I. O PRIETENIE EPICĂ


coperta

Personaj candid-sentimental, patetic, gongoric, fantast, dăruit de la natură cu o genuină vocaţie a empatizării şi a compasiunii, Barbu Delavrancea trăia prietenia pentru Caragiale plenar, cu o fervoare romantică, înrudită cu euforia dragostei.
La scurtă vreme după ce l-a cunoscut pe Caragiale, prima lui pornire a fost de a-l aşeza sub zodia melancoliei:
„– Luca, ce-ai zice tu când te-aş face un melancolic, care prezintă ridicolul şi gugumănia societăţii noastre prin puterea de observaţie a unui om dezgustat, care petrece des chiar, dar care ascunde ochilor noştri o fire tristă, ale cărei năzuinţe nu sunt satisfăcute, a cărui ţintă nu e atinsă, al cărei dor se dă dupe perdeaua glumii?”
Nu-l mulţumea legenda omului cu zâmbetul sarcastic în colţul gurii, gata mereu să persifleze orice şi pe oricine; el şi-a imaginat, străbătând cu privirea dincolo de aparenţe, că i se potriveşte un cu totul alt portret, scoţând la iveală resursele-i nebănuite de sensibilitate, duioşie şi tristeţe. A rămas credincios acestei imagini romanţioase: a geniului fragil şi vulnerabil. Şi, gând la gând cu fratele Vlahuţă, îşi spunea, probabil, adesea: Un Titan învins, asta e el, un Titan învins.
Îl alinta cu vorbe pline de dulceaţă: Iancuţule!, sau cu apelative glumeţe şi uşor conspirative: Bibicule! Păstra în suflet, pentru fratele Iancu, laude ditirambice şi acordurile armonioase ale unei iubiri ce venea parcă din vremuri tribale străvechi, mitologice: „Mi-e dor de tine, de nasul tău impertinent, de buza ta de jos violentă, de buza ta de sus obraznică, de ochelari – ochii tăi diabolic-spirituali. Mi-e dor de inima şi de capul tău.” „Sunt ani de când fiinţa ta a făcut o adevărată invazie în sufletul meu…”
Nu ezita să-i recunoască excelenţa, în termeni hiperbolici, să proclame, admirativ, superioritatea lui intelectuală şi să se dedice entuziast cultului închinat acestei fascinante creaturi cu însuşiri supraumane: „Eşti unul şi unic. Un grec mai rafinat în sentimente şi «comprenea» nu s-ar putea găsi decât în timpul lui Pericles.” Aceste formulări enconiastice consună perfect cu ceea a spus Gherea în 1912, la dispariţia lui Caragiale: „Caragiale este cel mai mare om, după inteligenţă singurul supraom pe care am avut ocazia să-l întâlnesc vreodată în viaţă.”
Caragiale înzestrat cu un cameleonism de tip actoricesc, cuvenea adesea la ritualurile amiciţiei lacrimogene, fraternizând sincer (pe moment) cu înflăcăratul său prozelit. Dar îşi păstra, în restul timpului, autonomia lucidă şi o imperceptibilă distanţare, cu o insesizabilă infuzie de ironie sau de vogă desconsiderare. N-a scăpat nimeni, dintre prieteni, – în afară de Paul Zarifopol –, de acest tratament dictatorial, chiar dacă abil mascat în diverse forme de exteriorizare aparent inofensive. Alesese, deci, să-şi trateze fără menajamente, cu măsura ce i se părea potrivită, chiar şi adoratorii inocenţi care, ca Delavrancea sau Vlahuţă, întreţineau vie cultul personalităţii sale.
Barbu Delavrancea, care provenea dintr-un neam de oieri vrânceni transmutat de o generaţie în periferia bucureşteană, avansase, prin munca tenace şi aptitudinile sale intelectuale, într-o poziţie socială solidă; aşa încât nu a fost în situaţia de a suporta à la longue, precum Iancu Caragiale, vicisitudinile inerente meseriei de jurnalist, – mereu dependent, moral şi pecuniar, de politicieni şi de patronii de gazete. Intrând însă, încă de tânăr, în lumea politichiei dacoromâne, se văzuse constrâns, inevitabil, să accepte şi să deprindă arta perversă a compromisului.
Fapt care îi provocă uneori o stare de acută vinovăţie: socotea, ca unul care nu-şi renega originile, că în exerciţiul profesiunilor sale, ca avocat şi ca politician, abdică de la legile morale ancestrale. Aşa că smerindu-se sincer, simţea nevoia să ceară o iertare creştinească de la Iancu, amicul mai vârstnic şi mai înţelept, ca unui duhovnic.
„Mi-e dor de inima şi capul tău. Să nu râzi! De altele, da – şi am multe – de asta, nu?” (subl. ns.)
„Ceea ce îţi prepar eu este un adevărat memoriu politic. Vei judeca pe oameni şi mă vei judeca pe mine. Cam tragic. Nu e aşa?”
Îşi priveşte prietenul ca pe o autentică autoritate morală; îşi deschide sufletul în faţa lui, acceptă dreapta şi severa lui judecată, dar îşi calmează, spre a obţine circumstanţe atenuante, crezul de la care nu abdică niciodată: curata dragoste frăţească, nedezminţită.
Pentru Caragiale, Barbu Delavrancea nu a fost numai un excelent prieten de o viaţă, devotat şi constant în afecţiunea sa. Ci, în egală măsură, o relaţie socială profitabilă: un om cu un statut social privilegiat, foarte util, prin calificarea sa profesională, pentru rezolvarea eficientă, favorabilă, a unor situaţii dificile. Ca avocat, Barbu s-a achitat de misiunea asumată ca un profesionist perfect şi loial în procesul-mamut pentru moştenire Momuloaiei, precum şi în alt proces cu o miză pecuniară minoră, dar cu implicaţii procedurale foarte delicate. În aceasta din urmă, avid să obţină, de pe urma mătuşii Anastasia, o sumă derizorie, la concurenţă cu rubedeniile sale sărace, Caragiale a girat procedee de o corectitudine contestabilă, apelând, practic la mistificarea actelor şi a mărturiilor. După ce urmăreşte meandrele procesului, presărat cu lovituri de teatru, Ş. Cioculescu conchide: „Iată cum într-un singur proces, Caragiale s-a lepădat întâi de mama lui şi apoi de tatăl său, Luca sin Ştefan!”
Când este supus unor atacuri imunde de către un publicist obscur, care îl acuză de plagiat, şi e obligat să-şi apere reputaţia, Iancu îl convoacă degrabă pe Barbu la un sfat de taină:
„Dragă Barbule rogu-te treci pe la mine, în astă seară, pentru a-ţi arăta petiţia ce vreau s-o prezint Dlui Preşedinte al Curţii cu Juri, împotriva lui Th. Stoenescu şi a acelui blestemat de Caion care crede că prin invenţiuni şi îndrăzneli de limbaj poţi distruge o muncă cinstită şi nepătată. Nu ştiu dacă ai cetit al doilea articol, care este de o îndrăzneală fără pereche în publicistica românească. Dar să vedem ce vor face când va trebui să răspundă de faptele lor. (…)
Mă voi purta aşa cum trebuie cu aceşti scribuleţi.
În procesul de calomnie intentat lui Caion, Delavrancea, care îl reprezintă pe Caragiale, rosteşte o strălucită pledoarie menită să demonteze, cu argumente precise adunate între timp de la specialişti străini şi din arhive, putredul eşafodaj construit de calomniator.
În punctul său culminant, discursul lui Barbu face apologia operei lui Caragiale, care şi-a îndeplinit admirabil un benefic rol social: „Rolul său a fost de a contribui în parte la însănătoşirea vieţii publice. Şi, în fond, în dramaturgia lui nu e răutate, ci iubire. „Caragiale nu urăşte pe Caţavencu, pe Dandanache, pe Ispirescu, pe Conu Leonida. El nici nu-şi calomniază personajele create de el”. Şi, inspirat de dragostea pentru marele său prieten, Delavrancea înalţă o măreaţă pledoarie de tribunal la apoteoză a artistului care-şi dedică artei sale toate energiile pe care natura i le-a dăruit, care îşi jertfeşte talentul pentru a înnobila limba românească spre cinstea conaţionalilor săi.
Cum lesne putem vedea, Barbu nu făcea niciodată, când era vorba de nepreţuitul său prieten, un simplu act de prezenţă în faţa completului de judecată; se implica total sufleteşte şi moral, şi transforma o banală şedinţă de judecată într-un simbolic gest de glorificare a omului şi a scriitorului Caragiale.
Propulsat, în anul 1899, după alegeri, de partidul conservator câştigător, în funcţia de primar al Capitalei, Delavrancea nu-l uită nici o clipă pe amicul său mult îndrăgit; el îi oferă lui Iancu ocazia să-şi pună în valoare capacitatea de manager cultural, comandându-i un „raport asupra divertismentelor populare”, – în schimbul unei remuneraţii, desigur, substanţiale. Caragiale îşi îndeplineşte conştiincios misiunea, schiţând şi un plan de perspectivă îndrăzneţ. El prevedea sistarea subvenţiei acordate Teatrului Naţional, construirea unui local de teatru popular şi subvenţionarea lui în limita a 10-15% din reţete, precum şi înfiinţarea unei orchestre comunale permanente. Revenea, pe data de 30 iunie 1900, cu o petiţie, oferindu-şi din nou serviciile şi manifestându-şi disponibilitatea de a concretiza ideile din raport într-un detaliat plan de anvergură: „Vă spuneam că v-aş putea supune atât programul clădirii, cât şi programul modului de exploatare, împreună cu caietul de sarcini pe care de mult l-am studiat în toate amănuntele”. Şi apreciază că ar avea nevoie de cel mult două luni pentru „a organiza metodic” materialul „destul de voluminos” de care dispune. (…)

din volumul Caragiale în Orient-Expres, Bogdan Bădulescu, în curs de apariție, ed. Excelsior Art.

Anunțuri

2 comentarii la “I. O PRIETENIE EPICĂ

  1. Bogdan este cu adevărat un intelectual fin și extraordinar de bine informat. Mi-l imaginez ca pe un tip modern și sobru, comentariul său ilustrând afinitățile-i elective la un nivel de sentiment și rațiune superior. O carte care se citește în primul rând pentru autorul ei.

    Apreciază

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s