Pe malul Luncavăţului


coridor in oglinda

(…)

Sfârşit de mai. Paul îşi petrecea concediul de odihnă în satul ei. Sosirea lui provocase o oarecare fierbere în rândul sătenilor, dar mai ales, în rândul fetelor. Paul, bărbat în plină maturitate, cu o figură de intelectual, puţin cam prea smeadă după părerea unora, avea în vara aceea necazurile lui. Nu le prea băga în seamă pe codanele ce-i aruncau ocheade şi râdeau tare de îndată ce-l întâlneau în drum. Doar Ioana trecea cu ochii plecaţi, grăbită. Lui Paul, fata i se păruse de-o frumuseţe hieratică, rece, de neatins. Nu şi-o putea închipui decât acolo, în satul de munte renumit pentru turmele de oi – îndeletnicirea cea mai de seamă a locuitorilor fiind oieritul – şi, tocmai, pentru frumuseţea femeilor.
Ioana, de câţiva ani, aştepta primăvara cu nerăbdare de îndrăgostită, deşi ştia că acest anotimp o vlăguieşte şi se joacă cu ea aşa cum se joacă vântul cu lacrimile copilului, după ce i-a distrus zmeul de hârtie. Ca să nu se lase învinsă, intra în joc. „Primăvara trece, eu rămân, rămâne şi pădurea şi, oare, ce mai rămâne?…” Uita să se teamă de ce va urma.
Satul ei natal pierduse mult din pitorescul de odinioară. Dispăruseră, în ultimii ani, multe din casele de bârnă dispuse pe coasta dealului într-o dezordine încântătoare. Recunoştea, însă, că vilele cu coloane mari, albe schimbau în bine faţa aşezării. Şi parcă, în anul acela, verdele ierbii era mai dulce, şipotul Luncavăţului urca şi cobora în note clare, destule motive pentru ca după orele de clasă să străbată, pas cu pas, împrejurimile.
În ziua aceea, îmbrăcată în uniformă, cu cărţile prinse cu o cureluşă, se ascunsese în zăvoi. Desfăcându-şi larg braţele, respirase adânc şi pe îndelete. Apoi, aşezată pe pământul jilav, cu picioarele în apa râului, şi-a prins cu braţele genunchii. Se uita atentă în oglinda apei. Din spate se auzeau pocnituri de vreascuri. Cineva călca neatent. Paşi de om străin locului, altfel ar fi ştiut unde să calce, fără să tulbure liniştea. Curând, în apă, se reflecta chipul unui bărbat. Ioana îl studie concentrată, fără să lase impresia că-i bănuia prezenţa. Minutele treceau. Tăcere. Bărbatul voia să se retragă. Ghicindu-i gândul, Ioana rostise: „Şi uite aşa apare Făt-Frumos. Nu pe un cal alb, ci dintre puieţii de salcie, călare pe o undiţă.”
„Credeam că, la ora asta, nu e nimeni în zăvoi… N-am vrut să te sperii. Mă numesc Paul Iancu.” „Ştiu. Nu m-am speriat. Zăvoiul e al obştei. Nu am cum să te alung, după cum nici dumneata nu aveai dreptul să crezi că nu e nimeni aici… Putem să facem abstracţie unul de celălalt; eu nu exist, dumneata nu exişti…” Întorcând brusc privirea spre el, Ioana îşi dăduse seama că el zâmbea, poate puţin cam ironic, şi se uita la cărţile ei aruncate la câţiva paşi: „S-au emancipat sătenii, nu mai poartă cărţile în traistă.” Ioana, prinzându-i privirea, rostise rar, răspicat, fără nuanţe: „Punctul întâi: s-a renunţat la traistă pentru că s-au împuţinat ciobanii «clasici»-, ca să nu mai vorbim de oi, din ce în ce mai greu de văzut la poalele muntelui, cum a spus un tovarăş, venit de la un centru de studii, îngrijorat peste măsură de echilibrul animalelor domestice din această parte a ţării. Punctul doi: ce ai împotriva emancipării? Dacă stau şi judec drept, tot dintre crescătorii de oi ai plecat şi domnia ta…”
Privirea Ioanei zăbovea neruşinat de insistent asupra lui. Paul se simţea uluit şi tulburat. Frumuseţea hieratică ascundea o minte neaşteptat de vioaie. „înţepi mai rău ca o albină…”. „Mai bine decât o albină, te-ar corecta mama, o Diană a catedrei.” „Aşa îţi baţi joc de toată lumea?” „Lumea se termină la dumneata?” Şi Ioana, întoarsă din nou cu faţa spre râu, îşi admirase chipul multiplicat în unde.
Soarele, ajuns la crucea zilei. Era târziu. Îşi luase pachetul cu cărţi şi se pierduse în stufăriş. La o mică distanţă, râul făcea un cot. Trecându-l, se liniştise. Nu mai simţea, înfiptă în ceaţă, privirea lui Paul. Curioasă să afle ce face bărbatul rămas singur, se oprise. Dar ceea ce văzuse îi rănise orgoliul: nu privea în zare visător; îşi scosese pantofii şi meşterea cu sârguinţă ceva la undiţă. „Precis că a deschis cutia cu momeală şi degetele i se încurcă în cârlige…”
Avea dreptate. În câteva clipe, braţul lui Paul se curbase peste râu şi undiţa, făcând un salt amplu, plonjase aproape de celălalt mal. Deşi aruncarea fusese sigură, frumoasă chiar, Ioana murmurase: „Nepriceputule, aşa crezi că se prind păstrăvii?” Stătea sub jocul razelor de soare, cu ochii la firul de apă ce cădea cu zgomot peste o răgălie şi de unde săreau, ca nişte săgeţi aurite, peştii. Îi cântărea. Din ochi. Erau prea mici. La numai câţiva metri, se ridicau din albia râului pietre mari, albe, netezite de veşnicia apei. Îşi petrecuse multe ore pe malul apei, ştia, ca nimeni alta, să prindă păstrăvi. „Fiecare om se pricepe la ceva nemaipomenit, eu asta pot…” O singură dată îşi afundase mâna în apă şi, ridicându-se, ţinea între palme un păstrăv de toată frumuseţea. Apoi, se apropiase de Paul care continua să urmărească imobilitatea plutei pe firul de nailon. Fără să facă cel mai mic zgomot, lăsase peştele lângă cutia cu momeală. „Poftă bună, inginerule…” îi spusese în gând.
A doua zi, era duminică, plecase dis-de-dimineaţă pe malul Luncavăţului. Ştia că va veni şi el. Paul îşi făcuse apariţia spre ora prânzului. „Mult ţi-a mai trebuit… şi nici măcar nu te-ai bărbierit. A fost bun păstrăvul?” „Deci dumneata…” „Da, eu. Că doar n-ai crezut că ţi 1-a adus plocon vreo sirenă?”
Lângă ei ardeau mocnind nişte vreascuri. Ioana luase un băţ să împrăştie jarul. Pe vatra încinsă zăceau câteva forme de pământ ars. „Ce crezi că se ascunde sub crusta de lut?” Paul era încurcat, „…nişte minicărămizi…” „Eh, unde ai mai văzut «minicărămizi» cu un miros grozav ca ăsta?”
Din ghemele de pământ fumegânde Ioana scotea la iveală peşti rumeniţi. „I-am prăjit după metoda haiducească. Sunt grozavi! Stai jos! Să ne închipuim că suntem foarte, foarte săraci, n-avem faţă de masă, aşa că am să aştern o frunză de brusture. Mănâncă, nu te sfii şi poartă-te mai degajat, mă intimidezi şi am de făcut o comunicare importantă…”

***
Ioana n-a uitat nici până astăzi, după şapte ani, zilele şi nopţile care au urmat. Aerul îmbălsămat cu iasomie şi busuioc, arinii şi sălciile, şoaptele metalice ale frunzelor, mulţimea cuiburilor de pasăre ce atârnau în copaci ca nişte podoabe într-un pom de iarnă. Prima noapte de dragoste se consumase acolo, pe malul apei. După două luni Ioana descindea în marele oraş din Vestul ţării. Impresionată dar şi derutată de tot ce vedea se agăţa de braţul lui Paul. „Ce e cu tine? Ce te sperie?” îi zicea Paul. „Nu ştiu… am citit undeva că pasărea continuă să cânte şi atunci când creanga arde, pentru că are încredere în zborul ei…” „Dar tu nu prea arăţi ca o cântătoare, pari mai curând o pasăre rebegită, de ce?” Ea îl privea cu dragoste şi cu o gravitate fermecătoare adunată în colţurile ochilor. Apoi îşi număra paşii, pentru ca să scape de senzaţia de ameţeală şi inconfort. „Ce se întâmplă cu mine? Nu ştiu unde duc străzile şi am senzaţia că niciodată n-am să reuşesc să leg între ele aceste drumuri. Oricât aş călca aceste trotuare, n-am să aleg pentru mine nimic din memoria lor… Nu-i aşa că şi străzile au memoria lor?” Paul tăcea. Ce să răspundă? O strângea lângă el. „Nu mai eşti fata curajoasă care prindea păstrăvi şi, dacă mă gândesc bine, îmbrăţişările, acolo, pe malul Luncavăţului, erau mai îndrăzneţe. Să mă fi schimbat eu? Ce zace în sufletul tău?” „Ce-ţi trece prin cap? Crezi că ascund cine ştie ce taină groaznică? Nu, dragul meu, sunt tot eu dar sunt un rob al propriei mele zăpăceli… Ştiu foarte sigur: îmi placi. Te ador… Paul, aş vrea să fugim la capătul lumii, poate că acolo aş avea puterea să-ţi povestesc învălmăşeala din gândurile mele…”

fragment din romanul Coridor în oglindă, Corina Victoria Sein, Ed. Albatros, 1983, CD – Destine în oglindă, 2012

Reclame

Sărmană democrație


hotomania
Sărmană democraţie
Te‑am dorit din răsputeri,
Dar ţi‑o spunem pe‑aia dreaptă:
Parcă‑a fost mai bine… ieri!

Am avut uzine, fabrici,
Crame pline de Cotnar’,
Dar veniră „democraţii”
Şi‑au vândut tot… cu‑un… dolar.

Aţi vândut munţi şi izvoare,
De noi v‑a durut în cot
Aţi vândut staţiuni de‑odihnă,
Pe noi… cu chil… cu tot!

În schimb, ne‑aţi dat magazine:
Kaufland, Billa, Super‑Mall,
Unde ne plimbăm adesea
Ţanţoşi şi cu… fundul gol.

din volumul Hoțomania, Emil Șain, 2007, Ed. Excelsior Art

Fir și nod


razvan1

Dansăm
fără oprire
în jurul muntelui în care
râuri în devenire
lovesc puternic piatra
cresc
erup
impun ritmuri-n derivă.

Închidem
în ochi cărări de orizonturi
pietruim
sufletul cu amintiri şlefuite
iar
stelelor de vânt
le deschidem drum
sub acoperiş de sticlă
unde
visul
fir şi nod al dorinţelor înmănuncheate
ne leagă privirea
cu lanțuri
de râu
de munte
de amintiri
de lumea veşnic prinsă-n cercul
ce prin rostogolire
aprinde
ziua împovărată cu trăirile noastre.

din volumul Capcane, Corina Victoria Sein, 2014

Peștera urșilor


Prin ușa deschisă a blogului Casa care adăpostește gânduri, într-un an de existență, au intrat mulți vizitatori. Eu vă consider, dragi oaspeți, prieteni virtuali și vă mulțumesc.
Poate vă întrebați de ce am simțit nevoia, astăzi și nu ieri, să vă scriu câteva rânduri. Un motiv, cât se poate de justificat, este:
– în luna decembrie, 2014, Editura Excelsior Art a marcat un eveiment important: debutul editorial al prietenului nostru comun, Ioan Ionescu, cu volumul de proză scurtă, Universul feminin.
– un alt motiv: astăzi, Maia, nepoțica prietenului nostru, Onu Ionescu, sărbătorește cea de a patra aniversare a zileri sale de naștere. La mulți Ani, Maia!
M-am gândit, să ne alăturăm celor din familia Ionescu, în această zi importantă, așa că postez una dintre povestirile frumoase: Peștera urșilor. (Corina Victoria Sein)

 

universul feminin

http://www.excelsiorart.ro/carte/universul-feminin.html

Motto:
„Sufletul meu se îngrozeşte când îşi aduce aminte”
 Vergilius

 Unul din concediile de odihnă l‑am petrecut cu mezina Cristinel, la Staţiunea Poiana Braşov. După ce ne‑am cazat frumos la o vilă cu un nume de rezonanţă turistică, am hotărât să cunoaştem împrejurimile. Primul obiectiv propus era Peştera Urşilor sau oaselor, destul de greu accesibilă, atât ca distanţă, cât şi ca dificultăţi de traseu. Mai mult, nu era exclusă perspectiva unor surprize, cum ar fi întâlnirea unor urşi, care foloseau acelaşi traseu.
Cu informaţii proaspăt culese de la administrație, destul de vagi însă, am aflat că de fapt era o grotă, nu prea adâncă, în care s‑ar afla nişte oase, parcă de urs, de unde şi denumirea, destul de incitantă, de Peştera Urşilor sau oaselor. Pentru mai mult suspans, am trecut mai întâi pe la Punctul Zoo al staţiunii, unde vizitatorii erau cu toţii impresionaţi de statura, colţii şi vigoarea urşilor din cuştile respective. Acolo am cunoscut doi tineri: o fată şi un băiat, care aveau acelaşi plan pentru ziua respectivă. Am hotărât să mergem împreună, gândindu‑ne că aşa o să ne descurcăm mai bine. Ne‑a luat ceva timp să descoperim poteca, era ascunsă printre lăstari ţepoşi de arbuşti fructiferi: fragi şi mure, fructe, după cum ştim, preferate de urşii din zonă.
Poteca, îngustă, cât pentru un şir indian, se desfăşura alunecoasă, până la poalele unei stânci, mărginind buza unei văi, plină de vegetaţie şi gălăgioasă prin sporovăiala păsărilor venite aici, de pretutindeni.
Am început urcuşul, rostind în gând tradiţionalul „Doamne Ajută!”
Mergeam unul lângă celălalt, pentru a ne putem prinde în cazul unei alunecări, cu mâna dreaptă, ne ţineam de lăstăriş sau ne sprijineam de muntele din dreapta potecii, iar cu stânga ne echilibram ca să nu alunecăm în valea adâncă. Am parcurs destul de greu şi obositor, distanţa până la locul în care era improvizat un mic popas. Aici, o buturugă destul de lungă, de fapt trunchiul unui brad prăbuşit de vreo furtună, ne oferea ospitalitate şi posibilitatea unei nesperate odihne.
În timp ce povesteam despre impresia puternică lăsată de colţii şi labele viguroase ale urşilor din captivitate. Şi tocmai când spuneam că nu mi‑ar plăcea o asemenea întâlnire în natură, tânăra se întoarce spre vale şi spune: „urşii!” Eu cred că glumeşte, spre a da suspans povestirii, dar Cristinel sare de pe buştean speriată şi trăgându‑mă de mânecă, striga: „Tati, sunt urşi, să fugim!”.
Instinctiv, sar în picioare şi cu coada ochiului, văd în vale trei urşi, doi mai mici, şi unul mai mare; alergând, parcă furioşi, către noi; mormăitul agresiv şi fulgerele de ură din ochii lor m‑au descumpănit pe moment: nu aveam unde fugi; în faţă, era stânca aproape abruptă, în părţi, poteca anevoios de străbătut, în spate… urşii furibunzi. M‑am gândit, vinovat, la Cristinel, că o vor mânca şi mi‑am spus disperat, că dacă s‑ar sătura numai cu mine, aş rămâne în urmă şi să‑mi lase copilul în pace. Îngrozit, am fugit totuşi, împingând‑o pe Cristinel înaintea mea, s‑o protejez din spate. După un colţ de stâncă, în continuarea potecii, am dat peste o îngrăditură a unor foraje de apă. Înaltă de peste doi metri cu stâlpi de beton, cu o poartă nesigură, părea pe moment o şansă salvatoare pentru Cristinel.
În timp ce tinerii închideau poarta, eu am scos un briceag şi‑i spun băiatului că vreau să‑i scot ochii primului urs care intră peste noi. Înspăimântat, la rândul lui, pentru ce ar putea să i se întâmple prietenei lui, sau văzându‑mi disperarea, îmi cere îngrozit să nu fac aşa ceva, pretinzând că l‑aş înfuria foarte tare pe urs, iar pentru mirosul lui am fi o pradă mult mai uşoară. Am înţeles îngrijorarea lui şi am aruncat arma, oricum inutilă.
Spre norocul nostru, urşii n‑au mai apărut… Pierzându‑ne din vedere, după colţul de stâncă şi‑au văzut de‑ale lor. Povestindu‑le întâmplarea, localnicii spuneau că probabil a fost o ursoaică, îngrijorată pentru puii ei şi când nu ne‑a mai văzut şi‑a continuat drumul liniştită. Întâmplarea mi‑a prilejuit câteva observaţii interesante, în ceea ce priveşte reacţia organismului, odată cuprins de spaimă: nu mă mai uitam pe unde calc şi n‑am văzut pâlcul înalt de urzici prin care am trecut, dar care n‑au avut nici un efect de urzicare asupra mea. Mai mult, în timp ce stăteam în împrejmuirea amintită, îngroziţi că acuşi apar fiarele, la oarecare distanţă de noi, pe o culme, trecea un grup de turişti. Am vrut să le spun să fie atenţi, că sunt urşi prin zonă. N‑am avut curajul s‑o fac. Mă temeam să n‑audă urşii că vorbesc despre ei şi să nu‑i atrag spre noi. Abia peste câteva ore, când ne‑am revenit, am ieşit din fortăreaţa noastră şi pe alte poteci, îndrumaţi de alţi turişti, ne‑am înapoiat la hotel. Aflaţi încă sub imperiul groazei, simţeam nevoia să povestesc celor pe care‑i întâlneam peripeţia noastră. Aşa am aflat, de la alţi localnici, că, probabil, ursoaica a fost mai speriată poate decât noi şi era doar îngrijorată pentru cei doi pui ai ei.
La un moment dat, Cristinel mi‑a spus, enervată: „tati, încetează! Nu mai povestit, te faci de râs!”
Tot de emoţie, n‑am luat adresa celor doi părtaşi la spaima trăită. Este la fel de interesant că fiicei mele episodul nu i‑a lăsat nicio impresie. Mai mult, a doua zi mă întreabă dacă n‑a strigat ceva prin somn. Că, spunea ea, a visat toată noaptea numai urşi care ne fugăreau. Paloarea obrajilor mei i‑a dat de înţeles, că a forţat nota, şi adaugă râzând: „tata, am glumit; dar ce, tu te‑ai speriat chiar aşa de tare?”
Mi‑am revenit, amuzându‑mă că ar fi fost posibil să se lase atacată de urs doar pentru a fi eu salvat…
Ciudat, şi de nerecunoscut, la spaimă, e sufletul omului…

din volumul Universul feminin, Ioan Ionescu, Editura Excelsior Art, 2014