Obişnuiesc să mă documentez, cel mai ades după efectuarea unei călătorii, despre locurile vizitate. Mai ales când ele sunt foarte îndepărtate. După ce primele impresii s-au sedimentat, răsfoiesc pliantele, navighez pe internet, consult hărţi. Asta s-ar putea numi faza de aprofundare. Şi la extremităţile drumurilor mele se află, aproximativ pe aproximativ aceeaşi paralelă din zonele subtropicale, deşertul Karakum de dincolo de Caspica şi California pacifică. Este mai mult de jumătate de planetă, pentru un ocol complet ar mai fi trebuit să trec şi Pacificul. Dar asta într-o altă existenţă. Şi între anii 1979 şi 2009 este o diferenţă. Fascinaţia Karakumului, capitalei Ashghabat a Turkmenistanului, la 15 km de Kopet-Dag din Iran s-a estompat. Într-o zi văzusem acolo o concentrare de mii de tancuri. Scriitorii sovietici Kaium Tangrâkuliev şi Annaberdî Agabaev mi-au explicat că, dincolo de frontieră, şahinşahul iranian Mohammad Reza Pahlevi Ariamehr era prieten cu americanii şi duşman al URSS, iar militarii sunt la frontieră pentru apărarea…dunelor negre ale deşertului. Eram în avion spre Moscova, când se anunţa deja intrarea oastei sovietice în Afghanistan, unde avea să înceapă nesfârşitul război… După treizeci de ani, o totală schimbare de decor. Mă aflam în San Francisco, cel mai frumos oraş din lume. Sunt un citadin şi-mi place să glossez pe tema asta. În Asia Centrală am întâlnit o lume periferică, în care civilizaţia ei specifică data de patru mii de ani. Ceea ce în Statele Unite constituia, până nu de mult un Vest periferic, am întâlnit un Centru al lumii. Desigur, n-am asistat la plecarea trupelor din San Francisco-Oakland pentru războiul împotriva Japoniei, am ratat momentul, căci nu eram născut pe atunci. Scepticismul propriu europeanului a făcut loc sentimentelor de neuitat. M-am ataşat for ever de unicate care ţin de o civilizaţie aparte, relativ nouă şi agresivă cu unicatele ei. Paşnicul Cable Car funcţionează de la sfârşitul secolului XIX, urcând şi coborând colinele oraşului. Între şine există o fantă, dedesubt curgând fără opriri un cablu. Motorul care-l pune în acţiune se aude în subteran pe Russian Hill. Vagonul se poate opri oricând, are nişte cleme care se desfac sau se strâng pe cablu. Vatmanul are o muncă grea la frâne, stă mereu în picioare. Tram-ul acesta are scop exclusiv turistic. La polul opus, metroul, relativ nou (1957-72) şi în expansiune. Numit BART, Bay Area Rapid Transit, tunelul subtraversează la foarte mare adâncime golful, decongestionând traficul şi ramificându-se prin tot arealul. Oprirea la peroane se face automat, cu precizie. Vagoanele, considerate învechite, vor fi înlocuite cu cele ce se proiectează la firmele americane a BMW. Momentul cel mai spectaculos este plonjarea sub golf, într-un unghi cam îndrăzneţ, aerul presează în urechi şi se aude huruitul specific al trecerii underground. Podul cel mai larg din lume, Trans Bay Bridge, face legătura dintre San Francisco şi Oakland, trecând prin insula Yerba Buena şi având 13,27 km. Este dedicat exclusiv maşinilor şi e vechi din 1936, proiectat de Charles H. Purcell. Are două etaje şi 11 benzi. La cutremurul din 1989 o parte s-a prăbuşit, aşa că se folosesc cele mai moderne metode antiseism pentru consolidarea acestuia. 100m de tronson al celui mai lung pod de oţel se înlocuieşte. Între insulă şi Oakland se mai construieşte un pod paralel, cu oţel chinezesc de la firma Zhenhua Heavy Industries, din motive de economie. Două tronsoane noi vor oferi spaţiu şi pentru pietoni sau biciclete. Numele complet al podului este JAMES „SUNNY JIM” ROLPH BRIDGE, aproape la fel de lung cât podul. Dacă nu vrei să ocoleşti tot golful, vei folosi neapărat podul sau BART-ul. Un alt pod, aproape la fel de lung este San Mateo Bridge, situat mai în adâncul golfului. Dambarton Bridge leagă Silicon Valley de Palo Alto şi Stanford. Un altul e situat între partea centrală şi Nordul arealului, iar frumosul Golden Gate trece între Peninsula unde e San Franscisco şi zona nordică, unde e şi pădurea de pini roşii gigantici, Redwood…
fragment din volumul Hotel California, Lucian Bureriu, 2010, Editura Excelsior Art
Casa care adăposteşte gânduri • Editura Excelsior Art 