Recuperarea Sărbătorii


europa din noi

Ideea acestor însemnări mi se trage din ziua de 9 mai. Am asistat atunci la un megaspectacol al cărui pretext era sărbătorirea Zilei Europei. Priveliştea, urmărită fie şi numai prin intermediul televiziunii, era într‑adevăr impresionantă. Se pare că francezul cu artificiile s‑a întrecut pe sine. Iar boborul, ca întotdeauna când i se oferă panem et circenses, s‑a bucurat, a admirat, a aplaudat. L‑am putut vedea „pe micul ecran” privind fascinat spre înălţimi, cu ochii dilataţi şi gura întredeschisă, dar fără a bănui nici o clipă că distracţia îl costă, după zisa presei cea rea de plisc, o sumă exorbitantă. Am folosit cuvântul pretext pentru că celor ce nu şi‑au pierdut uzul raţiunii sub scăpărarea pocnitorilor le‑a fost limpede că tot acest eurodelir a avut o propulsie electorală şi diversionistă. Scopul său imediat, poate chiar mai urgent decât cel electoral, dar până la urmă tot electoral, a fost acela de a dilua acutul sentiment de frustrare pe care naţia l‑a trăit doar cu câteva zile în urmă, când a fost pusă în situaţia să contemple „din off” fastuoasele serbări ale lumii bune, prilejuite de extinderea UE.
Metoda abaterii atenţiei s‑a folosit şi „înainte”, dar după 1989 parcă proliferează. Pentru ca „populaţia” să nu intre la idee, evaluându‑şi prea insistent involuţia prin spoliere şi dezeducare, îi oferim (zadarnic!) motive periodice de inflamări patriotice. Ne‑am procopsit astfel cu o Zi a Drapelului şi cu alta a Constituţiei, care se desfăşoară în indiferenţa absolută a „populaţiei”, supravieţuind doar prin strădanii oficiale. Ele se adaugă sărbătoririlor tradiţionale, dintre care Ziua Independenţei, dublată de acum de Ziua Europei, a avut parte în anul acesta de un tratament neaşteptat, fiind practic ignorată. Explicaţia stă probabil în faptul că miza electorală şi forţa ei diversionistă erau nesemnificative.
Cam acelaşi regim îl are şi Ziua Naţională, redusă la o sărbătorire de o amploare fluctuantă, dependentă de interesele de moment ale guvernanţilor, oricare ar fi ei. Oricum, ideea instituţionalizării datei de 1 decembrie ca Zi Naţională a României, adoptată emoţional în zarva imediat postrevoluţionară, a fost una total neinspirată. Lucru spus şi răsspus. Era previzibil din prima clipă că ea nu va putea deveni nicicând o Sărbătoare. În primul rând, din motive meteorologice. Motive agravate ulterior, de la an la an, de o gândire retardată, care o concepe ca o sărbătorire a unui eveniment cu rezonanţe afective doar pentru români. Care însă, şi ei, marşează din ce în ce mai puţin şi doar stimulaţi cu vin fiert şi fasole cazonă. Şi astfel, majoritari rămân cei rezonabili, care nu concep să stea ore întregi în picioare, în ger ori burniţă, ca să asculte cuvântări lemnoase, incapabile a comunica ceva nou şi dătător de speranţă, pentru a asista apoi la desfăşurările marţiale ale unor ostaşi învineţiţi de frig. N‑are nici un haz, parol, nu se simte nici o adiere de Sărbătoare adevărată, care presupune bucurie, exuberanţă, senzaţie a totalei relaxări şi, în cele din urmă, o uriaşă comuniune a tuturor celor ce îşi au înaintaşii îngropaţi în pământul aceleiaşi patrii.
România a avut in illo tempore o asemenea Sărbătoare. Am apucat‑o şi îi simt încă şi azi, ca un arc peste jumătatea de veac comunist, farmecu‑i inefabil. Amintirea ei e una eminamente luminoasă şi împovărată de culori şi miresme. De dimineaţă, fără nici o „indicaţie”, toată lumea aşternea cele mai frumoase covoare peste balustradele balcoanelor şi ale pervazurilor ferestrelor larg deschise. Obicei superb, care dădea întregului oraş o alură de fiestă şi care, bineînţeles, a pierit fără nici o interdicţie expresă, a pierit de la sine, de mâhnire şi mizerie, o dată cu „divorţul” impus cu pistolul, de Groza, Majestăţii Sale. Covoare, aşadar, peste tot. Şi flori. Se oficia, pe la zece, un Te Deum. Nicicând vreo cuvântare. Se intona, în schimb, Imnul Regal. „Trăiască regele, în pace şi onor…” Îl ştia toată lumea. În simplitatea lui uşor vetustă, avea marea calitate de a fi concis, de o emoţionantă solemnitate şi inubliabil. Cine a apucat să‑l cânte vreodată nu l‑a mai uitat. Îl ţin minte şi acum, text şi melodie deopotrivă, spre deosebire de toate cele patru imnuri (3+1!) pe care le‑am tot schimbat de atunci, fără a le putea memora în ruptul capului. Şi asta pentru că nici unul, nici cele dintre 1948 şi 1989, nici cel absolut stimabil (dar interminabil) de azi, nu sugera/sugerează plenitudinea luminoasă a ideii de Sărbătoare. Ei bine, după intonarea Imnului Regal, trecea fanfara militară şi defilau regimentele oraşului. Iar toată lumea aceea, chemată nu de damful cazanului cu fasole, ci de sentimentul Sărbătorii, arunca flori peste soldaţi şi ofiţerii lor în mare ţinută. Obicei pierdut şi acesta. Şi totul nu dura mai mult de un ceas. După care toată omenirea aceea radioasă flana pe Corso şi umplea terasele, cafenelele, cofetăriile, parcurile, Pădurea Verde, stadioanele. Pentru ca, după înserare, să se adune iar „în centru” spre a se entuziasma de trecerea aceloraşi regimente, de data asta în „retragerea cu torţe”. Ei, şi apoi artificiile! Nu erau ele ca ale francezului, dar orşicâtuşi, mă‑nţelegi, încununau o Sărbătoare care fusese un prilej de reală bucurie pentru toţi. Într‑un oraş şi o ţară plurietnice, Zece Mai nu suscita nici unei naţii amintiri frustrante, era o zi neutră, nu numai a românilor, ci cu adevărat a României. Sunt convins că nu toată lumea, poate nici măcar majoritatea, nu ştia ce sărbătoreşte de fapt – Independenţa?, Ziua Regelui?, a căruia dintre ei? Şi aceasta pentru că nu asistam la o sărbătorire, ci participam la o Sărbătoare, percepută de toţi ca stând sub semnul Regalităţii, ca sub veghea unui Zeu nevăzut, dar binevoitor şi prielnic bucuriei.
A urmat apoi ce a urmat şi, din 1948, România n‑a mai avut parte de vreo Sărbătoare. Au fost 1 Mai, 23 August, ba până prin 1964 şi 7 Noiembrie, dar bucuria, câtă va fi fost, nu era una a Sărbătorii, ci aceea trivială a veştii că „s‑au băgat” ouă (câte 5 de căciulă!), parizer, hârtie igienică… Şi iată că azi, determinarea „mobilizării” şi, eventual, a bucuriei la 1 Decembrie, tinde să devină de aceeaşi natură: „se dă” fasole de la cazan, iar amărâţilor înfometaţi li se pune microfonul sub nas ca să‑şi declare admiraţia şi recunoştinţa… Aici însă, constat că, furat de evocări, am omis să spun ceea ce se cădea spus de la început. Anume că acela care a remarcat distincţia dintre Sărbătoare şi sărbătorire a fost campionul absolut al disocierilor subtile şi caustice, Ion D. Sîrbu. El e cel ce consemna, în de acum celebru‑i jurnal, acest adevăr care, vai, a rămas activ şi evident până azi: „Cred că intenţionata confuzie care se face azi între o sărbătorire şi o sărbătoare (subl. I.D.S.) stă la baza acelui sentiment de plictis şi lehamite care compromite până şi cele mai sfinte zile de patriotică aniversare. Într‑o sărbătoare, Zeul rămâne absent, el este doar cel care girează bucuria şi veselia noastră omenească: de îndată ce trecem la sărbătoriri (tot mai dese, mai lungi şi mai mortifiante), Zeul este cel care vrea să se bucure şi să se înveselească, poporul de jos devenind o simplă figuraţie în acest teatru gigantic ce se vrea tot mai religios şi mai sacru.” Ei bine, de vom dori cu bună‑credinţă ca România să‑şi redobândească şi să‑şi aibă din nou Sărbătoarea asemenea celorlalte ţări de veche tradiţie, nu cred că ne rămâne decât să alungăm Zeul calp al sărbătoririlor demagogice şi populiste. Ceea ce nu înseamnă nicidecum că ar trebui să renunţăm la venerarea amintitoare a marilor date ale istoriei naţionale. Pe care însă, pentru a scăpa de „plictis şi lehamite”, fiecare loc, instituţie şi persoană ar trebui să fie libere să le celebreze cum cred de cuviinţă. Nu sunt nici paseist, nici monarhist, dar am convingerea că, pentru a ne recâştiga acea mare Sărbătoare a bucuriei unanime, care să‑şi merite numele de Zi a României, nu avem altă cale decât reaşezarea cu roşu în calendar a zilei de Zece Mai sub semnul acelui „Zeu absent” care trebuie să rămână ideea de Regalitate.

din volumul Europa din noi, Radu Ciodabu, 2008, Ed. Excelsior Art

Anunțuri

2 comentarii la “Recuperarea Sărbătorii

  1. Faptul ca nu mai avem nimic sfant…in conditile in care TOTUL este sfant, va trebui sa inventam tot felul de sarbatori, de prilejuri in care sa ne exhibam gratitudinea fata ceva…sau cineva. Este unul dintre neneumaratele moduri in care ipocrizia este la ea acasa…

    Apreciază

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s