Poetul Ioan Alexandru despre criza spirituală

Ode / 24 ( Ad Vergilium )

De ce‑s prins de sfială când versul i‑l ascult?
De ce să nu pot spune cât îl admir de mult?
Primeşte, Melpomene, cântarea‑mi tânguită,
Cu glas suav şi‑acorduri, de tată dăruită.

Mi s‑a culcat Quintiliu în somn de veşnicie;
Credeam că nimeni altul ca el n‑o să mai fie,
Că adevărul însuşi nicicând n‑o să găsească
Dreptatea şi credinţa, sfiala lui firească.

Pe mulţi i‑ademenise cântarea lui frumoasă,
Dar struna ta de versuri e mult mai mlădioasă;
Oricât de bun Quintiliu, tu nu cânţi în zadar,
Până la zei se‑nalţă neîntrecutu‑ţi har.

De‑ar fi cântat ca tine, însuşi Orfeus, tracul,
El, ce cu versuri blânde înmlădia copacul
Şi‑ademenise soarta mereu ne‑nduplecată,
Iubita‑i, speriată, nu se‑ntorcea deodată.

Prin rugi nu se răstoarnă din nou decizii sumbre:
Mercurius a dus‑o‑ndărăt la negre umbre.
E greu, însă ursita nu are‑nduplecare;
Uşor îţi pierzi norocul, atunci când n‑ai răbdare.

fragment din Cartea I, volumul Ode, Quintus Horatius Flaccus, traducerea din limba latină de Ecaterina Andreica, Ed. Excelsior Art, 2014

Publicitate

Intermezzo sentimental / 3

(…)

Iată‑ne ajunşi la locul de parcare. Nu aveam nici un chef să conduc. Aşa că dau cheile însoţitorului meu. El le ia fără un cuvânt, dar nu deschide portiera, îmi prinde uşor umerii şi mă conduce la o bancă lungă din beton care înconjura parcarea pe trei părţi.
Un vânt călduţ şi leneş aduna bucăţi mici de hârtie, frunze şi ierburi uscate, apoi le depozita în colţurile mai liniştite.
– Îţi plac nopţile petrecute într‑o parcare? vreau eu să cunosc gusturile şi obiceiurile bărbatului.
– Nu ştiu…acum însă nu am nimic mai bun de făcut.
– Nici eu…
Minţeam.
Pe deasupra capetelor noastre trecea în zbor o pasăre de noapte. Ţipătul ei îmi opreşte pentru o clipă respiraţia, golindu‑mi mintea de gânduri, activându‑mi, în schimb, simţul conservării.
Mi‑e dor să fiu acasă.
Îi propun însoţitorului meu să plecăm.
Traversăm oraşul în grabă, fără să schimbăm vreo impresie.
Ne ignorăm reciproc, sau eram deja dependenţi unul de celălalt?
Zorii zilei mă descoperă împărţind patul cu un bărbat despre care ştiam doar că era cumplit de vulnerabil.
Mă simt îngrozitor de stânjenită.
Drumul spre casă mi se pare străin.
Nu ştiu cum să mă port pentru a face faţă situaţiei. Mă simt ca şi cum, ajunsă pe o anume culme, încep să cunosc neputinţa de a mă bucura, de a înţelege şi accepta ceea ce ne aduce viaţa. Bărbatul de lângă mine îmi ocolea privirea, profit de scurtul răgaz şi mă întreb în stilul eroilor lui Shakespeare: Cum am câştigat coroana? oh, să mă ierte Dumnezeu, ştiu că, mai mult ca sigur, întotdeauna intervine ceva şi ce ţi s‑a dat este distrus sau îşi pierde din valoare, eliberându‑te.
– Mă tem că ne‑am complicat viaţa, rostesc eu, punând capăt zbuciumului, dar şi cu intenţia de a‑l ajuta pe bărbatul care, pentru a‑şi masca încurcătura, făcea efort să pară încă toropit de somn.
– A fi derutat dimineaţa e o stare firească pentru oamenii cu probleme sau pentru cei sensibili? mă întreabă el, ţinând încă pleoapele coborâte.
– Chiar vrei să ştii?
Se ridică brusc şi mă mângâie tandru, dar vădit absent, apoi râse şi şopti slab, abia auzit:
– Da, pentru că sunt un prost.
Deşi auzisem fiecare sunet, nu mi‑e la îndemână să las impresia că am înţeles.
– Poftim?
Îmi răspunse cu o privire semnificativă şi cu un mic sărut.
Deşi zâmbea, părea derutat. Căuta, cu siguranţă, un răspuns mai potrivit.
Nici eu nu mă aflam într‑o poziţie mai grozavă. Nu‑mi aminteam să mai fi trecut vreodată printr‑o situaţie asemănătoare. Eram stăpânită de o mulţime de sentimente, iar ele aveau un punct comun: deruta.
Ne‑am revăzut, după o lună de zile, la teatru. Eu eram singură. El venise însoţit de două tinere superbe.
– Nimic nu mă putea face mai fericit decât ocazia de a te întâlni, îmi spuse el cu vocea lui atât de personală. Şi, fără să‑mi dea răgaz să mă feresc, mă strânse în braţe.
– Plăcerea e cel puţin reciprocă, încerc eu să fiu politicoasă, dar asta nu te obligă la nimic. Ai grijă, nu‑ţi supraestima puterea de seducţie, însoţitoarele tale nu sunt prea încântate, nu le e pe plac entuziasmul tău, dau semne de nerăbdare, sunt gata să se răzbune, părăsindu‑te…
– Nici o pierdere. Tu eşti vedeta.
– Să înţeleg că treci printr‑o criză de luciditate?
– Nu obligatoriu. Încerc doar să fiu corect cu noi; avem dreptul la a doua şansă…
Nu‑mi venea să cred; tipul mă fascina, dar mă şi speria. Mă grăbesc să pun capăt întâlnirii fără să fiu nepoliticoasă.
– Eşti, recunosc, posesorul unor calităţi rare, exerciţi asupra mea o atracţie puternică, dar îmi displace să‑mi asum inutil vreun risc…
– Ştiam că nu ai curajul să ceri mai mult de la tine, de la alţii. Am dreptate?
– Un pic, nu e vorba de ce aş vrea să cer, e vorba de ceea ce pot să dau…
– Crezi că e drept pentru vreunul dintre noi?
– Poate că nu e drept, dar e corect.
– Da, e un punct de vedere… Ce program ai pentru ziua de mâine?
Întrebarea lui părea un mod elegant de a schimba subiectul.
– Nimic special, e sâmbătă, poate o plimbare în afara oraşului, poate mă duc la cinematograf, răspund eu cât pot de liniştită.
– Nici nu se putea mai bine, nu ai nici un motiv să nu primeşti oferta mea; te aştept, în jurul orei zece, la Herăstrău, pe terenul de tenis.
– Da, numai că…
– Fără scuze, nu se acceptă. Prieteni pe viaţă, da?
Fără să mai adauge ceva, se întoarse şi dispăru printre cei care intrau în sala de spectacol.
Eu am mai rămas câteva clipe în foaier, încercând să definesc ceea ce simţeam: o siguranţă deplină şi o mare izolare. Ce să mai cred despre mine însămi?
Am să mă gândesc şi am să încerc o ordonare a simţurilor, o planificare a următoarelor acţiuni.  (…)

fragment din romanul Evadare spre nicăieri, Corina Victoria Sein,  1999

Teatru în teatru: Iubire imposibilă

Bellum omnium contra omnes!

S-au înecat în Mureşul – iureş,
apoi în Dunărea ce i-a despicat în doi.
Şi totuşi, doi rămâne unu…
Paradoxal…
Astral.

Noapte brumărel,
cerul plânge frunze de granat.

Suflu cald – fierbinte,
arzi carbonizând
două suflete „ciuruite”
picurând întru
iubire.

Foc ce scuipi scrum peste scrum!
Trosneşti, te-ncingi!
Arzi totul până la vid…!
… două suflete
într-o seară „ciuruită” de gerar.

În Ceruri se joacă: Totul trece şi se uită.
Blestemată piesă, blestemată!
……………………………….

Blestemată fii de-a pururi!

…la ghişeul îngerului,
refuz biletul
de intrare!

În teatrul sufletului meu arici
se joacă: Prietenie astrală,
regizată-ntru Iubire,
de Însuşi
Dumnezeu cel crud!
Ce ne-a-ncătuşat într-o seară
faustică de octombrie…

O, Dumnezeule crud!
11 undrea 2011
Timp psihologic – măsurat doar în bătăile inimii tale! Dar tu, oare,
îţi cunoşti bătăile?

din volumul Samovarul tăcerii întru Logos, Elisabeta Zelinka, Editura Excelsior Art, 2012

Intermezzo sentimental / 2

(…)

În jur forfoteau bărbaţi şi femei într‑o preumblare al cărei sens doar ei îl pricepeau. Mie îmi semăna a halucinaţie, a vis ori a miraj.
După ce modele ne inspirăm cu toţii, atunci când păşim într‑un spaţiu tumultuos, precum acesta, şi vrem să fim altfel: unici şi speciali?
Ce fac cu bietele mele gânduri?
Încerc să construiesc o stare de spirit.
Descopăr, sau doar îmi place să cred că am ajuns la o concluzie; suntem, în mai toate împrejurările, asemeni unui muzician ce şi‑a abandonat instrumentul: nu mai operăm cu sunete, ci direct cu ambianţa, conştienţi că ne jucăm viaţa când acasă, când în vreun colţ de lume, dar, cu siguranţă, de fiecare dată ne întoarcem acolo unde, convenţional, spunem acasă. Întrebarea este dacă există sau nu întoarcere sau casă autentice.
Pentru mine, nu. Prea des am fost obligată să plec, să revin, fie chiar şi numai prin plecări şi întoarceri imaginare. Fiecare ne dorim să avem control asupra propriului început, dar şi asupra inevitabilului sfârşit.
Fiecare ne dorim să avem ceva care să însemne opera finală a vieţii.
Senzaţia de irealitate mă copleşeşte. Oare de ce‑mi complic inutil şi criminal existenţa? De ce nu‑mi pot stăpâni tendinţa de a despica mereu firul în patru, de a pune sub lupă fiecare clipă, fiecare tresărire? Bunăoară, acum: s‑a întâmplat să mă aflu aici, la petrecere, şi un bărbat, apelând la cel mai ieftin truc, încearcă să‑mi trezească interesul, scopul nu‑l pun în discuţie. Şi cum reacţionez eu? Stupid. Mă afund în analiză mlăştinoasă. Alta, în locul meu, cu siguranţă că nu s‑ar lăsa copleşită de o gândire metafizică, într‑un fel… Se pare că am nevoie de modele… Şi de ce nu, dacă am ceva de câştigat…
Ce ar face, oare, Ivona cu viaţa mea?
Stupidă şi păguboasă întrebare. Nimeni nu are dreptul să traseze directive, să modeleze conştiinţe după propria lui filosofie de viaţă, aşa cum nimeni nu are dreptul de a cere cuiva reţeta supraviețuirii, sau de a‑l îndemna să trăiască viaţa în locul său. Sigur, cu toţii avem nevoie de un îndrumător, nu vreau să mai apăs ideea de model, şi suntem norocoşi atunci când acel cineva nu va căuta să ne stigmatizeze cu a sa personalitate. Eu, din acest punct de vedere, am avut noroc.
Anii petrecuţi în preajma Ivonei, cred eu cu tărie, dau impresia identităţii mele. Am, în acest sens, un argument: doar la Cerna, lângă Ivona, mă simt acasă, în vreme ce locurile unde are grijă viaţa să mă ducă, mă încarcă emoţional doar cu dorinţa de a sfârşi ceea ce am de făcut şi de a mă întoarce… Da, cu siguranţă; locul unde nu te simţi ca acasă nu‑ţi va da niciodată sentimentul de securitate de care ai permanent nevoie.
Iar sunt chinuită de întrebarea: unde mi‑e locul?
Nicăieri!
Sunt, fără putinţă de tăgadă, propriul meu duşman, altfel de ce mi‑aş mobila mintea cu o mulţime de prostii egoiste?
Nu pot însă nega faptul că acest mod de a petrece timpul îmi dă o anumită beţie a simţurilor.
Apreciez cum se cuvine amestecul ciudat dintre amărăciune şi gustul delicios al realului diluat în ireal.
Parcă pentru a mă contrazice, o ospătăriţă neatentă, sau doar obosită, scapă tava plină cu pahare chiar la picioarele mele. O ajut să le strângă. Ea îngână o scuză şi dispare după perdeaua ce separă barul de bucătărie.
– Vrei să plecăm înainte de a înţelege că suntem singurii printre cei prezenţi care am aflat că viaţa trece prin noi ca vântul?
Îl privesc, de‑acum, ca pe un aliat, dar nu mă sfiesc să‑mi încarc privirea cu ironie. Apoi, fără voia mea, mă scufund în tonul de gri, plin de banal, al lumii din bar. Aveam nevoie de ajutor, de cineva care să mă ia cu forţa din acest mediu…
Tânjesc după o oarecare violenţă?
Constat cum cuta adâncă, săpată în jurul gurii companionului meu de ocazie devenise amară, cumplit de amară.
Înţeleg de ce.
– Presupun că ştii şi ce ne aduce viaţa atunci când trece prin noi ca vântul? îl întreb eu, atentând la intimitatea gândurilor sale.
– Ştiu doar ce mi‑a lăsat mie: curiozitatea de a încerca puterea unui vânt tăios, hotărât să găsesc o trecere spre altceva…
Mi se părea mie sau tipul îşi sugea buzele, cătându‑şi parcă vorbele?
Sunt tentată să‑l momesc mai departe, chiar dacă am convingerea că amândoi, cu şanse egale, încercăm să‑l atragem pe celălalt în jocul, deocamdată nedefinit, al cochetăriei.
– … ceea ce am adunat eu până în clipa de faţă este doar nelinişte…, reuşesc eu să articulez.
Ochii lui luceau straniu: a înţelegere, dar şi a superioritate. Precis că atât aştepta de la mine, o biată remarcă de muiere ambiţioasă şi încrezută.
Trăiesc un sentiment de jenă, dar sunt şi furioasă. Mă tem că, dacă nu sunt atentă, o să mă trezesc la marginea unui cerc, obligată să respect nişte rigori absurde. Mă simt de parcă mă aflu la sfârşitul unei curse, iar pentru a porni mai departe, am nevoie de timp, de motivaţie.
– Să cred că trebuie să ne suportăm reciproc? vreau eu să ştiu şi să pun capăt muţeniei ce ar putea deveni, prelungită, un act voluntar de impoliteţe.
– De ce nu? răspunse el, toţi trebuie să facem ceva.
Suspină, iar suspinul lui părea să cuprindă resemnarea întregii lumi.
– Chiar trebuie? Eu cred că asta are o strânsă legătură cu neplăcuta şi ucigătoarea lipsă de libertate…
– Despre ce fel de libertate vorbeşti? Despre dreptul la singurătate? Singurătatea, zic eu, este freamăt, tăcere, dar cuprinde semnale, concentrarea simţurilor…
Îşi sprijinise coatele de tăblia mesei şi mă privea bravând, de parcă se afla instalat pe tronul învingătorului. Secundele de tăcere se scurg în favoarea interlocutorului meu, fapt ce‑mi aduse oarecare iritare. Brusc, el puse capăt tăcerii:
– Am fost inspiraţi când am acceptat invitaţia la petrecerea asta. Se pare că hazardul aranjează bine lucrurile…
– Nu conta pe mâna hazardului, nu‑i chiar atât de lungă pe cât avem nevoie…Să nu‑mi ceri argumente în favoarea celor spuse de mine, nu sunt pregătită să intru pe tărâmul nisipos al norocului.
– Serios?
– … foarte, deşi nu‑mi place să recunosc…
Un pui de râs batjocoritor îi caricaturiza colţurile gurii, iar ochii îi luceau straniu, parcă a teamă. Simţindu‑se studiat, începu să vorbească grăbit, cu o anume plăcere.
Eu sunt atât de obosită încât îmi scapă mesajul, mai mult, am senzaţia că vorbele lui săltau precum caprele antrenate în escaladarea unei culmi, iar jos, în vale, ele îmi blocau drumul. Am convingerea că, dacă aş vrea să plec sau să le împing în hău, ele mi‑ar ghici intenţia, sau m‑ar prinde în jocul lor, dar, pe neobservate, s‑ar desprinde, bătându‑şi joc de mine şi cea care cade sunt eu. Până să mă ridic, ele se aşază, din nou, strategic, unde nu le pot atinge, punând distanţa să le apere. Mi se pare că, dacă prin minune le‑aş putea prinde, înainte de a savura victoria, ele ar scăpa şi m‑ar ataca din nou, din cu totul altă parte, ademenind şi alungând, şoptind şi lovind eficient: când adunate în turmă, când împrăştiate în toate părţile.
Oare, mi‑ar fi de folos abc‑ul tacticii de încercuire?
– Hei, de pe ce planetă ai aterizat?
Da. Se vede că bărbatul, ofensat de lipsa de interes cu care îl tratam, mă penalizează prompt pentru încercarea mea de evadare.
– De pe aici, de pe aproape…
– Să sper că o să am destul timp să aflu coordonatele…
– Ce vrei să spui?
– Tot eu? Cruţă‑mă, sunt terminat. Am epuizat tot repertoriul: povestea vieţii mele, bârfe, bancuri…
– Bancuri? Ce‑ar fi să‑l repeţi pe ultimul?
– Ce fac românii când nu au bani?
– Fură!
– Fals! Schimbă dolari!
De ce nu pot să schiţez măcar un zâmbet?
– Ştii să dispari de la o petrecere? îl provoc eu.
– Pune‑mă la încercare.
Ne zâmbim complice şi ieşim.  (…)

fragment din romanul Evadare spre nicăieri, Corina Victoria Sein,  1999

Intermezzo sentimental

(…)

Oare, aşa trăiesc eu, într‑o închisoare pe care singură am inventat‑o, am construit‑o?
Nu vreau să‑mi lămuresc această îndoială.
Recunosc că adesea, poate chiar zi de zi, clipă de clipă, îmi închipui, dacă nu ruperea, cel puţin slăbirea acestui lanţ.
Cum este el, acest lanţ?
Imaginar. Stă, deci, în puterea mea să‑l înlătur.
Şi ce? Care ar fi câştigul? Aş putea să încep o existenţă nouă, cu alţi prieteni, poate chiar în altă parte a lumii, cu altă distribuire a nuanţelor într‑un apus de soare, cu altă forţă şi încredere cuprinse într‑un răsărit de soare.
Visez adesea, visez şi acum.
În felul acesta fantezia devine aliatul meu favorit, preocuparea mea de bază.
Fac parte, se pare, dintre cei ce‑şi consolidează traiul zilnic cu studiul şi urmărirea, în toate mijloacele de informare, a reţetelor mai exotice de abordare a temelor majore ale vieţii. Aparţin şi celor care, în chip naiv, mai cred că pot schimba regulile impuse existenţei.
Să fie chiar aşa?
Ştiu că uneori mă las sedusă de o reprezentare falsă. Ea stăpâneşte fanteziile mele şi chiar unele dintre reacţiile şi acţiunile mele.
Atunci, înseamnă că imaginea acestei posibile rupturi e importantă şi inevitabilă pentru cei mai mulţi dintre noi?
Nu ştiu.
În ceea ce mă priveşte, consider că fantezia şi intensitatea ei, imaginea, au fost decisive, influenţând modul în care mi‑am ordonat viaţa.
Mă aflu continuu în dubla şi ciudata căutare la apartenenţă şi libertate.
Mă surprind adesea, în timp ce citesc sau scriu, întorcându‑mă la ceva care mi s‑a întâmplat cândva.
Undeva foarte aproape cade un fulger, parcă avertizându‑mă: nu pierde contactul cu realul.
Mă supun, încerc să reintru în spaţiul meu casnic.
Pe o măsuţă de răchită trona o fotografie: eu şi prietenul meu ridicăm o cupă; singurul trofeu câştigat de noi.
Aproape că uitasem cât de fermecător era prietenul meu, cu câtă voluptate se lăsa adulat de admiratoare şi cu cât tact se strecura printre tentaţii şi braţe întinse, la propriu, fără să lase în urma sa vreun suflet rănit, sau să inducă vreo speranţă deşartă.
Da.
Era perfect.
Slobozesc un oftat, eliberându‑mă de încordare. Mă abandonez plăcerii pure de a privi o fotografie.
Perceperea vizuală nu este suficientă. Caut mai profund, cu ochii minţii, detalii, iar cu sufletul, emoţii. Îmi amintesc expresia cea mai prezentă pe chipul prietenului meu: copilul dinlăuntrul adultului. Şi atunci, ca şi acum, am convingerea că, dacă reuşesc să privesc în ochi un adult şi mă concentrez foarte tare, pot să aflu ce fel de copil a fost. Emoţia, de fiecare dată, este ca o spaimă bucuroasă.
Cobor pleoapele şi‑mi ofer un intermezzo sentimental.
Efectul: simt nevoia să mă las în fotoliul de nuiele rigid, dar cumva cunoscut.
Şi ce văd? Ce simt?

Vară, caniculă.
Mă aflu într‑un bar şi iau parte la o petrecere criminal de plicticoasă. Pentru a rezista, adică pentru a face faţă hărmălaiei, mă retrag într‑un colţ de unde îmi pot permite să evadez, dacă am chef, pot face asta, în cel mai bun caz, doar mental. După câteva clipe, cineva mi se alătură. Mă simt agasată şi‑mi pregătesc gheruţele şi faţa antipatică, arme cu care nu pierd niciodată: nici un agresor nu rezistă.
– Împrumută‑mi, te rog, o fisă pentru telefon. Vreau să chem un taxi…
Sunetele au un efect ciudat asupra mea: îmi trezesc o dorinţă pe care nu o pot încadra în vreun tipar. Vocea era una specială, senzuală fără a fi vulgară.
Întârzii voit contactul vizual cu persoana de alături, temându‑mă să nu‑mi fie luată acea teribilă şi plăcută senzaţie.
Nimic nu putea fi mai rău.
Nimic nu putea fi mai bun.
Nu mă grăbesc.
Am timp berechet la dispoziţie, aşa că încerc să ghicesc vârsta posesorului vocii; în jur de treizeci de ani?
Mă întorc.
Ceea ce văd îmi place.
Îmi place într‑un mod diferit, special, nu cel clasic: de a mă simţi atrasă de bărbatul care mă privea liniştit şi amuzat.
– Bună! găsesc eu de cuviinţă să pun capăt tăcerii.
– Bună! răspunse el grăbit, cu sunetele sale guturale, reconfortante, uită.
– Ce? îmi arăt eu nedumerirea.
– Ce ţi‑am cerut, o fisă…
– Să înţeleg că te‑ai hotărât să fraudezi telefoanele?
– Nu, m‑am răzgândit, nu mai plec…
– Ca să vezi! E uşor să renunţi la speranţa unei plecări în plin miez de noapte?
– Mi‑e frică să aflu…
– Nu te‑a învăţat nimeni că nu e frumos să începi ceva dacă nu eşti hotărât să mergi până la capăt?
– Nu. N‑am trăit într‑o aglomerare de înţelepţi…
– Eu, da, dar n‑am ştiut să profit.
Orchestra luase pauză.
– Acum e linişte, zic eu.
– Acum e linişte…
Confirmarea în ecou părea să actualizeze întâmplarea şi apropierea. Un soi de bucurie necenzurată îmi accelera bătăile inimii. Ştiu că emoţiile, care‑mi invadaseră inima şi numai un pic conştiinţa, nu erau decât o reacţie la ocazia neaşteptată de a mă desprinde de plictiseală. (…)

fragment din romanul Evadare spre nicăieri, Corina Victoria Sein,  1999

UNCERTAIN SEASON

Autumn is back.

Between summer and winter
it seems suspended
over the cliff of the aging
gentle season that keeps collecting
memories.

A storm’s young is floating
over the peaceful end
it grows
in its relentless chaos
it crushes leaves barely fallen…

The muted moans of a tree
see its bark crack open
through crevasses – deep wrinkles
flow pearl necklaces…

We will return – seem to say the leaves’ choir,
maybe forever…

The autumn
covers the tree’s wound
with a pile of leaves
time keeps flying…

Will there be another autumn?

din volumul Traps / Capcane, Corina Victoria Sein, traducere în limba engleză de Mihai Mihuţ, ilustraţii de Marius Fechete, în pregătire la Ed. Excelsior Art, 2015

pentru versiunea în limba română, clik aici

În fine

Călătorie plăcută
paradisiace privelişti femei
în zâmbetul cărora-ncape
o lume pierdută neînţeleasă

Din loc în loc aproape
nebănuita cursă
cu laţ
acoperită de vălul
unei iluzii
de-o viaţă apoi iarăşi călătorie
îndelungată cu
amăgitoare privelişti

În fine desculţ
pe cleanţuri în ceaţă
având suliţa-n coaste
spinii în ochi
şi privirea-mpăienjenită
cu care uitându-te-n urmă
vezi lumea
ca prin deasa sită
a Neantului

din volumul Val după val, Aurel Turcuș, Ed. Excelsior Art (Premiul Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Timișoara), 2002

Magazin de jucării

În casă,
Tavanul completa bilete
La Loto: 6/49.
Şoareci scheletici,
Pe perna mea cu mucegai,
Jucau sârba şi râdeau
Că­n preajma lor
Miroase a hoit
Şi a lucruri putrezite.
Păianjeni, morţi,
Muşte, viespi, moarte,
Au deschis în odăi
Un magazin de jucării,
Iar, din delirul meu,
O trotinetă
A fixat,
Tot în odăi,
Un cer,
Cu vânt şi stele.
Pe o laviţă, un patefon
Glăsuia cifre.
Ai cui să fie anii aceştia,
Oglindă?
„Ochii mei s­au dus în Grui,
Unde mama ta avea pământ,
Dacă rămâi, să mi­i aduci”.

din volumul Casa părăsită,

din volumul Casa părăsită, Tatiana Flondor Arieșanu, 2006, Editura Excelsior Art

Spaţiul dunărean – Fluviul ca experienţă / A 3-a Conferinţă Internaţională a Culturilor Dunărene / Timişoara 24-26 iunie 2015

Timişoara găzduieşte a 3-a Conferinţă Internaţională a Culturilor Dunărene, fiind primul oraş românesc care are posibilitatea de a organiza acest eveniment amplu.

Timisoara is the host of the 3rd International Danube Conference on Culture, being the first Romanian city which has the opportunity to organize this ample event.

 

Această prezentare necesită JavaScript.