prea scumpă… Are şi avantajul de a fi foarte aproape de acest hotel. Voi lăsa la recepţie adresa, pentru cazul în care mama dumneavoastră o să vă caute…
Zâna mă privea cu recunoştinţă.
– În acest caz, domnul meu…
– Costache Stanciu, cu reşedinţa temporar în Viena. Mă aflu aici pentru a mi desăvârşi instrucţia…
Tânăra se mai apropie cu un pas şi-mi întinse mâna în modul cel mai simplu, direct şi încântător:
– Ana Maria Heine. Sunt convinsă că n-am să regret uşurinţa de care dau dovadă încredinţându mă domniei tale…

fragment din romanul Și dragostea ucide, Corina Victoria Sein, Editura Excelsior Art

Numai spre ceasul său tăinuitul

 

«N-­am aflat

ceea ce nu poate

fi cunoscut» – gândea

Anacharsis,

nevinovat fiind

faţă de Marele

Zeu

care dăduse

pentru Om

un asemenea zăgaz

de­-ncercare

Dar – continua el –

rămân neîmpăcat pe vecie

cu mine însumi

pentru că doar o fărâmă

infimă­ am putut

să aflu­-ntr-­o viaţă

din ceea ce mi s­-a dat

să cunosc

Şi fără-­ndoială

că n-­ar fi fost nevoie

de aceste cognoscibile

suferinţe

dacă aş fi reuşit

să-­mi fiu mie însumi

suficient

cum îşi sunt lor

îndestul

iarba

şi copacul silvan

Atunci aş fi putut avea

în vedere doar Adevărul

cel peste-­adevăruri

cum că «orice om

merge-­ntr-­o viaţă

numai spre ceasul său tăinuitul»

din volumul Anacharsis, Aurel Turcuș, Editura Excelsior Art, 2008

WHERE TO?

I’ve been sitting for a while
In between seasons
an ill-defined space
where reigns
the fear amplified by the Time’s
raging anger…
and I want to hold it in my hands cupped
before the autumn will lie its drops of hoar-frost
on undulating tearful leaves.
I would like to walk away
but where to?
I feel the call of the wild winter
I see regrets piling up dust to become
mountains…
I take a deep breath
the twilight sky descends
removing any limits
it plays in my hands soft wings
a sunset
tornadoes of whispers…
… the question
still
remains
where to?

din volumul Traps / Capcane, Corina Victoria Sein, traducere în limba engleză de Mihai Mihuţ, ilustraţii de Marius Fechete, în pregătire la Ed. Excelsior Art, 2015

pentru versiunea în limba română, clik aici

Editura Excelsior Art – Drumul cărţii / Alba-Iulia – 2016

Editura Excelsior Art este prezentă la Târgul de carte „Alba Transilvana” ediţia a IX-a, 20-23 mai 2016. Ocazie cu care va avea loc lansarea celor mai recente titluri editate în colecţia „Ars Poetica”.

Corina Victoria Sein

Ritual în absenţă, Corina Victoria Sein

Corina victoria Sein ne prezintă un nou volum de versuri, o certă realizare de excepţie.
Este aici atmosfera tragismului existenţial. Masca de la suprafaţă sugerează existenţa în profunzime a unui nucleu cu magmă încinsă, plăcile tectonice submerse animă cuvintele în alăturări surprinzătoare, ambianţa creată este expresionistă, nu prea obişnuită în lirica noastră actual.
Cu o simplitate maximă ni se sugerează, în sintagme comprimate, numitorul comun care minează întregul eşafodaj al existenţei. De la un moment dat, indiferent de savoarea diverselor anotimpuri, teama de sfârşit copleşeşte finţa umană.
Modernitatea acestui nou volum al Corinei Victoria Sein se afirmă pe alocuri şi cu nonsensuri frizând suprarealismul, atrăgând prin repetări obsesive ale unor versuri parcă scoase din context, tocmai spre a sublinia eşecul demersului unei relaţii.
Nu numai metaforismul poate crea senzaţia de ciudat, ci mai cu seamă alăturările neaşteptate, aş zice dramatice de idei, într-o exprimare de o paradoxală simplitate şi de un efect cromatic de muzică modală sau ermetismul disimulat.
Volumul întreg este de o intensă originalitate, probabil un apogeu al liricii poetei. Nimic nu e static, ideile sunt într-o mişcare expresivă iar tulburătoarea dorinţă de a fi planează energic peste momentele de aparentă stagnare a speranţei. Speranţă care continuă să desluşească contururile măreţiei vieţii, ca în tablourile perioadei „albe” din picturile grigoresciene. O carte în care planează o notă aparte a liricii româneşti actuale.

Semne

Undeva
moare un copac

îl plâng doar ochii străini ai înserării

printre rădăcini arse în adânc
prezetul răstoarnă marginea de lume
şi
umbra mea e întoarsă spre înainte

merg mai departe călăuzită fiind de lună
în noaptea labirint

 

Anda Maria Neagoe

Dragostea are picioare repezi, Anda Maria Neagoe

Utilizarea exclusivă a versului liber nu aduce automat comoditatea unei expresii artistice în literatura secolului XXI. Nu de rime şi ritm fuge doamna Neagoe, cu „picioare repezi”, cum anunţă titlul acestei plachete de versuri, ci de banalitatea în care cad cel mai ades verslibriştii postmoderni. Materialul subţire al poeziilor pare a fi o ripostă la pasta generoasă a poemelor lui Walt Whitman. Autoarea este de o accentuată sobrietate, procedând cu luciditate la extragerea din limbajul obişnuit prin utilizarea metaforelor revelatorii şi prin aciditatea pe care o conferă comunicării o lirică expresionistă. Tehnica post-expresionistă induce o anume expresivitate limbajului, violentă uneori, ideea nu e dusă până la capăt, se fracturează neaşteptat tocmai pentru a lăsa doar sugestii cititorului şi a nu-i servi printr-o banală constatare şi un final didactic. Autoarea pare a demonstra că poezia nu este neapărat un story, adresantul trebuind să completeze singur, prin fantezia sa, golul, sau mai bine-zis, ecoul, reverberaţia constatărilor concise din piesele volumului. Inteligenţa nu poate permite nici temei intime, care dă titlu cărţii, să se transforme în dramoletă versificată şi sentimentalism ieftin. Stilul este cerebral, puternic cenzurat de raţiune şi de o remarcabilă experienţă a lucrului cu textul. Cu siguranţă, cititorii vor avea revelaţia unui spirit elevat, a unei ambianţe urbane şi modern, în care poezia nu se citeşte cu sufletul şi inima, ci cu mai complexul organ al raţiunii.
Un volum de excepţie.

Despre dragoste din nou

demon,
fără să închidă un ochi,
încredinţat că ea,
dragostea,
e
o poruncă Dumnezeiască,

îndoiala stăruie,
clipesc puţin,

nu te încrezi
niciodată până la capăt.

 

Armura demnităţii, Erwin Lucian Bureriu

Poetul Erwin Lucian Bureriu este un spirit lucid, care îşi disimulează sentimentele. Afinităţile sale elective i-au determinat parcurgerea unei căi printr-un univers propriu, aprofundat prin cultură şi meditaţie. Spiritul său muzical nu se reduce la muzicalitatea versurilor, ci este rezultanta pasiunii pentru muzică, în detrimentul descripţiei picturale. Ecourile epice nu se transformă în descriptivism sau baladesc, ci animă idei, pun în mişcare reflexivitatea. Nu este de ignorat nici un aspect destul de rar răspândit, notele ironice, umorul negru, pamfletul, ambianţa grotescă. În timp i-a rămas aceeaşi instrumentaţie cerebrală, universul liric, structura internă nu s-au schimbat.

Hogea

Sugiuc sugând, pe prispă, trăgând trabuc, ciubuc,
Hogea polemizează cu-al trupului balast.
El prinţul cu prinţipii, iconoclast şi cast,
E eunuc prăsilei, mulţimii – singur-cuc.

Unică moştenire, doar el îşi e strămoş.
Origini sfinte sieşi e-acum Hogea Hagi
-n hogeac fără gagice şi-ndepărtând gagii,
Cu subsuori sfrijite sub soarele cel roş.

Proclamă al său creier criteriu-paşalâc.
Dar trupu-i, pui peleg, doar din piele şi din os.
Hagi-ul se hrăneşte pios, dar copios,
Tăind felii uscate din pulpa-i de şaşlâc.

Această prezentare necesită JavaScript.

 

 

BALADA LUI ÎNCĂ / ROMANCE DEL TODAVÍA

 

Passionaria Stoicescu, scriitor

BALADA LUI ÎNCĂ

Incă neaua,
Încă tina,

Încă bezna
Şi lumina,

Încă „trece”,
Încă „doare”,

Încă vreascuri,
Încă floare,

Încă pace,
Încă luptă,

Dedesubt
Armura ruptă…

Încă ora,
Încă veacul,

Încă Domnul,
Încă Dracul,

Mă sfinţeşte
Şi mă spurcă,

Mă coboară
Şi mă urcă

Încă iar
Şi totuşi încă,

ZICERE
Nespus adâncă

De-a călăul
Şi de-a prada…

Până când
Şeherezada?

ROMANCE DEL TODAVÍA

Todavía nevado,
Todavía embarrado,

Todavía negror
Y esplendor,

Todavía „camina”,
Todavía el dolor,

Todavía fajina,
Todavía en flor;

Todavía paciente,
Todavía combatiente,

Por debajo,
Roto el fajo…

Todavía la hora,
Todavía el siglo,

Todavía Dios,
Todavía el Diablo,

Me ha santificado,
Me ha manchado

Me baja
Y me sube

Más todavía
Y aún todavía,

Un DICHO
Muy probado,

De un verdugo,
De uno, cazado…

¿Shahrazad,
Hasta cuándo?

din volumul Arca lui Noe / Arca de Noé, Passionaria Stoicescu,  traducerea în limba spaniolă de Alexandru Calciu, Editura Excelsior Art, 2012

Ritual în absență /Atunci

Un anonim a trasat pe margine de pleoapă
un capăt de drum
o răspântie
un urcuş spre munte
şi o cărare ce duce
spre o prăpastie-adâncă

inima mea
lansează și captează semnale derutante
„nimic nu e sigur”
„totul e posibil”
viața crește hrănită cu teama și spaima cuibărite în mine

există durere
există speranță

din volumul Ritual în absență, Corina Victoria Sein, 2015 , coperta și ilustrațiile de Vasile Pintea

 

 

 

 

 

 

 

Mormântul lui Iosif Brodski

(…)

Un loc aparte în universul liric krynickian îl deţin poemele de călătorie. Dincolo de stări şi trăiri personale, generate de imagini şi secvenţe din alte spaţii geografice, de amintiri şi informaţii concrete, aceste poeme evocă memoria unor poeţi excepţionali, care i‑au înrâurit destinul poetic şi l‑au făcut să înţeleagă şi mai bine drama existenţială: Ezra Pound, Iosif Brodski, P. Celan, Issa, Herbert, Miłosz şi alţii. În ansamblu, poezia lui Krynicki ne învaţă rezistenţa, concentrarea, compătimirea, tandreţea, ne învaţă să trăim atent, „să dăinuim în lume ca o piatră gânditoare”, înscriindu‑se într‑un spaţiu al dialogului, neînchis în limitele propriei limbi. (…)

Unde marea cea grasă
scaldă poarta.

În cartierul evanghelic,
aproape de Ezra Pound
şi Olga Rudge.

Dispar oaspeţii credincioşi:
pescăruş care ţipă
temătoarele şopârle.

La poale,
lângă o candelă catolică arsă,
lăsată de cineva
(într o folie de plastic,
s-o apere de ploaie)
o fotografie la imprimantă:

Brodski slăbit, suferind
pe fundalul a patru pietrari.

Leit în privirea lui
pătrunzătoare.
Pe mormânt ofrande:

un pahar răsturnat cu monede,
o sticlă de vodcă goală
cu etichetă decolorată,
ghemotoace de hârtie
băgate în frunziş

(poate versuri? poate scrisori?
rugăminţi? implorări?)

O cană de plastic
plină cu pixuri

(ar fi ajuns şi pentru o altă
viaţă mult mai lungă).

Ochelari negri de plastic

(din nou plasticul,
indiciu al timpului).

Pe placa funerară
pietricele precum pe plăcile evreiesti

un con de pin, o frunză.

(24 Iunie 2004)

din volumul Poeme alese, Rzszard Krynicicki, traducerea: Constantin Geambașu, Ed. Excelsior Art, 2014

Ritual în absență / Fără urme

De-un timp
mâini furibunde
dibace
îmi frământă trupul şi mintea
și mă aruncă în ploaia ce mă biciuie fără a lăsa urme

în fiecare dintre noi
roiul de nelinişti
e liber să părăsească trupul

 

din volumul Ritual în absență, Corina Victoria Sein, 2015 , coperta și ilustrațiile de Vasile Pintea

 

Poezie și muzică / De un timp

De un timp
aştept să fiu invitata unei dimineţi din care
tu să nu fi plecat
să mă aştepţi înconjurat de zori
de raze fugite din soare
de tot ce poate lăsa în urmă o noapte răvăşitoare

eu am să vin cu un dar
promisiunea de a rămâne pe terasa din răchită arsă
unde vom împărți amurgul și tăcerea

până să fiu invitata acelei dimineţi
învăţ ce-nseamnă să adorm seara
sub teroarea spaimei de a nu aşterne
spre tine
puntea de gheaţă

 

din volumul Ritual în absență, Corina Victoria Sein, 2015