Ritual în absență /Atunci

Un anonim a trasat pe margine de pleoapă
un capăt de drum
o răspântie
un urcuş spre munte
şi o cărare ce duce
spre o prăpastie-adâncă

inima mea
lansează și captează semnale derutante
„nimic nu e sigur”
„totul e posibil”
viața crește hrănită cu teama și spaima cuibărite în mine

există durere
există speranță

din volumul Ritual în absență, Corina Victoria Sein, 2015 , coperta și ilustrațiile de Vasile Pintea

 

 

 

 

 

 

 

Publicitate

Intermezzo sentimental / 4

(…)

Las fotografia pe masă şi mă uit pe geam.
Vremea părea mai blândă, pătrunsă de liniştea naturii vlăguite, uşor de perceput în mişcarea unduitoare a frunzelor sau în curgerea inutilă a apei prin tulpinile crizantemelor tăiate.
Perspectiva de a rămâne pentru restul zile acasă mă umple din nou de spaimă. Trebuie să‑l văd pe prietenul meu, să‑i vorbesc…
Despre ce şi cu ce drept? Despre ea, mama copilului său, în numele prieteniei noastre!
Străbat oraşul de câteva ori, ca şi cum singurul meu scop era acela de a admira, de după parbriz, cartierele proaspăt şi eficient spălate, înviorate de ploaie. În cele din urmă, mă opresc în faţa casei prietenului meu. Poarta era închisă. Rămân în faţa panoului electronic şi apăs numerele: 2‑1‑1‑2. Un zgomot mic, silenţios şi dilatat în timp, cred eu, precedă intrarea mea în curtea casei. Cercetez grădina aflată încă sub puterea de regenerare şi de prospeţime: tufe de merişor răsărite peste tot, iedera cotropise tulpinile piersicilor şi se răsfăţa liberă, victorioasă pe coloanele din lemn ale verandei. Printre rosturile de piatră, cu care era pavată terasa, ţâşneau fire de pir şi, ici‑colo, câte o pată de culoare galbenă: ochiul boului.
Se pare că, fără să‑mi fi propus, am adoptat jocul meu favorit: de a‑mi lăsa privirea să rătăcească lejer, elegant pe deasupra lucrurilor.
Se pare că sunt o profesionistă a privirilor vagi, astfel încât totdeauna îmi ating scopul: acela de a‑mi acorda un răgaz înainte de a ataca probleme capitale, vitale şi, de cele mai multe ori, derutante. Punctul ţintă, pentru astăzi, este dragul meu prieten pe care îl bănuiesc agitându‑se febril, încercând, fără succes, să pună oarecare ordine în dezordinea din camera lui de lucru.
Dragul de el, nici prin minte nu‑i trece cât de dificile şi jenante se vor dovedi clipele prin care îl voi obliga să treacă.
Chiar vreau să‑i întind o capcană?
Nu. Dimpotrivă, intenţia mea este de a‑l ajuta să nu cadă în cursa întinsă cu abilitate şi viclenie de Marta…
Mă simt stânjenită. Senzaţia se acutizează de îndată ce constat că nu mai sunt singură.
– Îmi cer scuze pentru modul în care abuzez de ospitalitatea ta. Ar fi trebuit să te anunţ printr‑un telefon. Dar ştiu că eşti iertător. Am dreptate sau nu, Flavius?
Dumnezeule! Este pentru prima oară când mă adresez lui folosindu‑mă de prenumele său.
– De când ai devenit atât de protocolară? răspunse el cu o întrebare, strângându‑mă în braţe.
Mă simt ca o trădătoare.
Flavius, ca întotdeauna, era îmbrăcat într‑un mod şocant, fapt ce mai adăuga nişte ani la vârsta lui adevărată, dar îi sporea farmecul personal: purta o haină scurtă de casă, şalvari, ghete negre şi o bandă tricoloră îi strângea fruntea lată. Până astăzi nu m‑am întrebat dacă are un motiv anume pentru care se echipează în acest stil personal atunci când se află acasă.
Starea mea de derută nu rămâne neobservată. Flavius îmi aruncă o privire stranie, ceva între un apel S. O. S. şi o poruncă nehotărâtă de: lasă‑mă în pace. Eu simt o înspăimântătoare luciditate, ca şi cum memoria mi‑ar fi fost activată de o explozie mută, avertizându‑mă că tot ceea ce se va petrece urma să facă obiectul unor schimbări ce vor afecta viaţa câtorva persoane şi că ele, aceste schimbări, vor deveni punctul de plecare al rememorărilor viitoare. Înţeleg că, ori de câte ori, mai târziu, voi face apel la trecut, pentru a‑mi lămuri sau justifica actul comis, va trebui să‑mi reamintesc, cu absolută claritate şi precizie, de privirea tulburătoare a lui Flavius.
E timpul să pun capăt nehotărârii, aşa că mă desprind din îmbrăţişarea prietenească şi zic:
– Eşti curios să ştii de ce am dat buzna peste tine?
El râse cu o ironie afabilă, uşor distant, apoi clipi iute, ca şi cum l‑ar fi orbit lumina.
– La ce bun? Fiecare dintre noi, la un moment dat, trebuie să ne aflăm undeva…
Remarca lui îmi aduse obsedanta întrebare: oare mă aflu acolo unde doresc cu adevărat?
Nu ştiu, nu vreau să aflu.
Am ajuns, în acest moment, într‑o stare stranie de conştiinţă; îmi dădeam seama de dimensiunile acţiunii mele, dar nu aveam reprezentarea efectului.
Am percepţia clară a fricii.
– Pot să‑ţi ofer ceva de băut?
– Da, mă grăbesc eu să accept şi îi sunt recunoscătoare pentru puntea aruncată, un gin cu gheaţă…
El râse. Alegerea mea părea să‑l încânte.
– S‑a făcut. Încearcă să te simţi ca la tine acasă.
– Dacă asta e dorinţa ta şi te face fericit, mă supun.
Râse din nou şi se îndreptă spre bar.
În vreme ce trecea prin partea mai puţin luminată a camerei, umbra lui, mi se pare, dansa.
Mă simt de parcă aş spiona.
Aşa că‑mi retrag privirea şi cercetez curioasă încăperea: un crucifix într‑o cutie neagră; uşiţa fără geam lăsa să se vadă o siluetă palidă cu muguri implantaţi drept înflorituri ale cărnii, ca nişte lacrimi de ceară ce picură, cuiele de lemn, însemnate cu purpură, străluceau slab, un şir de mătănii, din mărgele albe şi negre, atârnau asimetric pe braţele lui Crist; comoda, barul şi arhiva cu o seamă de suluri de hârtie de calc, hărţi şi alte documente, ascunzătoarea unei oglinzi, răsucită în aşa fel încât să nu reflecte chipul nimănui, aşezată în faţa patului; totul era uzat, cu acea patină melancolică, familiară şi simpatică a obiectelor ce traversează mai multe generaţii, fără a fi înlocuite, lucruri pe care posesorul şi le‑a înrobit, dându‑le doar dreptul la durată şi mai puţin cerându‑le confort şi eleganţă. Acolo unde totalitatea obiectelor dau certitudinea că servesc la ceva, există spirit; acolo însă unde lucrurile poartă doar amprenta valorii materiale sau a veneraţiei, există doar viţelul de aur.
– Îmi pare bine că eşti aici, zise Flavius, obligându‑mă să abandonez cercetarea lucrurilor risipite peste tot, şi îmi întinse paharul; să spunem, însă, că nu‑ţi faci decât datoria de prieten, aşa‑i? continuă el.
Vocea profundă, tonul misterios făceau mai credibil zâmbetul cald, luminos; arma seducătorului.
– Sunt pe cale să termin cu burlăcia. Ce zici?
Ceva din privirea lui amuzată şi, mi se pare mie, nu tocmai fericită, îmi produse o strângere a stomacului. Era ca şi cum mă implora să‑i confirm că prăpastia de sub el nu era reală, că temerile lui nu aveau nici o şansă să se materializeze.
– Nu cred că vrei să afli părerea mea despre actul sinucigaş… De ce mă întrebi pe mine?
Râse uşor.
– Pentru că eşti specialistă în acte disperate, pentru că, pentru că…
– Pentru că ai nevoie de un ţap ispăşitor. Am înţeles şi te iert. Pentru asta există prietenii, nu?
– Mă faci să mă simt ca un profitor. .
– Iar eu mă simt de pe acum vinovată…
– Vinovată? De ce?
Mă prefac că n‑am auzit întrebarea.
– Nu mi te închipui suportând toate consecinţele căsniciei, soţul unei tinere drăguţe, frivole…
– Eşti generoasă, dar vreau să ştii câteva lucruri: noi, adică eu şi ea, ne iubim, dar nu suntem îndrăgostiţi, ne‑am hotărât, de dragul copilului ce va veni, să ne suportăm fără a ne angaja prea mult emoţional, nici unul dintre noi nu va atenta la libertatea celuilalt, ne vom accepta capriciile atât cât ne vor permite orgoliul şi înţelepciunea…Într‑un cuvânt, vom fi mai mult colegi de apartament.
– Amice, eşti pierdut. O fi căsătoria o afacere, dar tu o cobori la rang de troc, ceea ce, în ultima instanţă, nici nu interesează pe cineva, sau, mă rog, n‑ar trebui… Cu câteva clipe mai devreme, te întrebai ce efect a avut asupra mea vestea căsătoriei tale… Ei bine, m‑am simţit de parcă m‑aş fi trezit brusc dintr‑un vis şi faptul îmi era îngrijorător de neplăcut…

fragment din romanul Evadare spre nicăieri, Corina Victoria Sein,  1999

Intermezzo sentimental / 3

(…)

Iată‑ne ajunşi la locul de parcare. Nu aveam nici un chef să conduc. Aşa că dau cheile însoţitorului meu. El le ia fără un cuvânt, dar nu deschide portiera, îmi prinde uşor umerii şi mă conduce la o bancă lungă din beton care înconjura parcarea pe trei părţi.
Un vânt călduţ şi leneş aduna bucăţi mici de hârtie, frunze şi ierburi uscate, apoi le depozita în colţurile mai liniştite.
– Îţi plac nopţile petrecute într‑o parcare? vreau eu să cunosc gusturile şi obiceiurile bărbatului.
– Nu ştiu…acum însă nu am nimic mai bun de făcut.
– Nici eu…
Minţeam.
Pe deasupra capetelor noastre trecea în zbor o pasăre de noapte. Ţipătul ei îmi opreşte pentru o clipă respiraţia, golindu‑mi mintea de gânduri, activându‑mi, în schimb, simţul conservării.
Mi‑e dor să fiu acasă.
Îi propun însoţitorului meu să plecăm.
Traversăm oraşul în grabă, fără să schimbăm vreo impresie.
Ne ignorăm reciproc, sau eram deja dependenţi unul de celălalt?
Zorii zilei mă descoperă împărţind patul cu un bărbat despre care ştiam doar că era cumplit de vulnerabil.
Mă simt îngrozitor de stânjenită.
Drumul spre casă mi se pare străin.
Nu ştiu cum să mă port pentru a face faţă situaţiei. Mă simt ca şi cum, ajunsă pe o anume culme, încep să cunosc neputinţa de a mă bucura, de a înţelege şi accepta ceea ce ne aduce viaţa. Bărbatul de lângă mine îmi ocolea privirea, profit de scurtul răgaz şi mă întreb în stilul eroilor lui Shakespeare: Cum am câştigat coroana? oh, să mă ierte Dumnezeu, ştiu că, mai mult ca sigur, întotdeauna intervine ceva şi ce ţi s‑a dat este distrus sau îşi pierde din valoare, eliberându‑te.
– Mă tem că ne‑am complicat viaţa, rostesc eu, punând capăt zbuciumului, dar şi cu intenţia de a‑l ajuta pe bărbatul care, pentru a‑şi masca încurcătura, făcea efort să pară încă toropit de somn.
– A fi derutat dimineaţa e o stare firească pentru oamenii cu probleme sau pentru cei sensibili? mă întreabă el, ţinând încă pleoapele coborâte.
– Chiar vrei să ştii?
Se ridică brusc şi mă mângâie tandru, dar vădit absent, apoi râse şi şopti slab, abia auzit:
– Da, pentru că sunt un prost.
Deşi auzisem fiecare sunet, nu mi‑e la îndemână să las impresia că am înţeles.
– Poftim?
Îmi răspunse cu o privire semnificativă şi cu un mic sărut.
Deşi zâmbea, părea derutat. Căuta, cu siguranţă, un răspuns mai potrivit.
Nici eu nu mă aflam într‑o poziţie mai grozavă. Nu‑mi aminteam să mai fi trecut vreodată printr‑o situaţie asemănătoare. Eram stăpânită de o mulţime de sentimente, iar ele aveau un punct comun: deruta.
Ne‑am revăzut, după o lună de zile, la teatru. Eu eram singură. El venise însoţit de două tinere superbe.
– Nimic nu mă putea face mai fericit decât ocazia de a te întâlni, îmi spuse el cu vocea lui atât de personală. Şi, fără să‑mi dea răgaz să mă feresc, mă strânse în braţe.
– Plăcerea e cel puţin reciprocă, încerc eu să fiu politicoasă, dar asta nu te obligă la nimic. Ai grijă, nu‑ţi supraestima puterea de seducţie, însoţitoarele tale nu sunt prea încântate, nu le e pe plac entuziasmul tău, dau semne de nerăbdare, sunt gata să se răzbune, părăsindu‑te…
– Nici o pierdere. Tu eşti vedeta.
– Să înţeleg că treci printr‑o criză de luciditate?
– Nu obligatoriu. Încerc doar să fiu corect cu noi; avem dreptul la a doua şansă…
Nu‑mi venea să cred; tipul mă fascina, dar mă şi speria. Mă grăbesc să pun capăt întâlnirii fără să fiu nepoliticoasă.
– Eşti, recunosc, posesorul unor calităţi rare, exerciţi asupra mea o atracţie puternică, dar îmi displace să‑mi asum inutil vreun risc…
– Ştiam că nu ai curajul să ceri mai mult de la tine, de la alţii. Am dreptate?
– Un pic, nu e vorba de ce aş vrea să cer, e vorba de ceea ce pot să dau…
– Crezi că e drept pentru vreunul dintre noi?
– Poate că nu e drept, dar e corect.
– Da, e un punct de vedere… Ce program ai pentru ziua de mâine?
Întrebarea lui părea un mod elegant de a schimba subiectul.
– Nimic special, e sâmbătă, poate o plimbare în afara oraşului, poate mă duc la cinematograf, răspund eu cât pot de liniştită.
– Nici nu se putea mai bine, nu ai nici un motiv să nu primeşti oferta mea; te aştept, în jurul orei zece, la Herăstrău, pe terenul de tenis.
– Da, numai că…
– Fără scuze, nu se acceptă. Prieteni pe viaţă, da?
Fără să mai adauge ceva, se întoarse şi dispăru printre cei care intrau în sala de spectacol.
Eu am mai rămas câteva clipe în foaier, încercând să definesc ceea ce simţeam: o siguranţă deplină şi o mare izolare. Ce să mai cred despre mine însămi?
Am să mă gândesc şi am să încerc o ordonare a simţurilor, o planificare a următoarelor acţiuni.  (…)

fragment din romanul Evadare spre nicăieri, Corina Victoria Sein,  1999

Cercul de oglindă / Diana

(…)

Diana, posacă, trânti cu furie cărţile, caietele pe masa pe care zăceau învălmăşite o mulţime de obiecte.
– Tâmpită treabă! bombăni ea.
– Ai necazuri?
La întrebarea Dolinei, pufni înfundat şi înverşunat.
– Au adus la magazin biciclete. Eu nu-mi pot permite…
– De ce? Ţi-am refuzat vreodată ceva?
Diana se întoarse iritată.
– Nu! face parte din tactica ta, dar te-am văzut mereu numărând, împărţind banii… m-am săturat!
Izbi cu pumnul în masă şi se trânti pe un scaun.
– Ştii… într-o familie…
– Să nu-mi spui că noi două alcătuim o familie! Eram o familie când stăteam cu tata… Noi două suntem nişte biluţe amărâte într-un săculeţ… dacă din întâmplare cuiva îi trece prin cap să răstoarne săculeţul, eu, cel puţin, m-aş rostogoli cu totul în altă direcţie…
Îşi încleştă fălcile, gâtul i se înţepeni de parcă ar fi fost sudat de şira spinării.
– Măcar dacă ai avea curajul să recunoşti că te-ai cam fraierit lăsându-l pe tata…
Îşi azvârli capul pe spate. Cârlionţii negri, rebeli, săriră ca speriaţi lăsând liberă fruntea înaltă, boltită.
Rămase la pândă. Apoi, botoasă zise cu o voce schimbată:
– Am uitat că în casa asta nu ai voie să te descarci… dar nu m-am mai putut stăpâni, îmi sunt răscolite toate umorile!
– Trebuie să recunosc că e cam mult, fu de acord Dolina îngăduitoare, în ultima vreme am fost ocupată, n-am prea stat de vorbă…
– Atâta pagubă! Noi două nu suntem făcute să ne înţelegem, aşa zice şi tata… Mereu vrei să stai de vorbă, mereu ai de rezolvat sau de îndreptat câte ceva şi sfârşeşti prin a declara că ba unul, ba altul nu te lasă să fii tu însăţi, că mereu eşti obligată să faci altfel decât ţi-e firea…
– Eşti un copil…
– Vezi? faci greşeală după greşeală. Sau nu-ţi convine să accepţi că am crescut, că sunt precoce şi…
De data asta îşi feri privirea ascunzându-şi un zâmbet superior.
– Foarte interesant, fetiţa mea, mai ai multe gânduri din astea?
– Destule, tata m-a învăţat cum să înţeleg ce se întâmplă în viaţă, cum să mă folosesc de ea, mai zice că…
Se lăsă pe spate, adunându-şi picioarele sub scaun. După o clipă, lăsă picioarele să-i cadă şi se aplecă peste masa de scris.
– Pun pariu că te grăbeşti. Tu eşti mereu punctuală, parcă ai fi înghiţit o pendulă…
– Diana, cred că o să-ţi trag o bătaie!
Degetele Dianei se încleştară pe un creion. După o clipă tremurau vizibil. Chipul, deşi împietrit, înflorise într-o expresie de bucurie răutăcioasă.
– …Fiecare cu metodele lui!
Ochii îi sclipiră tainic a satisfacţie. Aruncă departe creionul şi răsturnă geanta cu cărţi pe masă. Dintre filele unei reviste căzu o hârtie împăturită. O luă, o desfăcu şi o întinse pe colţul mesei. Nu rosti nici un cuvânt, dar gura ei întredeschisă părea să exprime o invitaţie ce nu putea să treacă neobservată. Dolina vru să plece, dar văzu cum Diana ţintuise hârtia cu degetele arătătoare de lemnul mesei pentru a o face cât mai vizibilă. Se apropie. O coală de hârtie obişnuită. Într-un colţ numele: Stoian Diana. În mijlocul paginii un portret, portretul lui Răzvan. De undeva din spate, surâdea dintr-un medalion Diana. Pe restul paginii alte portrete. Toate îl înfăţişau pe Răzvan. Jos, ca o notă de subsol, atrăgeau atenţia câteva rânduri scrise cu litere mici: întrebare: Ce aţi dori să se schimbe în familie? răspuns: Mama să plece într-o lungă, lungă delegaţie. Să revină în viaţa mea şi a lui tata, când va fi învăţat să fie fericită.
Urmă un răgaz de tăcere. Braţul Dianei, cu mâna delicată, nervoasă, căzu peste foaia de hârtie. Dolina se făcu că nu observă gestul şi nici petele roşii care colorau obrajii fetei şi rosti:
– Da, original şi…
Diana ridică brusc mâna, pufnind în felul ei obişnuit:
– Ce mai reacţii ai… Alta în locul tău ar fi băgat un text să dărâme casa! Fă şi tu ceva: plesneşte-mă, ţipă, acuză-mă…
Dolina nu-şi mai putu stăpâni un tremur nervos. Nu-i chip să se elibereze de un gând: Diana este exact aşa cum a vrut să o formeze Răzvan; aşa cum este el, în toiul unei neînţelegeri, are un calm desăvârşit, darul replicii, plăcerea de a răni pe cel cu care se află în dispută, privirea ca de gheaţă. Auzi glasul fetei prin negura altor gânduri.
– … nu-mi place deloc felul în care trăim, mă plictisesc de moarte de când suntem independente…
Dolina simţi că furia stă gata să ţâşnească la suprafaţă. Se îndreptă spre uşă. Se strădui să calce cât mai uşor. Primul pas făcu să trosnească parchetul. Rămase să asculte. Diana îşi lăsase capul pe spate şi privea tavanul.
– Fă-ţi lecţiile!
– Dacă o să am chef, dacă o să am timp, dacă o să am ce n-am…
Suflarea cuvintelor era rece.

fragment din romanul Cercul de oglindă, Corina Victoria Sein, 1990

Cercul de oglindă / Dolina

(…)

Dolina intră în casă, îşi scoase haina, o atârnă în cuier, aruncă o privire în jur. O dungă galbenă de lumină înviora parchetul, se strecura pe sub uşa de la baie, se auzea clipocitul apei. Diana se afla la ora ei de igienă, şi, în bucătărie, zăngănit de ceşti. Probabil că Ana pregătea ceaiul. Îşi descălţă cizmele, apoi cu vârful piciorului căută, pe pipăite, papucii de casă. Îi găsi la locul lor, îi încălţă. Îşi frecă mâinile îngheţate. Palmele îi erau moi şi pielea, încălzită prin frecare, ustura. „Am pe undeva o pereche de mănuşi îmblănite, să le caut. Zăbovi o clipă, ca şi cum cineva ar trebui să fie de acord cu intenţia sa. Abia când din camera de baie străbătu strigătul Dianei: „Ana, vin’ şi dă-mi prosopu’!”, aprinse lumina. Observă că propria-i umbră, proiectată pe perete, semăna cu un copac fără ramuri. Şi totuşi, aerul pe care-l respira era aerul de-acasă; dintr-o clipă în alta, Diana, învelită în halatul de baie, se putea repezi să i se atârne de gât şi, alintându-se, prefăcându-se îngrijorată, s-o ia la rost: de ce vii atât de târziu? eşti îngheţată tun, să nu răceşti, ce mi-ai adus?
Nu, în seara asta nu avea putere să o asculte şi să-i surâdă, aşa că se va retrage în camera ei. Un gest de rutină; ridică privirea spre oglinda prinsă pe perete. I se păru, şi de data asta, că ea, cea care stătea în faţa oglinzii, era mai puţin reală decât cea reflectată de apele argintii. Surâse dispreţuitor, fără să-şi dea seama că acest surâs o teroriza. În pragul dormitorului, avu senzaţia că a călcat pe un strat de cioburi de sticlă. Se răzgândi şi intră în sufragerie. Aici parcă era mai bine, deşi senzaţia de oboseală n-o părăsea. Era atât de obosită încât până şi părul îl simţea apăsând-o ca o povară. Pe masa de lucru a Dianei era deschis carnetul de note. Îl ridică, apoi îl închise. În uşă apăru Ana cu un prosop pe braţ.
– Te-ai întors? o întrebă şi fără să-şi ascundă curiozitatea, îi cercetă chipul.
– Diana şi-a făcut lecţiile? se interesă Dolina mai mult pentru a scăpa de privirea ei.
– Văd, după cum te porţi, că ai avut o zi grea… Eu zic să te îngrijeşti, du-te la doctor!
– Să-mi spună, ce? Că am ajuns într-o stare de excesivă extenuare? Asta o ştiu şi singură, ce ar putea descoperi mai mult?…
– Atunci învaţă să păstrezi ce ţi-a mai rămas…E timpul să te gândeşti şi la tine…
Dolina se lăsă pe un scaun fără să se instaleze comod, ca şi cum ar fi avut de gând să se ridice din nou, să iasă din casă sau să facă o mie şi una de lucruri.
– Au murit! zise ea văzând trandafirii ofiliţi în vază şi, cum sta, pe marginea scaunului, culese petalele căzute pe masă şi le strivi între degete. Ana întrebă din nou:
– Ai avut o zi grea?
– Suportabilă… răspunse Dolina după ce aruncă petalele strivite şi începu să-şi maseze gleznele. Ana, am întâlnit un avocat care şi-a băgat în cap că am nevoie de ajutorul lui… e din Mădăreni, poate îl cunoşti?
– Sigur! Cine nu-l cunoaşte! Dănuţ, băiat de treabă, orfan. Taică-su a murit prin ‘50 sau chiar înainte, nu mai ţin minte… făcuse omu’ războiu’ şi a venit să moară acasă, într-o încăierare…
Dolina se simţi de parcă ar fi făcut un mare efort să asculte voci care se depărtau. Încercă să se concentreze. Reuşi. Memoria îi aduse aproape o zi de august în care citise paginile scrise de Virgil Anton. Glasul Anei se pierdu; aşa cum se întâmplă când schimbi canalul unui post de radio. Se impunea o altă voce: vocea judecătorului Virgil Anton. Îi era mai bine aşa, cu gândurile împrăştiate. „Să fie el pruncul pe care ţăranca văduvă îl ţinea la piept în timpul procesului?”
Ana ieşi. Dolina îşi coborî pleoapele şi văzu, într-un fel de ceaţă albastră, sala tribunalului din Holzu, pe ţăranca tânără alăptându-şi copilul cu acea lipsă de pudoare încântătoare, specifică femeii-mamă, pironind cu privirea limpede, dar neîncrezătoare, completul de judecată şi poate abia stăpânindu-şi dorinţa de a se smulge din acel loc, să fugă. Şi în final, să nu-şi mai poată ascunde uimirea şi să întrebe: Da’ de ce a trebuit să moară omu’ meu? Nimeni nu s-a grăbit să-i dea o explicaţie, să o ajute… Poate oare cineva să ajute pe altcineva în momente de disperare? Se pare că tata a amânat pronunţarea tocmai pentru a încerca…Dolina îşi strânse tare pleoapele. Nu voia, nu avea putere de a suporta imaginea lui Virgil Anton.
De dincolo se auzea ciripitul Dianei. Alungă imaginile închipuite şi-şi spuse: „Toate câte mi s-au întâmplat rămân un fleac în comparaţie cu … cu ce?” În comparaţie cu ce? şi se grăbi să răspundă; se temea să nu ţâşnească de undeva un alt răspuns care să nu-i fie chiar pe plac. Ea avea răspunsul pregătit. Era mereu acelaşi: importantă, foarte importantă, este ea Diana.
Ana se întoarse. Mulţimea ridurilor ce-i brăzdau faţa păreau adunate în jurul gurii, schimbându-i expresia de blândeţe cu una de îngrijorare. Se opri lângă Dolina şi fruntea i se încreţi, trădându-i încurcătura. După o pauză zise:
– Vezi cum şi ce răspunzi Dianei… fu Stoian pe-aici şi o montă împotriva ta…
Dolina avu senzaţia că cineva dărâmase pereţii casei şi o izbea în plin rafala unui vânt pătrunzător.
– Şi-a făcut lecţiile? Era ca şi cum s-ar fi trezit din somn şi voia să-şi audă propriul glas.
– N-a avut vreme. Las’, nu se mută şcoala din loc, dacă merge cu lecţiile nefăcute…
Dolina se lăsă pe un scaun ca şi cum i s-ar fi muiat coloana vertebrală. Desluşi, dar nu cu ochii, cu ei nu părea să mai vadă, ci cu întreaga fiinţă, o dâră de lumină aspră ce se strecurase prin obloanele ferestrei. O grămadă de gânduri o apăsau. Şi ar fi continuat să o tortureze, dacă n-ar fi salvat-o oboseala. Aţipi, avu un vis. Poate că nici nu era vis, ci pur şi simplu, o viziune la hotarul dinaintea somnului după o zi agitată când încă mai simţi, mai auzi, dar nu ai puterea şi nici dorinţa să orânduieşti impresiile în spaţiul memoriei, sau să lămureşti pe loc ce semnificaţie pot avea. Nu era halucinaţie, dar nici vis nu putea fi, prea trăia cu intensitate fiecare amănunt, fiecare clipă. Îşi amintea până şi cum, ea şi Răzvan ieşiseră din sala de conciliere şi străbătuseră culoarul lung, care nu mai era înţesat cu oameni, ci părea un drum mărginit de o vegetaţie ciudată; plante uriaşe se acopereau unele pe altele sufocându-se reciproc, ea şi Răzvan înaintau greu. Drumul, în fapt coridorul lung al tribunalului, se îngusta, şerpuia şi părea să sfârşească într-un ghem de lumină mişcătoare. Plantele creşteau, erau negre în noapte. Pământul păru să se clatine aruncând-o când spre un copac monstruos, când într-o tufă de ierburi înalte, înspăimântător de dese, nu le putea străbate nici măcar cu gândul. Pe neaşteptate copacii deformaţi, feluritele plante cu frunze enorme şi de forme ciudate, se adunară la un loc, de parcă ar fi fost doar nişte marionete şi păpuşarul le strânsese; se sfârşise spectacolul. Dispăruse drumul, treceau pe o vale, în jurul lor înghesuite una în alta o mulţime de case mici împrejmuite cu garduri joase, negre, aproape lipite de temelie, astfel că nimeni din exterior n-ar fi putut pătrunde înăuntru. Plantele, copacii rămâneau în cercul în care se adunaseră, dar îşi întindeau ramurile peste tot. Ea şi Răzvan mergeau din nou pe un drum care rămânea în negură deşi de la fiecare căsuţă ţâşnea un firicel de lumină caldă. Şi parcă drumul se îngusta. Dolina nu mai putea să meargă alături de el; păşi lateral, abia sfârşi pasul şi totul începu să bubuie: păcănituri de radio, strigăte, mugete, zgomote greu de identificat, peste tot pluteau mirosuri amestecate şi curiozitatea celor ascunşi în casele mici, ale căror uşi şi ferestre în miniatură nu puteau fi deschise din afară, vorbe confuze, parcă rostite într-o limbă străină, Răzvan le respingea cu precizie, parcă ar fi trimis înapoi o minge de tenis, murmurând răspunsuri ce rămâneau neînţelese. Ghemul de lumină în care părea că se afunda din nou drumul pulsa făcând-o să simtă spasme dureroase în viscere. Se simţi lipsită de vlagă şi crezu că se va prăbuşi. Un bărbat ţâşni din ghemul de lumină, sau poate că venise de dincolo de el, nu-l vedea clar, îi desluşea doar fruntea incredibil de îngustă. Ghemul de lumină îl urma în salturi, parcă încercând să-l oprească, să-i lege picioarele, dar bărbatul continua să înainteze prin şi cu el odată. Dolina vru să alerge către el, dar nu-şi putu ridica talpa. Undeva, printre crengi se auzea vocea răstită a lui Răzvan, vorbea într-o limbă necunoscută, cuvintele erau răcnite şi o asurzeau. Încercă să-şi astupe urechile cu palmele, dar constată că nici o parte a trupului său nu o mai asculta. Doar ochii. Privi în jur; nu mai erau singuri; ea şi Răzvan, între ei, cu ei erau şi două femei, le cunoştea, judecătoarea şi grefiera care, îndată ce observară că ea rămăsese pe loc, se sprijiniră de gardul unei căsuţe, apoi dispărură. Între ea şi Răzvan se ridicau acum o mulţime de copaci, vru din nou să păşească, dar nu-şi putu desprinde tălpile de pământ, chiar la vârful picioarelor răsărise un gard viu din tufe de merişor şi pini pitici, simţea că obstacolul ascundea privirii ei pe bărbatul străin şi ghemul de lumină. Se ridică pe vârfuri şi, în spaţiul strâmt dintre temelia unei case şi gardul împrejmuitor, se afla o masă lungă, veche, şubredă, încărcată cu dosare peste care se agitau mai multe mâini. Şi din nou bubuituri, trosnete, vorbe peste care se suprapuneau crâmpeie de muzică, semnale sonore din cele mai felurite şi printre ele desluşi vocea caldă, dar autoritară a Anei:
– Diana, fă radioul mai încet!

fragment din romanul Cercul de oglindă, Corina Victoria Sein, 1990

După concert / Mirela 4

(…)
Un sentiment extraordinar de uşurare o încearcă pe Mirela. Nu mai are nici un fel de curiozitate, nici o aşteptare.
În tăcerea aproape desăvârşită din jur se auzea numai vâjâitul intermitent al vântului.
Pe neaşteptate încep să cadă fulgi de zăpadă. Sunt mari, pufoşi, ireali şi înnebunitor de albi. Mirela se opreşte şi-şi înălţă faţa. Un nou anotimp al anului se lovea de ea, sau, invers, ea se lovea de noul anotimp.
Merge fără vreun gând. Merge de parcă ar fi o păpuşă mecanică, programată să ajungă undeva. Din spate, întunericul vine sfâşiat de o rază puternică. Se dă în lături. O maşină trece în viteză. După ce rulează câteva zeci de metri, stopează şi vine înapoi, cu spatele. Când ajunge în dreptul ei, se deschide portiera.
– Mergi în oraş? întreabă bărbatul.
– Da! răspunde în disperare Mirela.
– Urcă!  Şi ea se urcă în grabă.
După un timp, bărbatul îşi împărtăşeşte gândul:
– A nins! Nu sunt superstiţios, dar am băgat de seamă că în anul în care primii fulgi de zăpadă mă prind pe drum, am noroc.
Micşorează viteza ca să admire fulgii mari de zăpadă, aducători de noroc. Zgomotul uniform al motorului îşi modifică ritmul. E mai desluşit. În maşină e cald, plăcut. Mirela priveşte drept înainte, prin parbriz. I se pare că a trecut o veşnicie de când se află în maşină. Ar vrea ca acest drum să fie fără sfârşit, sau aproape fără capăt, să se termine numai după ce ea ar fi dormit destul. Atunci va fi odihnită şi bătrână.
Drumul era ca o linie bine trasată. Gândul ei mergea când înainte, când înapoi. E nehotărâtă sau doar precaută? Nici una nici alta. Găseşte că un popas în vremea de acum o oră ar fi tot atât de neplăcut-primejdios ca şi unul în viitorul foarte apropiat. Caută un punct mobil şi o circumferinţă elastică.
Ochii ei mari şi ficşi în preaplinul lor de emoţii îşi aruncau raza departe, până ce simte că motorul maşinii s-a oprit.
– Crezi că te poţi duce în rochia asta acasă?
– …dacă aş găsi ceva să mă schimb…
– Să încercăm! Aici locuiesc eu. Vino!
De cum intrară în casă, Mirela se aşeză pe un scaun. Bărbatul deschise dulap după dulap şi-i aruncă în poală o pereche de pantaloni şi un pulover.
– Vezi dacă poţi face ceva cu ele… Bei un ceai?
Mirela se dezbracă şi se îmbracă încet, cu mişcări dezordonate. Când, în sfârşit, reuşeşte să găsească ceva potrivit, dezbracă rochia de dantelă albastră, o rulează sul, şi întrebă:
– Ai un coş pentru gunoi?…
Ceaiul răspândea o mireasmă dulce, prea dulce după gustul Mirelei. Deşi cana e goală şi ar mai bea, nu îndrăzneşte să mai ceară un strop de băutură caldă. Era târziu şi nu se îndura să plece. Îi place dezordinea şi tăcerea acestei case. Aerul de tihnă, de după miezul nopţii, îi face bine. Faptul că între ea şi tânărul de alături se aşternuse tăcerea i se pare firesc. Poate să gândească în voie. „Şi totuşi, tinereţea nu este o risipire sau o anticipare. Întotdeauna disponibil, omul aşteaptă impulsurile fericirii care pot veni pe neaşteptate sau nu…”
Starea Mirelei ţine de o anume necesitate. Are de făcut „curăţenie” în forul ei intim. Să încerce o altă plasare a trăirilor, să nege ceea ce nu se potriveşte cu personalitatea ei, să pună în valoare ceea ce a neglijat; e datoare să încerce o armonizare. Şi o va face. Se simte ciudat; de parcă ar fi fost victima unei crize de pierdere a identităţii. Ştie cine era cu o zi în urmă. Mai ştie că o bună parte din timp umblase pe un drum secund, iar acum, în casa asta, sta şi asculta noaptea ca o minciună. Rezistă calm, zicându-şi că întâmplările, ca şi lumea, departe de a fi infinite, se roiesc şi formează un cerc, purtând-o pe roata lor, dar ea trebuie să-şi găsească drumul chiar pe această roată. Asta ar însemna stabilirea armoniei, a echilibrului. Acum ea există doar în generalitate. Nimic nu s-a sfârşit, nimic n-a început, ceva continuase. Urmează să afle acel drum prin care să se definească, să devină o identitate. Încă nu ştie începutul acelui drum, iar părinţii ei n-au cum s-o ajute. Sunt convinşi că, dacă-i asigură o viaţă materială lipsită de griji, totul e în regulă.
Privirea Mirelei trecuse dincolo de pereţii casei hoinărind prin grădini de cenuşă peste care pulsează abia trecutele ore cu sfârşit neclar. N-a ieşit încă din stupoare. Ce se petrecuse în casa Laurei avea vreo legătură cu ea?
– Simţi nevoia să vorbeşti? să te destăinuieşti? auzi vocea bărbatului.
Mirela dă din cap:
– Nu!
– Bine. Te duc acasă.
Străzile sunt străbătute de maşini grăbite. Răsărise luna, dar lumina ei era cumva pătată. Un furt, un viol, o crimă chiar s-ar putea ascunde. Maşinile merg la pas, cu farurile stinse. Oraşul pare un arc cu săgeata în pântec.
Bărbatul conduce cu multă prudenţă.
Aproape de casa Mirelei o siluetă apare în lumina farurilor. O femeie merge de-a lungul străzii. Pare atât de concentrată şi de decisă să meargă drept înainte, încât, deşi avertizată sonor, nu părăseşte linia mediană a drumului. Mirelei i se pare că silueta este a Laurei. Tresare. Ce să caute Laura aici? Nu, nu se poate…
Maşina, după ce ocoleeşte silueta femeii, rulează lent pe asfalt, încât se aude, la un moment dat, clipocitul indiferent al Dâmboviţei.
Blândeţea bruscă a nopţii, umezeala asfaltului fac ceasul timpuriu al dimineţii să aibă consistenţa şi elasticitatea plastilinei, lăsând iluzia că oricine-l poate modela, fără să se lipească de degete.
În paturile lor, oamenii dorm.
Ajung în faţa blocului.Mirela cere tânărului să opresască maşina. Îi mulţumesşte scurt şi deschide singură portiera şi păşeşte în ţesătura slabă a nopţii. Întunericul e festiv, uşor argintat, dar şi trist, a ratat perfecţiunea şi se degradează văzând cu ochii.
Mirela a şi intrat în penumbra holului. Pe neaşteptate, încpu să râdă. Râsul ei străbate spaţiul ca un fluierat de pasăre.
Întrerupătorul automat nu funcţiona. Urcă treptele bâşbâind. Uşa nu era încuiată, de cum o împinse, se deschise larg. Din cameră se aude o voce răguşită:
– Tu eşti, Mirela?
– Da, mama. Eu sunt. Dormi… a nins…
Aceste cuvinte scurte îi erau necesare, într-un fel, ca o scurtă pauză într-o perioadă lungă de tensiune. De dincolo se aude iar vocea:
– Am cumpărat un demachiant, e-n baie…
– Bine, mama, pentru asta nu trebuia să mă aştepţi trează…
Mirela îşi muşcă buzele într-un joc nervos: „La ce bun că m-am întors acasă dacă tot becul ăsta chior se războieşte cu întunericul din juru-mi?”…
După un somn de zece ore, un somn istovitor, deschide fereastra. De afară năvăleşte un iz nostalgic de toamnă, dar şi un aer îngheţat de iarnă proaspăt şi tăios.
Se simţea minunat. Ca şi cum abia sfârşise o competiţie şi, dacă nu-şi poate permite să se laude cu vreun premiu, se mulţumeşte cu forma bună, câştig poate mai important.
Face un duş şi, din mers, ciuguleşte câte ceva din gustarea gata pregătită pe masă. Ar fi băut şi o cafea tare şi amară, dar îi este imposibil să găsească punga cu boabe cafenii, aşa ca renunţă şi pleacă.
Întâmplările zilei trecute lăsaseră totuşi urme vizibile pe obrazul ei. Era palidă, mâhnită.  (…)

fragment din romanul După concert, Corina Victoria Sein, 1986

Vraja gândului de fum

Din depărtări întoarse, aleg un semn neutru.
Gestul meu trezeşte murmure şi umbre spre întinsa lume.

Un vultur, prizonier în cuibul său de piatră, se crede
Stăpân peste toate şi prinde-n ochiu-i avid luna tristă.

Cu pumnii arşi de neputinţă,
Mă apropii de oglinda ce-mi stă alături şi-i cer
Să mă dezbrace de gându-mi de fum cu vânt amestecat,
Să mă piardă în alai de stropi peste câmpuri năvălite
De geamăt de nai…

Floarea soarelui unduieşte-n galben,
Un copac muribund îşi lasă seva să curgă,
Mare se lasă cuprinsă de forţa de-a ucide…
Din depărtări un visător istovit se-ndreaptă spre nimeni
Cu trei boabe de otravă în palmă…

din volumul Dinspre oglindă, Corina Victoria Sein, 2008

Plecări

În neştire îmi pun
coroane de frunze
şi trec printr-o uşă înaltă.
Pe braţ îmi urcă o pasăre
amintindu-mi de-un cer
cu marginea subţire.
Vuietul tăcerii, ars sub legea fulgerului,
pleacă încet de lângă mine.

Din volumul Dispsre oglondă, Corina Victoria Sein, Ed. Excelsior Art, 2002