LUNA


 

si dragostea

Pericolul este omniprezent. N-ai de ales: trebuie să-i faci faţă.”
„Ia act de puterea şi neputinţa societăţii. Respectă-i pretenţiile numai dacă ai ceva de câştigat.”
„Nu lăsa pe nimeni să te încânte şi să te pedepsească în acelaşi timp.”
„Fii tu însuţi chiar dacă vei fi condamnat să trăieşti doar în păcat.”
„Ţine seama de lumina lunii şi de influenţa ei.”
„Un bărbat poate să adopte o atitudine romantică faţă de oricine, dar nu faţă de corpul ceresc numit LUNA.”

O, bietul de mine.
Ce fraze sforăitoare eram în stare să culeg de prin cărţi şi să le ridic la rang de deviză!
Destinul e destin. El nu se lasă păcălit, nici nu se împiedică în vreo încâlceală de planuri făcute şi contrafăcute.
Cum a fost viaţa mea?
Ratată!
Ei, nici chiar aşa…
Peste câteva zile o să împlinesc şaizeci de ani.
Ce am şi ce nu am la această vârstă?
AM
doi copii: Ivona şi Dragoş,
o fabrică, păduri, case, pământ…
Alţii au mai mult? Poate.
Ce am eu însă e grozav, unic…
Să iau în calcul conacul de la Cerna.
E o casă veche, străveche, modernă şi confortabilă. Are şi un nume: Narcisa. Are şi o legendă.
Se zice că a fost construită de un moşier de prin nordul Olteniei care a dăruit-o Narcisei, o frumoasă copilă, fruct al unei legături amoroase din tinereţea lui cu o trufaşă dar săracă boieroaică. Se mai spune că Narcisa, ajunsă şi ea la vârsta primei pasiuni, s-a îndrăgostit de un tânăr ai cărui strămoşi erau din familia lui Brîncoveanu.
Într-un februarie geros, Narcisa a aflat că alesul inimii ei se logodise cu alta.
Se prea poate ca Narcisa să fi primit vestea în vreme ce Luna lumina din plin ferestrele conacului. Razele ei de aur, malefice în acele clipe, au înnebunit-o. Nefericita a fugit din casă. Dimineaţa a fost găsită rezemată de una dintre coloanele albe ale terasei. Frigul, viscolul o transformaseră într o statuie de gheaţă.
După tragicul sfârşit al Narcisei, conacul a fost vândut unui negustor din Bucureşti.
Noul stăpân, deşi pretindea că-i plăceau nespus de mult şi casa şi împrejurimile, a părăsit totul într-o zi de februarie geros, după o noapte cu Lună plină.
Conacul a rămas multă vreme ne locuit.
Când bunicul meu a cumpărat conacul, casa era o veritabilă ruină.
Fostul proprietar, după ce a încheiat afacerea, a spus:
„– Conacul e superb… l-am vândut la un preţ de nimic… Ascultă-mi sfatul şi fă în aşa fel încât să te fereşti, să i fereşti pe ai dumitale, de nopţile cu Lună plină… Pot să jur că într-o astfel de noapte am văzut stafia Narcisei urcând treptele casei…”
Bunicul a râs.
„– Jupâne, Luna şi lumina ei n-o să mi vlăguiască neamul. O să găsim noi ac şi pentru cojocul fantomei.”
Bietul meu bunic …
El a sădit şi întreţinut în mine dorinţa de a folosi fiecare prilej, fiecare zi, pentru a mi satisface capriciile, nevoile. Eu m-am dovedit un discipol receptiv; am învăţat să mi doresc mult, chiar foarte mult, să obţin absolut totul, fără a-mi face probleme de conştiinţă, fără a lua seama la ce se întâmplă în jurul meu, fără să ţin cont de cât şi cum se plătea ceea ce eu ştiam că trebuie să am… După un astfel de mod de viaţă, nu mă mir că, ajuns la vârsta adolescenţei, mi se părea, ba nu, eram convins, că trăiesc doar pentru a oferi lumii întregi motivaţia existenţei…
Bunul meu bunic!
A făcut puţine greşeli în viaţa lui. Una dintre ele, cea mai gravă, a fost aceea că n-a ţinut cont de sfatul negustorului: de a se ţine şi a ne ţine departe de tentaţia de a hoinări prin împrejurimi în nopţile cu Lună plină…
Câteva decenii stafia Narcisei, poate că intimidată de puterea credinţei bunicului, i-a lăsat în pace pe noii stăpâni ai conacului. Totul era perfect, minunat. Până într-o noapte…
… m-am trezit brusc. Camera era inundată de o lumină de aur, rece, dură, care mă rănea. Am ieşit şi m am aruncat pe un fotoliu de paie de pe terasa vilei. Am închis ochii, încercând să-mi amintesc un moment plăcut din viaţa mea. Lumina Lunii mă izbea drept în faţă. Nu mi făcea bine. M-am scuturat de ea, dar razele ei, ticăloasele, rezistau, se sudau între ele ca pliurile unui evantai, rezistând dorinţei mele de a mă descotorosi de ele. Pentru prima oară în viaţa mea, m-am simţit singur, golit, dar, în acelaşi timp, copleşit de o trăire aparte: dorinţa de a mă cufunda adânc şi pentru totdeauna în magia nopţii.
Voiam cu adevărat s o fac, dar un suflu de pace, adus parcă de o boare de vânt, a fost de ajuns să-mi schimbe acele gânduri sufocante.
A doua zi eram epuizat. Ca şi cum aş fi ieşit dintr un labirint.
Bunicul a fost singurul din familie căruia m-am destăinuit. El mi a sugerat să plec. Să străbat lumea în lung şi în lat.
Şi am plecat la Viena.
M-am înscris la drept. Nu-mi prea erau pe plac sălile de curs, în schimb alergam dintr un salon în altul, de la Teatru la Operă, de la Operă la Cazinou. Făceam ce făceam şi eram veşnic şi solid implicat în cele mai scandaloase poveşti de amor.
Mă deosebeam radical de prietenii mei. Pentru ei, băgasem eu de seamă, fericirea şi mulţumirea li se înfăţişau exclusiv sub forma gloriei, a succesului, să-i zic, palpabil. Eu aveam, pentru visul lor, un fel de greaţă fizică. Pentru mine nu exista pe atunci alt drum spre fericire decât acela care mă ducea direct şi fără complicaţii într un alcov, de preferinţă mereu altul.
Da. Femeile mă găseau fermecător, irezistibil. Se îndrăgosteau de mine şi când doream şi când nu aveam nevoie.
Şi cum aveam şi eu un principiu al meu, nu puteam să iubesc mai mult de două, trei femei în acelaşi timp, le părăseam pe cele care şi terminau stagiul şi aduceam, mai bine zis acceptam, în galeria frumuseţilor, alte şi alte candidate. Pe bună dreptate am căpătat o faimă de seducător necuviincios de nestatornic.
Goana de flutur mă obosea.
Cuceririle, pentru care nu consumam nici un pic de energie, mă plictiseau.
Lumina saloanelor mondene începuse să-mi se pară fadă.
Aşa că am hotărât să mă întorc în ţară.
Dau poruncă feciorului să pregătească bagajele, iar eu cobor să achit nota de plată.
Eram şi trist şi fericit.
Starea confuză mă deprima.
Slab de înger cum eram, nu m ar fi mirat dacă în clipa următoare m aş fi aruncat în vreo caleaşcă, să zbor la Cazinou.
Stăteam în cumpănă, când, sub arcada unei ferestre, am observat o tânără îmbrăcată într un costum de călătorie. Părea dezorientată şi speriată, acolo, în mijlocul unei grămezi de geamantane. Fără să mai pierd timp, mă apropii de ea şi mi ofer serviciile. Tânăra mă învăluie cu o privire albastră şi mi se destăinuie:
– Mă aflu într o situaţie cât se poate de hazlie. Abia am sosit de la Lorena… m a chemat mama printr o telegramă, aici, la acest hotel… Ea trăieşte pretutindeni, se vede că a uitat că mi-a dat întâlnire… Nu prea ştiu ce am de făcut…
Îi propun să ia o cameră şi să aştepte.
– Exclus! Acesta este un hotel de lux. Mama este o femeie bogată. Eu nu!
Cuvintele ei au avut un efect neaşteptat. Pe loc, fără echivoc, am contramandat plecarea.
Se năştea în mine un sentiment nou: dorinţa de a acorda protecţie acelei fiinţe uluitor de delicate, de vulnerabile, abandonându mă în privirea albastră, să rămân acolo pitit aşteptând „pericolul” după care tânjeam, pe care îl visam; aventura.
Abordând aerul că sunt preocupat, binevoitor şi antrenat în a găsi o soluţie, comandam inimii să rămână cât mai liniştită: uşurel, uşurel, Costache Stanciu. Nu ţi supralicita calităţile şi nu nutri speranţe, nu te ridica până la cer, aşa n-ai să cazi de prea sus şi nu-ţi vei şifona renumele de bărbat irezistibil.
Tânăra căreia mă oferisem să-i dau ajutor purta o haină foarte elegantă peste o fustă de mătase grea prinsă într o parte cu o cataramă.
Părul ei moale, blond, unduia în aer animat de o boare de aer ce intra nestingherită prin fereastra deschisă parcă pentru a-mi provoca şi mai mult simţurile.
Avea stil. Fragilitatea şi timiditatea îi aduceau ceva în plus. Ochii, mintea, inima-mi făceau descoperiri peste descoperiri: picioarele lungi, de o eleganţă aparte prin linia delicată a gleznei, supleţea pulpei, genunchii rotunzi, ochii albaştri, îmbătători. Zâmbetul ei devastator mă aducea în situaţia neplăcută când ţi se taie picioarele. Încercam să ies din acea stare de amorez fleţ, când am observat că în bărbie avea o gropiţă. Detaliul avea o oarecare semnificaţie pentru mine, iar ei îi sporea farmecul.
Obrajii îi erau rotunzi şi trădau, prin lumina lor, o fire veselă. Doamne, nici nu mi-ar fi trebuit prea mult curaj săii sărut.
Era peste puterile mele să mă rup din acel miraculos amalgam de simţăminte.
Pentru prima oară simţeam nevoia să mă grăbesc. Să duc la loc sigur acea comoară vie.
– Acordaţi-mi toată încrederea. Cunosc o doamnă care are o pensiune, una foarte confortabilă şi nu prea scumpă… Are şi avantajul de a fi foarte aproape de acest hotel. Voi lăsa la recepţie adresa, pentru cazul în care mama dumneavoastră o să vă caute…
Zâna mă privea cu recunoştinţă.
– În acest caz, domnul meu…
– Costache Stanciu, cu reşedinţa temporar în Viena. Mă aflu aici pentru a mi desăvârşi instrucţia…
Tânăra se mai apropie cu un pas şi-mi întinse mâna în modul cel mai simplu, direct şi încântător:
– Ana Maria Heine. Sunt convinsă că n-am să regret uşurinţa de care dau dovadă încredinţându mă domniei tale…

fragment din romanul Și dragostea ucide, Corina Victoria Sein, Editura Excelsior Art

Anunțuri

2 comentarii la “LUNA

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s