Adolescență suspendată / Ziua începe la răsăritul soarelui


adolescenta suspendata

(…)

Priorităţile vor rămâne mereu şi mereu importante?
Există, ascuns pe undeva, vreun motiv, vreun factor accidental care să le transforme în neînsemnate, aducându‑mi, totodată, mirarea în faţa numeroaselor lucruri de la sine înţelese şi, chiar ceva mai grav, o dominare a Eului, fără să fiu sigură ce va trage după sine căderea sau înălţarea?
Sau, înţelepciunea, forţa, dorinţa vor fi suficiente pentru a naşte sau renaşte în mine dorinţa de a scăpa din capcană?
Răspuns pozitiv!
Pentru că voi şti să iau din cauze şi din efecte acea parte care colorează existenţa.
Existenţa!
A exista înseamnă a trăi, iar pentru a trăi am nevoie de ceva mai mult decât rătăcirea voluntară prin întortocheatele şi nemiloasele semne de întrebare.
Am imperios nevoie de o solidă ancorare în realitatea spaţiului în care mă aflu, în realitatea încercărilor la care mă supune viaţa şi, nu în ultimul rând, am nevoie de un stimulent banal, cum este o ceaşcă de cafea şi, poate, de a redescoperi un adevăr simplu şi tonic: niciodată nu suntem singuri, dacă, se înţelege, avem darul divin de a percepe, de a accepta aşa ceva…
Şi?
Orice este posibil!
Specific felului meu de a fi: cultiv optimismul. Optimismul vine odată cu amplificarea dorinţei.
Dorinţa, în opinia mea, este un fruct proiectat în viitor. Ea trebuie să fie spontană, adâncă, în nici un caz căutată. Eu percep dorinţa ca pe o avere personală netransmisibilă: nu am dreptul să o înstrăinez. Ea trebuie doar împlinită.
Mă aflu aici pentru a bea o cafea.
Băruleţul, cu pereţii acoperiţi cu tablouri executate în cel mai desăvârşit stil naiv, înfăţişând o suită de peisaje, cu un televizor spânzurat de un dispozitiv metalic, aproape de tavan, care aruncă nişte imagini neclare ale unui spot publicitar şi cu câteva măsuţe înconjurate de scaune confecţionate din nuiele, nu este locul în care aş vrea să fiu… În plus, ieşirea intempestivă a tinerelor, în momentul în care încercam să mă apropii de ele, faptul că, de câteva minute bune, nimeni nu mă întreabă ce vreau, nu mă încurajează.
Am ajuns, oare, prea devreme?
Nu. Uşa era larg deschisă. Atunci?
Poate că aşa trebuie să fie atmosfera într‑un bar care funcţionează în incinta unui spital, frecventat de medici, asistenţi, pacienţi şi vizitatori.
Solemnitatea rece instalată aici, în detrimentul veseliei senine specifice locaţiilor de acest gen, să însemne ceva?
Cu siguranţă.
Ce? Nu ştiu! Dar am să aflu.
Optimism cosmic.
Din spatele paravanului, după care dispăruseră tinerele, se aud zgomote de veselă. Ele continuă şi după ce una dintre tinere, vine spre mine şi mă invită, cu un gest tăcut, să iau loc la o masă plasată sub fereastra dinspre miazăzi.
– E cea mai bună masă… În plus, ai o vedere superbă, vezi parcul şi o bună parte din panorama cartierului… Un suc? O cafea?
– Un suc şi o cafea…
– Eşti cam palidă. Ai mâncat ceva?
– Nu…
– O.K.! Vrei o omletă?
– Nu cred că…
– Fără comentarii! După cum arăţi, stomacul ţi s‑a transformat într‑un ghemuţ dureros. Nu‑l lăsa să‑ţi controleze viaţa. Ai venit pentru interviu?
– Nu…
– Atunci eşti studentă…
– Nici! Sunt aici cu familia…
– Cu familia?
– Da! Tata şi sora mea au suferit un accident…
– Îmi pare rău, sincer… Să ai încredere în medici, dar mai ales să crezi în miracole… O să‑ţi pregătesc ceva mai consistent. Bine?
Nu am energia necesară pentru a mă împotrivi şi nici nu doresc să o contrazic pe amabila ospătăriţă.
– Aşază‑te! Între timp, încearcă să admiri priveliştea şi nu uita: fiecare zi începe la răsăritul soarelui… Iar pentru noi, există încă o dimineaţă luminoasă. O.K.?
Cuvintele fetei fac minuni.
Pe loc, cu toate simţurile mele, sunt transpusă în clipa suspendată de zâmbetul optimist, sănătos, simplu, adevărat, tonic, al interlocutoarei. Mă regăsesc în atmosfera de primăvară. Clipesc din ochi în soarele care străbătea prin fereastra deschisă şi mă abandonez în baia de lumină.
Curând, foarte curând, dau buzna în bar un grup de tineri. Apoi şuvoiul încă neclar al câtorva replici amuzante schimbate între ei, în timp ce se şi instalau în jurul meselor, mă face să constat: ei trăiesc intens, pe deplin, trăiesc timpul lor…
De ce timpul lor nu ar putea să fie şi timpul meu?
Dintr‑o dată, mi‑e foarte frică să nu rămân în afara timpului lor.
Sunt de‑a dreptul fericită când mă trezesc în faţă cu un platou şi aud vocea prietenoasă a ospătăriţei, îndemnându‑mă să nu‑l supăr pe bucătar şi fac ceea ce ar face orice fată cuminte: să mănânce tot ce i se pune în faţă.
– Priveşte în jur şi o să te simţi mai puternică! Ascultă‑mă pe mine, am ceva experienţă…
– Hei, strigă un tânăr, cea mai frumoasă barmaniţă, ne acorzi şi nouă o clipă din viaţa ta? Vrem cafea, multă cafea şi un surâs…
– Aşteaptă! Dacă te grăbeşti, fă paşi până la automat şi serveşte‑te singur…
– Ai vrea tu!
Mă simt vinovată.
– Scuză‑mă. Nu vreau să ai neplăceri…
– Ce spui? Fii serioasă! Sunt nişte băieţi grozavi, studenţi la medicină, dar le place să fie „alintaţi” din când în când cu câte un refuz pe jumătate… Înţelegi? O.K.! Îţi las nota, plăteşti la casă şi eu mă ocup de gălăgioşii ăştia.
Societatea în miniatură a „năvălitorilor” se manifestă în continuare ca o grupare fără griji, hotărâtă să beneficieze de libertăţile utilizabile oferite atât de ziua ce se anunţă luminoasă, la propriu, cât şi de atributele propriei lor tinereţi. Îi privesc cu admiraţie, dar şi cu un strop de invidie: eu n‑am să ştiu niciodată să mă las „pradă” unei astfel de descătuşări… Trebuie să fie teribil să porneşti la drum, în fiecare dimineaţă, fără să te gândeşti că, undeva, stă deasupra capului tău, gata să cadă, „drobul de sare”.
Ei sunt tineri.
Eu sunt o adolescentă care, conform normelor impuse de viaţă, mă îndrept spre cea mai frumoasă etapă a existenţei mele: tinereţea. Trecerea se va face cu sau fără acordul meu. Întrebarea este: cum?
Exclamaţii scurte, ascuţite de bucurie, sparg aerul începutului de zi, semn că entuziaştii mei comeseni redescopereau plăcerea de a se afla împreună înainte de a se împrăştia pe culoarele şi prin saloanele spitalului. De aceşti oameni atât de diferiţi sunt, cred, aş fi tentată să mă apropii. Poate, cu timpul, aş putea să notez în jurnalul meu: Iată, am descoperit familia mea spirituală!

fragment din romanul Adolescență suspendată, Corina Victoria Sein, 2005

Publicitate

LINIŞTEA


Mona Lisa
Îmi place liniştea pădurii
Şi liniştea din case-mi place,
Îmi place liniştea măsurii
Şi pâinea albă cum se coace.

Îmi place liniştea din stele
Şi vântul dintre două ploi,
Îmi plac tornadele inele
Şi liniştea iubirii dintre noi.

Îmi place liniştea plecării,
La fraţi, surori şi la părinţi,
Să-i mângâi şi să-i strâng în braţe,
La fel ca şi pe nişte sfinţi.

Îmi place liniştea, îmi place,
Din pădurile de fagi
Să o ascult în zi de pace,
Alăturea de oameni dragi.

din volumul M-am îndrăgostit de Mona Lisa, Emil Șain, 2012

Inevitable


 

COPERTA CAPCANE

The two of us
we were
dots of light and darkness
we tried to get an idea about wisdom
without being able to understand its essence

being lost at the border of desire’s kingdom
we weren’t lovers, but mere messengers…

the two of us
we never really shared something
maybe only the silence sequestered in the boundless music
that we never had a chance to enjoy together

din volumul Traps / Capcane, Corina Victoria Sein, traducerea în limba engleză, Mihai Mihuţ, ilustraţii de Marius Fechete, în pregătire la Ed. Excelsior Art, 2015

pentru versiunea în limba română, clik aici

E noapte


Această prezentare necesită JavaScript.

Mă visez pictor
improvizez o pânză
și zugrăvesc bucuria
de a mă simți
noaptea junglă
ziua râu
alergând prin univers…

din volumul Capcane, Corina Victoria Sein, 2014

Despre asediu


dolinaazi1

Noaptea nu-i veşnică.

Ea trebuie să migreze-n locuri neştiute
pentru a domoli mulţimi de fulgere negre
apoi
să se odihnească-n
lan de leandru şi crini
lăsând nor de furtună blândă să navigheze liber
spre punctul de-ntâlnire…

Visez să duc acasă
o parte din noapte-n care-mi doream
să-mi fie impus regim de asediu…

Vis spulberat
pretutindeni –
doar lumină…

din volumul Capcane, Corina Victoria Sein, 2014

Vis


vis

Stăteam aplecată peste un acvariu
avea pereţii din scoarţă de copac
între laturile-i aspre
în loc de apă
vălureau coli albe de hârtie…

Incomplet tabloul
îmi zic
şi
mă afund cu încă un pas
în vis.

Aici
sunt prinsă de-o roată
cu spiţe – trei la număr –
roase de prea multă rostogolire…

Să fie un joc
sau doar o extensie a neputinţei
de a nu fi găsit echilibrul
între
gândirea necontrolată
şi
forţa creativă?

În timp
roata mă duce tot mai departe
eu mai adun povestea
pentru un film în care joc
rolul celui ce trebuie s-aleagă
între supunere şi evadare…

Un joc – îmi spun –
neisprăvit
şi fac un pas înapoi
în vis

Roata
într-o încercare disperată
de a mă ţine de ea legată
pierde cele trei spiţe
fără de care
nu mai există…

De îndată
sunt aruncată din vis
şi mă trezesc ducând povara
acvariului din care am şi cules
albe coli de hârtie neprihănite
nepătate
de cuvinte pocite fără măsură…

Aş vrea să-mi fie recunoscută
libertatea
de a decide ziua în care
cu normalitatea inimii ce bate
voi aluneca peste margini
de prăpastie
şi
să-mi ascult apropiata
plecare…

dar nu în vis…

din volumul Capcane, Corina Victoria Sein, 2014

 

Dorinţă


meditativ
 
Ştiu
nimic nu am înţeles
nici iubirea
nici trădarea
nici ura

Nu ştiu
cum să respir
în lumina ce vine spre mine pulsând a bucurie…
 
Aş vrea
să fiu reinventată
de-un vis ce are puterea
de a mă întoarce în ieri
lăsându-mă să aleg calea liberă
spre mâine
apoi
să înţeleg
că tot ce se  întâmplă
durează doar o clipă…
 
lumina
se-ntoarce pentru a aduce noul
în poveşti diferite…

 

din volumul Capcane, Corina Victoria Sein, 2014

Evadare spre nicăieri / 6


Această prezentare necesită JavaScript.

Traversez strada şi trec podul. Apa râului venea în rostogoliri când neaşteptat de furioase, când uşor săltăreţe.
Şi într-un caz şi în altul, apa, înspăimântător de întunecată, chiar dacă din loc în loc străpunsă de linii sclipitoare, părea sălbatică. Pesemne nu-i convenea, nu era dispusă să accepte spaţiul îngust în care cădea din Pântecul Capelei.
Fără să-mi fi dat seama, mă sprijinisem de balustrada podului.
Doamne, câte visuri, câte situaţii limită, cât de multă disperare s-or fi consumat aici?
Mă alătur unui grup de tineri şi urc, animată de un fel de bucurie grăbită, ca odinioară, dealul Capela. Muchiile dealului, colţuroase, ascunse sub vegetaţia încă vie, se înfăţişau temeinic şi solemn, gata parcă să-şi povestească legenda.
Restaurantul pitit printre castani era luminat puternic.
Mă desprind de grup şi rămân în punctul cel mai înalt al dealului. De-aici, aleea coboară spre restaurant şi mai departe, până dincolo, în cartierul Zăvoi.
Admir Valea Cernei, însă privirea mea se întoarce. Printre castani, tufe de trandafir sălbatic, mă descopăr pe mine însămi suind panta în fugă, împiedicându-mă în patine şi căzând pe gheaţa lacului Zăvoi, cu cioburi de gheaţă în ghete, cu hainele mustind de apă.
Pe undeva, acolo jos, erau bisericile, clădirile cu turnurile şi cu ceasurile lor grăbite şi cumplit de inexacte. Tot de aici, văd şi cheile Cernei, iar la intrarea lor se află conacul, casa copilăriei şi adolescenţei mele.
Atâtea ierni, atâtea veri, atâtea primăveri şi tot atâtea toamne au trecut şi totuşi: aceeaşi clipă, aceeaşi viaţă. S-au schimbat doar perceperea şi intensitatea emoţiei.
Trecere spre sfârşit?
Apus creator!
Nu mai sunt sigură că doresc să intru în restaurant.
Merg înainte.
Vreau să bat străzile Zăvoiului. Am nevoie de o astfel de întoarcere. Când să trec de prima serpentină, îmi dau seama că de după o tufă de merişor mă spiona o tânără. Era îmbrăcată în uniformă de chelner şi purta în braţe un bax de coca-cola. Părul îl avea strâns sub o cordeluţă, aşa cum îl poartă mai toate fetele din zonă.
– Eşti Viviana, verişoara Denisei?
Surprinsă, nu atât pentru modul în care fusesem abordată, ci pentru că cineva mă considera că sunt a cuiva, întârzii să răspund. Fata, trecând peste şovăiala mea, continuă:
– Nu-mi vine să cred că eşti aici… Ştii, anul trecut te-am sărbătorit după ce am văzut filmul tău…
– Nu-i filmul meu. Am scris scenariul…
– Şi e puţin? se întreabă ea.
– Fermecător modul prin care încerci să mă pui în dificultate. Spune-mi, ar trebui să te cunosc?
– Într-un fel, dar nu obligatoriu. Am vârsta Denisei, altă generaţie…
– Vai, ce drăguţ! Află că între mine şi voi stau doar şapte ani…
– Numărul meu norocos şi care ocupă un loc important în Biblie. Crede-mă, n-am vrut să fiu nepoliticoasă, voiam, în felul meu, să fac o remarcă răutăcioasă; de şapte ani n-ai mai trecut să ne vezi, să-i vezi, în primul rând pe-ai tăi…
Înghit un nod. Avea dreptate, deşi nu cred să fi trecut chiar atâţia ani, totuşi, mă simt ca o trădătoare.
– Evenimentele, viaţa m-au ţinut departe de Cerna…
– Lasă, ai avut tu motivele tale. Te cinstesc cu o cafea din partea casei, accepţi?
– Nu ştiu…
– Vino, crede-mă, ai nevoie.
Mai mult de nevoie decât de voie, o urmez pe tânăra al cărui nume nu mi-l amintesc.
Pe una din alei, dăm peste o pereche prinsă, aş zice, într-o vinovată îmbrăţişare. Protagoniştii nu mai erau tineri. De îndată ce ne simt prezenţa, se desprind brusc unul de celălalt şi intră grăbiţi în restaurant.
Intrăm şi noi.
– Ia loc la masa de lângă orchestră,
Înainte de a mă aşeza, orchestra începe o melodie lentă. Am, pe răstimpul unui sfert de oră, din nou sentimentul că mă găseam exact în ultimul loc unde aş fi vrut să fiu.
La fiecare masă se aflau doi, trei oaspeţi.
Nu departe de masa mea, îi zăresc pe cei doi îndrăgostiţi care, datorită prezenţei noastre, fuseseră nevoiţi să se mulţumească doar cu preludiul unei îmbrăţişări adevărate. Ea purta un pulover de culoarea piersicii şi pantaloni negri. Ni se întâlnesc privirile. Nu e stingherită, mai curând plictisită. Lângă ea, însoţitorul ei avea un pahar cu bere în faţă. Nici el nu părea prea încântat. Femeia elegantă şi cumva trufaşă nu părea să fie chiar stăpâna gândurilor sale.
Brusc, el se ridică şi o invită la dans. Ea se supune fără entuziasm.
Erau doar ei doi pe ringul de dans.
Oricât aş fi fost eu de pornită să le găsesc defecte, nu pot să nu admir eleganţa şi acea strălucire unică pe care le căpătăm cu toţii în vreme ce dansăm.
Bărbatul îşi conducea partenera cu abilitate şi cu o oarecare blândeţe, impunându-i în acelaşi timp un ritm perfect şi o mişcare lascivă. Acum, iată-i, apropiindu-se de mine. Văd gâtul subţire al dansatoarei cu pielea veştejită, ochii strălucitori altfel, dar cu pleoapele zbârcite, cele două riduri adânci ce porneau de la colţurile buzelor; un chip superb devastat.
Constatarea îmi dă fiori.
Femeia, aplecându-se cu graţie, şopteşte ceva partenerului, apoi schiţează un zâmbet şi-mi face un semn mic cu mâna.
Mă simt jenată.
Poate că obiceiul meu de a mă uita, la cineva, cu atâta insistenţă, o făcuse să se simtă prost.
Încerc să mă uit în altă parte, învinuind-o pe ospătăriţa care nu mai venea cu cafeaua promisă, punându-mă, fără să vrea, într-o situaţie neplăcută.

fragment din romanul Evadare spre nicăieri, Corina Victoria Sein, 2005