Pe malul Luncavăţului

(…)

Sfârşit de mai. Paul îşi petrecea concediul de odihnă în satul ei. Sosirea lui provocase o oarecare fierbere în rândul sătenilor, dar mai ales, în rândul fetelor. Paul, bărbat în plină maturitate, cu o figură de intelectual, puţin cam prea smeadă după părerea unora, avea în vara aceea necazurile lui. Nu le prea băga în seamă pe codanele ce-i aruncau ocheade şi râdeau tare de îndată ce-l întâlneau în drum. Doar Ioana trecea cu ochii plecaţi, grăbită. Lui Paul, fata i se păruse de-o frumuseţe hieratică, rece, de neatins. Nu şi-o putea închipui decât acolo, în satul de munte renumit pentru turmele de oi – îndeletnicirea cea mai de seamă a locuitorilor fiind oieritul – şi, tocmai, pentru frumuseţea femeilor.
Ioana, de câţiva ani, aştepta primăvara cu nerăbdare de îndrăgostită, deşi ştia că acest anotimp o vlăguieşte şi se joacă cu ea aşa cum se joacă vântul cu lacrimile copilului, după ce i-a distrus zmeul de hârtie. Ca să nu se lase învinsă, intra în joc. „Primăvara trece, eu rămân, rămâne şi pădurea şi, oare, ce mai rămâne?…” Uita să se teamă de ce va urma.
Satul ei natal pierduse mult din pitorescul de odinioară. Dispăruseră, în ultimii ani, multe din casele de bârnă dispuse pe coasta dealului într-o dezordine încântătoare. Recunoştea, însă, că vilele cu coloane mari, albe schimbau în bine faţa aşezării. Şi parcă, în anul acela, verdele ierbii era mai dulce, şipotul Luncavăţului urca şi cobora în note clare, destule motive pentru ca după orele de clasă să străbată, pas cu pas, împrejurimile.
În ziua aceea, îmbrăcată în uniformă, cu cărţile prinse cu o cureluşă, se ascunsese în zăvoi. Desfăcându-şi larg braţele, respirase adânc şi pe îndelete. Apoi, aşezată pe pământul jilav, cu picioarele în apa râului, şi-a prins cu braţele genunchii. Se uita atentă în oglinda apei. Din spate se auzeau pocnituri de vreascuri. Cineva călca neatent. Paşi de om străin locului, altfel ar fi ştiut unde să calce, fără să tulbure liniştea. Curând, în apă, se reflecta chipul unui bărbat. Ioana îl studie concentrată, fără să lase impresia că-i bănuia prezenţa. Minutele treceau. Tăcere. Bărbatul voia să se retragă. Ghicindu-i gândul, Ioana rostise: „Şi uite aşa apare Făt-Frumos. Nu pe un cal alb, ci dintre puieţii de salcie, călare pe o undiţă.”
„Credeam că, la ora asta, nu e nimeni în zăvoi… N-am vrut să te sperii. Mă numesc Paul Iancu.” „Ştiu. Nu m-am speriat. Zăvoiul e al obştei. Nu am cum să te alung, după cum nici dumneata nu aveai dreptul să crezi că nu e nimeni aici… Putem să facem abstracţie unul de celălalt; eu nu exist, dumneata nu exişti…” Întorcând brusc privirea spre el, Ioana îşi dăduse seama că el zâmbea, poate puţin cam ironic, şi se uita la cărţile ei aruncate la câţiva paşi: „S-au emancipat sătenii, nu mai poartă cărţile în traistă.” Ioana, prinzându-i privirea, rostise rar, răspicat, fără nuanţe: „Punctul întâi: s-a renunţat la traistă pentru că s-au împuţinat ciobanii «clasici»-, ca să nu mai vorbim de oi, din ce în ce mai greu de văzut la poalele muntelui, cum a spus un tovarăş, venit de la un centru de studii, îngrijorat peste măsură de echilibrul animalelor domestice din această parte a ţării. Punctul doi: ce ai împotriva emancipării? Dacă stau şi judec drept, tot dintre crescătorii de oi ai plecat şi domnia ta…”
Privirea Ioanei zăbovea neruşinat de insistent asupra lui. Paul se simţea uluit şi tulburat. Frumuseţea hieratică ascundea o minte neaşteptat de vioaie. „înţepi mai rău ca o albină…”. „Mai bine decât o albină, te-ar corecta mama, o Diană a catedrei.” „Aşa îţi baţi joc de toată lumea?” „Lumea se termină la dumneata?” Şi Ioana, întoarsă din nou cu faţa spre râu, îşi admirase chipul multiplicat în unde.
Soarele, ajuns la crucea zilei. Era târziu. Îşi luase pachetul cu cărţi şi se pierduse în stufăriş. La o mică distanţă, râul făcea un cot. Trecându-l, se liniştise. Nu mai simţea, înfiptă în ceaţă, privirea lui Paul. Curioasă să afle ce face bărbatul rămas singur, se oprise. Dar ceea ce văzuse îi rănise orgoliul: nu privea în zare visător; îşi scosese pantofii şi meşterea cu sârguinţă ceva la undiţă. „Precis că a deschis cutia cu momeală şi degetele i se încurcă în cârlige…”
Avea dreptate. În câteva clipe, braţul lui Paul se curbase peste râu şi undiţa, făcând un salt amplu, plonjase aproape de celălalt mal. Deşi aruncarea fusese sigură, frumoasă chiar, Ioana murmurase: „Nepriceputule, aşa crezi că se prind păstrăvii?” Stătea sub jocul razelor de soare, cu ochii la firul de apă ce cădea cu zgomot peste o răgălie şi de unde săreau, ca nişte săgeţi aurite, peştii. Îi cântărea. Din ochi. Erau prea mici. La numai câţiva metri, se ridicau din albia râului pietre mari, albe, netezite de veşnicia apei. Îşi petrecuse multe ore pe malul apei, ştia, ca nimeni alta, să prindă păstrăvi. „Fiecare om se pricepe la ceva nemaipomenit, eu asta pot…” O singură dată îşi afundase mâna în apă şi, ridicându-se, ţinea între palme un păstrăv de toată frumuseţea. Apoi, se apropiase de Paul care continua să urmărească imobilitatea plutei pe firul de nailon. Fără să facă cel mai mic zgomot, lăsase peştele lângă cutia cu momeală. „Poftă bună, inginerule…” îi spusese în gând.
A doua zi, era duminică, plecase dis-de-dimineaţă pe malul Luncavăţului. Ştia că va veni şi el. Paul îşi făcuse apariţia spre ora prânzului. „Mult ţi-a mai trebuit… şi nici măcar nu te-ai bărbierit. A fost bun păstrăvul?” „Deci dumneata…” „Da, eu. Că doar n-ai crezut că ţi 1-a adus plocon vreo sirenă?”
Lângă ei ardeau mocnind nişte vreascuri. Ioana luase un băţ să împrăştie jarul. Pe vatra încinsă zăceau câteva forme de pământ ars. „Ce crezi că se ascunde sub crusta de lut?” Paul era încurcat, „…nişte minicărămizi…” „Eh, unde ai mai văzut «minicărămizi» cu un miros grozav ca ăsta?”
Din ghemele de pământ fumegânde Ioana scotea la iveală peşti rumeniţi. „I-am prăjit după metoda haiducească. Sunt grozavi! Stai jos! Să ne închipuim că suntem foarte, foarte săraci, n-avem faţă de masă, aşa că am să aştern o frunză de brusture. Mănâncă, nu te sfii şi poartă-te mai degajat, mă intimidezi şi am de făcut o comunicare importantă…”

***
Ioana n-a uitat nici până astăzi, după şapte ani, zilele şi nopţile care au urmat. Aerul îmbălsămat cu iasomie şi busuioc, arinii şi sălciile, şoaptele metalice ale frunzelor, mulţimea cuiburilor de pasăre ce atârnau în copaci ca nişte podoabe într-un pom de iarnă. Prima noapte de dragoste se consumase acolo, pe malul apei. După două luni Ioana descindea în marele oraş din Vestul ţării. Impresionată dar şi derutată de tot ce vedea se agăţa de braţul lui Paul. „Ce e cu tine? Ce te sperie?” îi zicea Paul. „Nu ştiu… am citit undeva că pasărea continuă să cânte şi atunci când creanga arde, pentru că are încredere în zborul ei…” „Dar tu nu prea arăţi ca o cântătoare, pari mai curând o pasăre rebegită, de ce?” Ea îl privea cu dragoste şi cu o gravitate fermecătoare adunată în colţurile ochilor. Apoi îşi număra paşii, pentru ca să scape de senzaţia de ameţeală şi inconfort. „Ce se întâmplă cu mine? Nu ştiu unde duc străzile şi am senzaţia că niciodată n-am să reuşesc să leg între ele aceste drumuri. Oricât aş călca aceste trotuare, n-am să aleg pentru mine nimic din memoria lor… Nu-i aşa că şi străzile au memoria lor?” Paul tăcea. Ce să răspundă? O strângea lângă el. „Nu mai eşti fata curajoasă care prindea păstrăvi şi, dacă mă gândesc bine, îmbrăţişările, acolo, pe malul Luncavăţului, erau mai îndrăzneţe. Să mă fi schimbat eu? Ce zace în sufletul tău?” „Ce-ţi trece prin cap? Crezi că ascund cine ştie ce taină groaznică? Nu, dragul meu, sunt tot eu dar sunt un rob al propriei mele zăpăceli… Ştiu foarte sigur: îmi placi. Te ador… Paul, aş vrea să fugim la capătul lumii, poate că acolo aş avea puterea să-ţi povestesc învălmăşeala din gândurile mele…”

fragment din romanul Coridor în oglindă, Corina Victoria Sein, Ed. Albatros, 1983, CD – Destine în oglindă, 2012