Primul deceniu (1990 – 2000) de activitate editorială a fost, poate, perioada cea mai creativă pentru autori, pentru editori, iar cititorii luau cu asalt librăriile. Tirajele în care erau publicate cărțile depășeau cu ușurință pragul de 10.000 de exemplare. De-a lungul anilor (1990 –2017) în luna mai a devenit luna în care se desfășoară Zilele Editurii Excelsior Art, prilej de a ne întâlni (autori și editor) cu cititorii, cu prietenii noștri. Pentru noi, cititorul nu este un simplu „receptor” comunicațional, transmis sub formă de carte. El, cititorul, este feed-back-ul care valorifică valabilitatea mesajului și motivează circulația datelor. Numai dacă trăim împreună, dacă ne pasă unora de alții, dacă vrem să ne înțelegem, ne putem da seama de puterea miraculoasă a cărții.
25 mai 2017 vă invităm la lansarea primei casete de autor Clanul De Niro, roman document, roman istoric, în care sunt incluse cele 6 romane semnate de Coleta De Sabata. Ampla și valoroasa lucrare Clanul De Niro (casetă de autor) a apărut cu sprijinul Asociației Italienilor din Româna – Ro. As. It. Coleta De Sabata a publicat sub egida Editurii Excelsior Art și lucrări de știință, eseuri, note de călătorie, romane polițiste. Relația între scriitor și editor a fost și este una deosebită.
Coleta De Sabata, scriitor
Despre relația scriitor-editor
OAMENI ȘI CĂRȚI (…) Cartea nu se naște nici din dragoste și nici din interes, nici din imaginație și nici din rațiune, nici din talent și nici din robire, ea se naște din nevoia de a comunica și sporește la infinit nevoia de comunicare. Autorul, editorul, bibliotecarul și cititorul participă, în momente și cu atribuții diferite, la ceea ce ne-am obișnuit să numim „drumul cărții”. La început autorul și editorul își împart responsabilitatea ivirii cărții, fiind răspunzători de soarta ei, așa cum – într-un alt context – izvorul poartă în forța propriei țâșniri întreaga răspundere pentru suflul epic al fluviului. În diala autor – editor, cel dintâi are privilegiul de a fi mai vizibil prin semnătura de partinitate – și mai longeviv – prin șansa mai mare de a supraviețuii în memoria colectivă. (…) Editorul este reprezentat doar prin sigla instituției – veritabil atelier de creație – în care construiește sub inconvenientul anonimatului cartea într-o formă stare în care să deschidă ochii și sufletul cititorilor, astfel încât acestora să li se releve o viziune, o trăire efemeră, un strigăt la fel de răscolitor ca un cântec de lebădă. Editorul este – dacă ar fi să actualizăm – o interfață într-un mecanism în care cartea a ajuns doar intrigă pentru un dialog (științific sau afectiv) între scriitor și publicul larg. (…)
(fragment din articolul „Oameni și cărți” semnat de conf. univ. dr. Mirela-Ioana Borchin – apărut în Info Carte – Publicație de informare culturală și literală – editată de Editura Excelsior Art.)
Se-nspăimântă Roma, sfinte coline Nea şi aspră grindină dacă vine, Sau de Zeus scutură făr’ să-i pese Fulgere dese. Se-nspăimântă lumea, să nu revină Pira iar, cu faţa de lacrimi plină, Când Proteu cu turma porni să-nfrunte Vârfuri de munte; Sus pe culme peştele ajunsese, Zbor făceau columbii prin ramuri dese Şi săltau pe creste de val spumoase Ciute sfioase. Val gălbui din Tibrul curgând la vale Ţărm etrusc îşi scălda-n tumult din cale, Vesta, Ilia-n ape se acopăr toate Învolburate Peste temple sau pe aşezări regale; Ameninţă-n murmurul apei sale, Ţărmul stâng de Zeus oprit să-i treacă Albia seacă. Cetăţenii arma au prins-o iară; Perşii gravi mai bine ar fi să piară. Rari urmaşi din părinteasca vină Lupta s-o ţină? Dar poporul ce zeităţi cinsteşte Pentru statul care se prăbuşeşte? Vesta ascultă rugile de fecioare Fără-ndurare. Dreptul ispăşirii cui îi revine? Bun Apolo, te implorăm pe tine, Umeri dalbi în nouri tu înfăşoară Şi apoi coboară. Joc şi Amor pot împrejur să zboare; Tu priveşte, Venus îndurătoare, Generaţii din stirpea ta create Care-s uitate. Coif uşor şi strigăt de lupte crunte Timp prea lung ca-n joacă ar vrea să-nfrunte; Pedestraş atacă mereu duşmanul Marsul, şoimanul. Fiul Maiei vrei pe pământ să vie Pentru Cezar îngăduind să fie, Chip schimbând asemeni cu zburătorul, Răzbunătorul. Pentru ai tăi cvirini ca un scut să fie Viaţa ta; în cer mai târziu revie. Eşti prea bun, nu vrem aura cerească Să te răpească. Ave Cezar, tu eşti învingătorul, Tată, principe te-a numit poporul. Pedepseşte-i dacă apar în zare Mezii călare.
fragment din Cartea I, volumul Ode, Quintus Horatius Flaccus, traducerea din limba latină de Ecaterina Andreica, Ed. Excelsior Art, 2014
Eu m-am născut
după ce am murit.
După ce am murit
M-a înfiat cuvântul
Eu.
Care Eu
(Nichita Stănescu, Knjevna Peć, 10. 11. 1982)
(…)
Poezia lui Nichita Stănescu a şocat de la început prin deconstrucţia limbajului poetic tradiţional şi introducerea unui discurs ce ignoră cu dezinvoltură logica obişnuită. Cititorul era deconcertat deoarece, în ciuda imaginilor de o truculentă concreteţe, poezia aceasta îi dădea senzaţia unor abstracţiuni inaccesibile raţional. Avizat la normele „poeziei leneşe”, cum ar spune Ion Barbu, el se vede dintr-odată vulnerat de insolitul metaforelor, absurdele metamorfoze ce se produc într-un spectacol halucinant, montat cu un neobişnuit gust al straniului şi echivocului. Să fie totul doar manifestarea înclinaţiilor ludice stănesciene sau, dincolo de frivolităţile jocului, se ascunde altceva? Fără îndoială că, asemenea oricărui mare poet, Nichita Stănescu nu eludează problemele grave ale existenţei umane, numai că ceea ce-l singularizează printre contemporani este modul său propriu de a le aborda, iar acest mod se naşte dintr-o înţelegere profund originală a rosturilor poeziei. De la Nichita ne-au rămas, pe lângă eseuri, medalioane etc., numeroase interviuri în care poetul şi-a „deconspirat” cu generozitate liniile de forţă ale gândirii estetice, fără de care accesul la miezul universului său liric ar fi greu de imaginat. În primul rând, el recuză categoric ceea ce, cu o sintagmă prea bine ştiută, numim „poezia de idei”; faimosul vers camilpetrescian: „Eu am văzut idei” e amendat cu severitate: „Multora le-a plăcut acest vers, mie nu-mi place defel. Cum să vezi idei? Mai bine trăieşti nişte idei”. Prin urmare, poezia nu trebuie să vizeze abstractul, ci concretul viu al existenţei; şi cum cuvântul este „singurul lucru concret din fiinţa generală a conştiinţei”, „tatăl realului”, acestuia îi consacră poetul o meditaţie dintre cele mai fecunde. „Cuvântul – afirmă el într-un vădit spirit heideggerian – e singura casă a noastră, dacă avem o casă”. Sau, într-o şi mai frapantă apropiere de filosoful german: „Cuvântul este locul existenţei”. Cuvintele îşi apropriază structura materiei înseşi, se identifică cu lucrurile şi sfârşesc în cele din urmă prin a le înlocui, pur şi simplu, astfel că lumea lucrurilor se va converti treptat într-una a cuvintelor, deoarece „Numai cuvintele au fiinţă, / numai ele există”, în timp ce lucrurile nu sunt decât „exacerbare a vidului”, un „vid absolut” (O, lucrurile, din vol. Obiecte cosmice). „Foamea de lucruri”, care îl chinuie pe poet, se transformă deci într-o mistuitoare „foame de cuvinte”, căci „În străfundul fiecărui lucru nu există / până la urmă decât un cuvânt /…/ până la urmă în lucruri nu este / în miezul miezului decât un cuvânt” (Foamea de cuvinte, din vol. Oul şi sfera). Cu timpul însă, poetul îşi dă seama că şi cuvântul îşi are precarităţile lui, că poezia nu se identifică, totuşi, cu cuvintele ce o compun; prin urmare, „Nu se poate vorbi despre poezie ca despre o artă a cuvântului…”. Atunci ce fel de artă este ea? A necuvântului, răspunde Nichita, o artă a cărei substanţă rezidă în elemente primordiale „nenoţionale şi ambigue”. Cuvintele, aşa cum apar ele în practica vorbirii curente, sunt vehicole ale unor noţiuni, idei; or, insistă poetul, nu din idei se naşte adevărata poezie, ci dintr-o „tensiune semantică spre un cuvânt care nu există… Poetul creează semantica unui cuvânt care nu există”, se serveşte, altfel spus, de … necuvânt. Nichita ne propune aici, desigur, o înţelegere modernă a poeziei care nu mai exprimă idei, ci „tensiunea ideilor”, energia lor interioară. În consecinţă, valoarea intrinsecă a unei asemenea poezii va consta nu atât în comunicarea propriu-zisă, pe care poetul o şi ignoră dealtfel, cât în tensiunea comunicării, în tendinţa disperată a subiectului liric de a se manifesta cognitiv. Poeţii moderni, observă în acest sens G. Călinescu, „se joacă, făcând ca şi nebunii gestul comunicării fără să comunice în fond nimic decât nevoia fundamentală a sufletului uman de a prinde sensul lumii”. Aşadar, ceea ce contează într-un astfel de discurs poetic este în primul rând gestul comunicării sau, cum repetă Nichita de atâtea ori, sentimentul acesteia. Definind poezia ca „expresie a sentimentelor”, poetul pleacă de la convingerea că „Sentimentul este tot ce poate fi mai antiabstract, mai concret din conştiinţa omului”, de unde şi marea lui forţă tensională. Evident, nu e vorba de sentimentalismul banal, emanaţie a glandelor lacrimale, lirismul adevărat fiind, după expresia poetului însuşi, „o stare a sentimentului inteligent” (s.n.) Idei ca aceasta se regăsesc adesea în elaborările poeticienilor, la un Mikel Dufrenne, bunăoară, pentru care „cunoaşterea şi sentimentul sunt întotdeauna solidare”; cum însă procesul de comunicare poetică e mult mai complex, Nichita face şi alte dezvăluiri susceptibile să ne familiarizeze cu propria-i poezie şi cu cea modernă în general. Insistând asupra ideii că „Sfânt în om e sentimentul” şi că, în consecinţă, poezia e în primul rând expresia acestuia, Nichita Stănescu „reabilitează” astfel una din sursele permanente ale lirismului, expusă sterilizării, prin exces de intelectualizare, în ermetismul poeţilor moderni. Pentru Nichita, viziunea poetică este O viziune a sentimentelor („cu un surâs îmi e de-ajuns / să vă alung stări ne-nchegate. / Eu nu pe voi v-aleg, vă caut, / ci sentimentul, dulce flaut / şi frate geamăn cu iubirea îl aplaud”), dar şi revelaţie totodată, îşi are rădăcinile în momente de fulgurantă iluminare interioară. Asupra acestui adevăr poetul revine mereu avertizâd că „Poezia nu se naşte după program /…/. Se naşte din câteva revelaţii” a căror tensiune uriaşă determină apoi şi apariţia programului, alcătuirea construcţiei înseşi. Din seria unor asemenea revelaţii cea mai des evocată este aceea în care, după un meci de volei, tânărul Nichita, spălându-şi mâinile la o pompă, descoperă cu mirare înstrăinarea lor de sine. Existenţa mâinii i se pare absurdă nu atât pentru că avea cinci degete, ci deoarece trebuia să le spună „ele”, nu „eu”, iar atunci când vroia să zică „mâna mea”, nu putea spune „eu”. Perceperea acestei alienări îi dă conştiinţa tulburătoare că există, îi deschide perspectiva înţelegerii propriului statut ontologic, a rupturii dramatice de lume şi de lucruri. Poetul aminteşte şi alte revelaţii, trăite ulterior, dar aceasta rămâne cea mai semnificativă, ea marcând prima experienţă existenţială majoră, cu reverberaţii în gândirea şi opera sa, ca în Enghidu, de pildă, care începe cu versul „Priveşte-ţi mîinile şi bucură-te, căci ele sînt absurde”. (…)
Din volumul De la Eminesc la Nichita Stănescu, Iosif Cheie-Pantea, Ed. Excelsior Art
Nava cu care Virgiliu o să sosească, Toate furtunile bine s-o ocolească Prin puterea zeiţei din Cipru, mare, Fraţii Elenei, stele strălucitoare; Să strunească zeul vânt şi furtună Şi să sufle zefiru adiere bună; De pe ţărmul atic teafăr revină, Rogu-te, altfel inima nu mi-e plină. Amăgitoare marea aştepta în larg, Nava-i era fragilă sub catarg, Însă, cu sufletul netulburat de teamă, Ca de fier sau întreită aramă, Nu s-a temut de crivăţul ce se luptă Cu vâjâitul pe zare-n vifor ruptă; Nici de stelele triste nu i-a fost frică, Nici de turbatul viscol care ridică Valuri şi, după voie, le potoleşte: Pe Adriatica Mare el domneşte. De ale morţii praguri s-o fi temut Steiul din Acroceraunia când l-a văzut?! Urmărise privirea i înţepenită Monştrii marini prin apa răscolită, Peştii, marea cu ape răsturnate, Şi printre ele stâncile blestemate?! Zeu-nţelept de mult a decis să-ntindă Glia deoparte şi apa-n Ocean plutindă; Navele-ncalcă hotarele rânduite Peste vaduri de apă ne-ngrădite. Preacurajosul neam omenesc se avântă, Cu universul tainic se ia la trântă; Ginta iapetică, în curaju-i mare, Foc din cer pentru om poate să coboare. După ce foc din ceruri a venit, Trudă şi chin pe lume a-nstăpânit; Grijile noi muritorul împins să poarte, Însuşi pasu-şi zoreşte către moarte. S-a avântat Dedal pe adieri uşoare, Chiar de omul n-avea aripi să zboare; Hercules trece în forţă şi sub pământ; Nu au nimic muritorii de ne-nfrânt. Ochi către cer înălţăm doar din prostie, Pentru greşelile noastre, cu mânie, Fulgere de la Zeus noi aşteptăm, Fiindcă înşine noi nu le suportăm.
4 ( Ad Sestium )
Se-nmoaie iarna aspră-n zefir de primăvară, Uscatele corăbii plutesc pe ape iară; Din ţarcuri iese turma şi zburdă prin livezi, Nu stă la foc ţăranul, nici câmpul sub zăpezi, Iar Venus Citerea, sub dulci sclipiri de lună Suave Graţii dalbe cu Nimfele şi adună Şi-nlănţuite-n hore, bat glia sub picior; Pentru ciclopi Vulcanus dă focuri în cuptor. Încinge-ţi mirtul verde pe capu-nmiresmat, Cu flori pe care, reavăn, pământu-acum le-a dat. În umbra din dumbravă, se mai cuvine a face O jertfă pentru Faun, ied, mia, precum îi place. Gândeşte-te că moartea cu aceeaşi râvnă bate Sărmanele colibe, ca şi regeşti palate. Preafericite Sestus, cu atât de scurtă viaţă, Nu-i lungă nici speranţa ce-ntinde-se în faţă. Te aşteaptă zeii Mani şi casa negrei morţi, Regatele lui Pluton şi n-ai să tragi la sorţi Nici cum se toarnă vinul în cupe la ospeţe, Nici cum să mângâi nurii-n gingaşă tinereţe, Iar ce-i acum în tine iubire arzătoare, Va lâncezi cu umbre de palide fecioare.
fragment din Cartea I, volumul Ode, Quintus Horatius Flaccus, traducerea din limba latină de Ecaterina Andreica, Ed. Excelsior Art, 2014
Cu fiecare zi care trece simt că prietenia este un factor important în cea ce sunt, în ceea ce voi deveni. Mi s-a întâmplat, de câteva ori, să ajung seara acasă obosită, simțindu-mă „ștearsă”, neputând să mă „definesc”. Eram o străină chiar și pentru mine. Întunecată perspectivă, dar, așa cum se întâmplă în viață, cineva de undeva mă atenționează: Hei, ce faci? Cum a fost ziua pentru tine? Ai adus un strop de bucurie prietenilor tăi? Le-ai ascultat păsul? Ai plâns pe umărul cuiva? Ai căutat măcar un prieten căruia să-i ceri să se uite la cer în același timp cu tine și să strigați împreună: viața merge înainte, să o trăim nu doar să luăm la cunoștință de intrarea într-o altă zi? Iată pretextul pentru a mă așeza în colțul meu de liniște. Las gândurile libere, chiar dacă vin de-a valma. În această seară de martie, din valul de imagini, aleg să adun lângă mine câteva cărți pe care le datorăm scriitorului Eugen Dorcescu. Mâine, 18 martie, Eugen Dorcescu aniversează cea de a 75-a zi de naștere. În semn de respect și prețuire, alcătuiesc un videoclip cu momente importante în care drumurile noastre s-au intersectat. La mulți ani, Eugen Dorcescu!
Editura Excelsior Art omagiază femeia scriitor, cercetător științific, mamă, iubită care de-a lungul anilor au publicat lucrările domniilor lor sub emblema Excelsior Art. La mulți ani, frumoase și distinse doamne! Pentru fiecare o floare și un gând de prețuire.
Când
în pragul casei
un prieten suspendat între pierderi așteaptă întoarcerile mele
plânge
mă strecor din trecut în prezentul ignorat de-o vreme
şi
meditez la tot ce dorul a adunat din clipele pierdute
trecutul resemnat
rătăceşte prin ringul în care am trăit clipa perfectă
un rest de îndoială zboară peste înflăcărarea mea
prezentul mă ademeneşte
între lumini şi umbre
mă tem că o să sperii viitorul cu trecutul meu
închis vremelnic
într-o sferă
din volumul Ritual în absență, Corina Victoria Sein, grafica de Vasile Pintea, Editura Excelsior Art, 2015
DESTINY
When
as gatekeeper of my home
a good friend –
on a steady losing streak
ever since having started
to await
my returns –
cries,
I swiftly open the gate from the past
to a present that has been ignored for a while
and
I meditate on everything that was gathered by languishing
over the lost moments.
My unwilling past
wanders across the arena where
I lived my most memorable moment…
A remnant of doubt circles above
my excitement
when
the perfidious present time tempts me…
Between light and shade
I’m afraid not to scare my future away
with my past temporarily cloistered
inside a sphere…
din volumul Traps / Capcane, Corina Victoria Sein, traducere în limba engleză de Mihai Mihuţ, Ed. Excelsior Art, 2015
La început au văzut un continent lung, ce se întindea de la un pol la altul. Avea forma unei banane de culoare predominant verde. Erau vizibile şi câteva insule mai răsărite, împrăştiate prin cele două oceane imense. Eiua a ţinut să le arate şi partea întunecată a planetei. Fiindcă planeta era luminată tot de un singur soare, precum Pământul, acolo era noapte, dar au avut plăcuta surpriză să descopere doi sateliţi naturali, care împrăştiau o lumină consistentă. Aşa au reuşit să distingă încă un continent, aproape identic ca primul şi plasat la distanţă apreciabilă. Naveta îşi încheie rapid rotaţia şi reveni în ţinuturile scăldate de soarele darnic. Era timpul să caute un loc de coborâre şi pentru asta trebuiau să ţină cont de mai mulţi factori. Să nu fie la ecuator şi nici apropiat de polii frigului. Aveau nevoie de o suprafaţă plană, apropiată de ocean, dar şi de sursă de apă curgătoare. Căutarea lor a fost încununată de succes când au dat cu ochii de delta unui râu măreţ, care le amintea de Dunăre. Acesta era plasat în emisfera nordică, venea din sud, coborând dintr-un munte impresionant, şi se vărsa în partea vestică a continentului, după ce-şi liniştea curgerea. În dreapta lui era o câmpie cu iarbă aprigă şi flori multicolore, ce scăpase miraculos de invazia pădurii întunecate, care o înconjura, totuşi, din celelalte părţi. Aşadar, aveau ieşire în deltă, la ocean şi la pădure. Un loc mai frumos şi mai practic nici că puteau nimeri, iar votul a fost unanim. Eiua a ales un petic de pământ cu iarba ceva mai puţin înaltă şi nava a atins solul în siguranţă. Au coborât cu emoţii nedefinite şi chiar cu o teamă justificată de necunoscut. Nu se grăbeau şi privirile fiecăruia dintre ei se roteau mereu pentru a cerceta necunoscutul în care vor trăi de acuma. Când erau jos şi calabalâcul gata inventariat, extraterestrul le-a strâns fiecăruia mâna şi le-a urat mult noroc pe noua lor planetă. Ultimul a fost Relu, căruia i-a cerut din nou iertare şi i-a oferit încă un dar: – Să porţi mereu la tine această brăţară. E altfel decât cealaltă şi e ultimul lucru pe care-l pot face pentru voi, deşi nu am acceptul superiorilor. Atunci când vei crede că nu ai altă soluţie pentru a vă salva vieţile, te rog să mă chemi. Nu trebuie decât să zdrobeşti cercul cel mare, din mijloc, iar eu voi fi avertizat şi voi face tot posibilul să dau curs chemării. Voi risca totul pentru a vă ajuta. Sper să nu fie nevoie, deoarece pe acest continent nu sunt pericole prea mari. Strângând mâna lui Eiua, Relu ţinu să-i spună: – N-am să uit niciodată răul pe care mi l-ai făcut, dar am să ţin minte şi binele cu care ai încercat să te revanşezi. Nu e suficient, dar cred că înseamnă mult pentru unii dintre noi. Sper să nu ne mai vedem. Au zăbovit aşa, preţ de câteva clipe, după care mâinile lor s-au desprins şi Eiua s-a întors spre navetă. Privirea celor şase pământeni urmărea cu o oarecare nostalgie aparatul ce se pierdea în imensitatea cerului. Se familiarizaseră cu ea şi, chiar dacă era o navetă extraterestră, parcă se rupea ultima punte care-i lega de Terra. Apoi au revenit cu ochii la noul lor pământ şi au început să-şi facă planuri. Aveau cu ei două corturi mici, în care se puteau înghesui până vor construi o căsuţă. Cerul era senin, dar nu se ştia cât o va ţine tot aşa. Pe deasupra lor zburau nişte păsări lungi şi subţiri. Gavrilă a profitat de ocazie şi a luat la ochi un stol. Două dintre ele au căzut străpunse de alice. Era timpul mesei. Fiecare a intrat în priză şi au început pregătirile. Relu a aprins focul, Gavrilă şi Bogdănel ridicau corturile, Florica pregătea păsările, iar Carmen şi Olga despachetau lucrurile şi le aranjau. Ceva mai târziu se delectau cu carnea gustoasă a primului vânat de pe această planetă. Au închinat şi câte un pahar de tărie, urmat de câteva gânduri şi urări. – Să nu uităm această zi, care poate fi un bun început pentru noi, sau începutul sfârşitului, a grăit Gavrilă. – Să fim optimişti şi să credem în viitorul nostru!, a răspuns Relu. – Dumnezeu să ne ajute!, zise şi Florica, în timp ce-şi făcea cruce. Bogdănel a râs, spunând: – Care Dumnezeu, mami?! Că aici e altă planetă şi o fi şi alt zeu… – Ia mai taci, măi păcătosule!, i-o întoarse mă-sa, uitându-se urât la el. Olga schimbă vorba şi întrebă ca pentru sine: – Oare sunt multe păsări de-astea pe aici? Că tare-s bune şi o să avem nevoie de carnea lor. Cum să le punem numele? Carmen sări prima: – Mie mi se pare că seamănă cu un fus, cum am văzut la muzeu. Să le zicem, de exemplu… fus-arine. Fusarine! – Atunci aşa să fie, Carmen!, aprobă cu entuziasm Relu Eşti prima care botează ceva pe aceast tărâm! Dar cum să-i spunem planetei? Ce zici, draga mea? Întrebarea îi era adresată Olguţei. Femeia zâmbi şi se ridică în picioare. Apoi se roti încet 360°, inspirând adânc şi cuprinzând cu privirea toate priveliştile, din aproape în depărtare. Îşi ridică ochii spre cer şi exclamă: – Parcă suntem în Paradis. Poate chiar acolo am ajuns. Eu zic să-i zicem… Planeta Paradis! (…)
fragment din romanul Planeta Paradis, Petru Racolţa, coperta şi ilustraţii de Lucian Bureriu, Editura Excelsior Art, 2017
Muntele de zgură enormul e înclinat deasupra cetăţii şi stă să cadă ca eterna sabie a lui Damocles Anteu ar trebui să sprijine uriaşul munte de zgură dar pentru-această hotărâre e nevoie de capul înţelept al lui Anacharsis pe care să-l aşeze cineva sus pe culmea Olimpului S-a oferit Sisif şi este uşor de prevăzut tocmai ceea ce se ştie deja de o veşnicie zadarnică
din volumul Val după val, Aurel Turcuș, Editura Excelsior Art
Casa care adăposteşte gânduri • Editura Excelsior Art 