Frica albă / 8

(…)

Ajunsă la gară, Anisia se aşază pe o bancă. Peronul e pustiu, „de parcă s-ar fi sfârşit în oameni dorinţa de a călători”. Aruncându-şi ochii pe ceasul vechi, vechi de când lumea, se gândeşte că, în mai puţin de zece ore, se va afla în camera strâmtă de la etajul cinci şi, fără îndoială, îi va fi un dor cumplit de aceste locuri.
Când trenul opreşte în staţie, ea merge încet de-a lungul vagoanelor. Locuri sunt, dar ea caută ceva. Nu ştie cu precizie ce. Cercetează chipurile călătorilor cu atenţie. Urcă în ultimul vagon. Aici o întâmpină voioşia gălăgioasă a unor tineri. După ţinuta vestimentară, dar, mai ales, după robusteţea şi aerul lor de sănătate îşi dă seama că a nimerit în mijlocul unui lot de sportivi. Impresia predominantă care pune stăpânire pe întreaga ei fiinţă e aceea a unui vizitator aflat pentru prima dată într-un mare muzeu şi care nu-şi poate stăpâni unda de regret, conştient fiind că i s-a oferit o şansă unică, nerepetabilă; nici timpul şi nici întâmplarea nu-l vor mai aduce vreodată aici. Aşa cum privirea concentrată asupra unui obiect de artă ne răpeşte, uneori, bucuria de a ne identifica într-o părticică din infinit, în taina universului, fiind răsplătiţi de îndată că faptul în sine smulge vălul opac dintre noi şi armonie, aici, în acest moment, Anisia simte cum se îmbină în ea pofta de zburdălnicie, de încălcare a convenţiei, cu tandreţea, bine flancată de dorinţa de a trăi cu simplitate, despăgubindu-şi anii de până acum.
Întâmplările din ultimele zile i-au ascuţit şi mai mult sensibilitatea, ca şi cum cineva ar fi amestecat, în modul cel mai empiric, într-o grădină, florile cu dezordinea ramurilor de mărăcini, făcând posibilă irumperea sălbatică a frumuseţii, excluzând capacitatea de ordonare. E adevărat, în fiinţa ei, de când se ştie, s-au luptat două puteri; dorinţa de a crea atât pentru ea cât şi pentru cei din jur, o ambianţă calmă, fără a ţine cont de realitate, în care totul să fie bine şi confortabil iar, pe de altă parte, un fel de timidă revoltă îndreptată asupra neputinţei de a păstra în ea doar acele lucruri, fapte sau gânduri, care să facă lăuntricul să domine exteriorul, într-un cuvânt, să descătuşeze eul.
Nu ştie de când stă în uşa vagonului. Vacarmul s-a stins şi geamantanul atârnă greu. Simte cum degetele încleştate pe mâner sunt gata să se desprindă. Un compartiment deschis îi oferă ospitalitatea. Vrea să intre, când, ajung la ea câteva frânturi de frază: „…mii de fulgere, e chiar ea, fata din filmul «Adolescenta». Cuvintele sunt receptate cu exactitate de seismograf şi, fără să mai simtă oboseala, Anisia se întoarce şi o ia la goană. I se pare că tinerii vin în urma ei. Cu nici un chip nu trebuie să fie ajunsă. Un compartiment cu perdelele trase făgăduieşte linişte şi siguranţă. „Numai de n-ar fi închis”. Nu, uşa alunecă uşor, lăsând-o să intre. Un bărbat, aflat pe locul de lângă geam, se ridică în picioare. Nu-l vede sau nu vrea să-l vadă. Îşi abandonează geamantanul în mijlocul compartimentului şi se trânteşte pe banchetă, închizând ochii.
– Îmi daţi voie, să pun bagajul sus?
Anisia încuviinţează fără să deschidă ochii. Se relaxează. Cu un zâmbet răutăcios îşi zice: „Ce prostie! Să fug de nişte copii… oare mi-a fost frică de ei?” Nu, nu de ei se temuse, dar ar fi fost peste puterile ei să stea în faţa lor, să le zâmbească, să le creeze oglinda vie a eroinei din filmul amintit. Ce ştiu ei, spectatorii, adoratorii şi cruzii admiratori, despre munca şi viaţa unei actriţe?
Ea le deprinsese preferinţele de-a lungul anilor, iar ei îi vorbiseră, în felul lor, deschis despre flacăra de care erau însufleţiţi. Ea le înlesnise defilarea prin galeria unor vii şi pline de înţeles tablouri, fericirea, mizeria, viciul, nebunia, virtutea, trădarea, înţelepciunea, cu ajutorul cuvântului le declanşase emoţii, dar şi tortura îndoielii, a pasiunii. Mândria firească o îndeamnă să afle justa apreciere a valorii. Niciodată teama nu i-a legat voinţa şi nici umbra neputinţei n-a îndemnat-o să se privească în oglinzi scobite. Curajul ei creşte proporţional cu încrederea, independent de părerea celorlalţi. A tălmăcit imboldul lăuntric şi a ieşit din temniţa unui confort de împrumut, ştie, cu adevărat, ce este. Şi-a luat obiceiul să-i observe pe oameni, să le cântărească orgoliul şi pretenţiile. Dar ei, oamenii, ştiu, oare, ce se întâmplă cu ea după ce lasă să-i cadă masca şi fardul dispare? Cred ei că o pot obliga să zâmbească şi atunci când inima n-o îndeamnă? Sfera de influenţă a scenei o poartă, uneori, şi dincolo de labirintul textului. „Text şi subtext!” Din nou zâmbetul trist chinuie faţa palidă. Textul e aşa de uşor de violat încât, dacă un autor şi-ar putea stăpâni curiozitatea şi ar veni să-şi vadă opera doar în spectacolul de premieră, ar jura că el n-a scris niciodată piesa respectivă. Aşa păţiseră realizatorii spectacolului „Casa cu ferestre deschise spre nori”. Dramaturgul, tânăr, nerăbdător, la prima lui piesă, venise cu textul direct la teatru. „Bombă”, susura secretara literară, „Dăm lovitura, e tare!” rostea regizorul. Actorii fuseseră scutiţi de intervenţiile, prea multe în cazul unor autori locali, care participau la repetiţii zi de zi. „Am încredere în voi. Eu nu mă pricep la munca voastră, eu stau bine numai într-un scaun aşezat în faţa unui birou, ce să fac într-un fotoliu de regizor?”. Aşa decurseseră lucrurile până la vizionare, când, câteva fotolii din sală fuseseră despovărate de huse şi deveniseră „locuri” şi încă ce locuri? Regizorul, emoţionat, se învârtea prin culise, prin scenă. Anisia îl urmărea şi dorea din toată inima să-i transmită ceva din calmul ei. „Lasă, maestre, ai încredere în noi, a avut şi autorul şi ştii bine că e «okei». Cineva întârzia. Trecuseră aproape două ore. Cortina continua să stea nemişcată. Timpul tindea să devină „moară de măcinat nervii” cum numesc actorii aceste momente de aşteptare. În sfârşit, sosise şi factorul cultural cel mai important. Actorii, încălziţi la flacăra numai de ei văzută, intraseră în roluri, uşor, iertaseră chiar şi orele de aşteptare. Pauza dintre acte fusese scurtată, importantul personaj, din sală, era aşteptat la o şedinţă. Abia începuse partea a doua a piesei, când se auzise o voce de tunet: „Opriţi!” Nu era nici în firea lui, nici în firea lucrurilor o astfel de intervenţie, aşa că actorii împietriseră. Din fotoliul care gemea sub greutatea ocupantului, cuvintele îşi începuseră călătoria în zig-zag, ca pe o tablă de şah: „Prieteni, aveţi toată stima mea pentru efortul dumneavoastră dar, încotro bateţi? Ce vrea piesa asta? Unde aţi văzut, în realitate, o fetişcană şi nu una oarecare, ci fiica unui foarte important concetăţean, să aibă o astfel de comportare? Auzi! Să-l judece ea pe tatăl ei, omul care a clădit un oraş, omul din generaţia de sacrificiu, care n-a avut timp de disco şi nici de călătorii imaginare sub razele lunii sau sub nori… Dar şi el, adică personajul, e rău construit, unde s-a mai văzut un om ca el, după ce ni se dezvăluie ca un bun inginer, cu un spirit mai presus de micile noastre slăbiciuni, adică un adevărat luptător, să se prostească, aşa, fără nici un fel de elemente ajutătoare care să-l scoată basma curată, într-un romantic desuet, sensibil la frumuseţea unei oarecare, să-şi părăsească un cămin pentru că soţia lui îi invadase casa cu fel de fel de lucruri inutile… Vedeţi, el nu accepta nici mobila veche, recondiţionată. Nu, nu e corect, nu e moral. Era sau nu era stăpân în casa lui? De ce şi-a lăsat nevasta să-şi facă de cap? Sper că îmi daţi dreptate şi concluzia nu poate fi decât una — singură şi de netăgăduit: nu există în societatea noastră un astfel de exemplar… Sunt de acord să aibă omul, creatorul, libertatea de a scrie, dar mai suntem datori să şi veghem, să nu-l lăsăm să greşească… să n-o luăm mecanic…”. După discuţii, propuneri şi alte idei novatoare, de aveai impresia că toată lumea poate şi se pricepe să scrie, numai săracul autor nu, s-a „sugerat” ca eroina să nu mai fie fiica unui director, ci fata unui ospătar, sau de ce să nu-i fie tată un fost fotbalist care a ajuns portar la o uzină? Până dimineaţa s-a muncit pe „brânci”. „Trebuie să ieşim la rampă”, striga directorul administrativ, „nu mai contează cum, cu ce… altfel s-au dus gratificaţiile”. La ultima repetiţie a asistat şi un reprezentant al Centrului de coordonare artistică, care, nici una nici două, decretase: „Imposibil, tovarăşi… adjuncta noastră e fiica unui fost campion, nu se poate, e foarte sensibilă, aveţi grijă…”. Şi n-a fost ultima intervenţie. În timpul spectacolului, se prezentase în culise directorul teatrului, care după terminarea primei părţi a strâns toată suflarea într-o şedinţă fulger. „Fraţilor, vă tăiaţi creanga de sub picioare, aţi uitat că tovarăşul… urmase şoptirea unui nume, are o foarte fină putere de pătrundere în sub-text? Interpretează fiecare frază, mai ales când e vorba de morală, de modă, de căpătuială… Părerea mea e că aţi cam exagerat cu candelabrele procurate prin Consignaţie, cu miile de lei date pe câini de rasă şi cu altele”. Şi, cu sufletul la gură, actori, regizor, scenograf şi alţi binevoitori aflaţi întâmplător acolo, încropiseră un alt final, dând o întorsătură neaşteptată a lucrurilor, dar pe placul vajnicilor apărători ai bunelor moravuri. Ea, Anisia, interpreta principal intrase în scenă fără să ştie ce are de făcut: „improvizaţi” era ultima rugăminte a regizorului şi au improvizat. După spectacol, autorul piesei, care se afla în sală, oferise un coş cu flori scenografei. Regizorul, actorii nu se simţeau în largul lor, nu-l puteau privi în ochi, nici el nu găsea măcar un cuvânt de spus. Cum tăcerea se prelungea, ameninţând, dramaturgul, cu vocea evident marcată de nemulţumire, rostise: „…o să mă ruşinez să încasez drepturile de autor… cu cine să le împart?” (…)

din romanul Frica albă, Corina Victoria Sein, Editura Eminescu, 1982

Să nu cântărești lumina / 2 – Frica albă

(…)

«Raniţa mi-e plină de critici, mai mult de jumătate sunt injuste, le iau asupra mea pentru a nu aduna stocuri supranormative. V-ar dezumaniza.»
N-am văzut, nici până atunci, nici după aceea vreun om mai îndurerat, ca el, când era nevoit să semneze pentru limitarea libertăţii cuiva.
«Sunteţi sigur că aşa e? N-aş vrea să aveţi coşmaruri…»
Numai după ce primea asigurările echipei, îşi depunea semnătura cu încetineală, de parcă ar fi vrut să îndepărteze clipa. Tot el a fost omul care a prelungit cariera mea cu câţiva ani.
Era pe vremea anonimelor. Nu se încheiase încă alfabetizarea iar scrisorile care începeau cu: «vă aduc la cunoştinţă…” deveniseră ameţitoare prin numărul lor. Era de ajuns ca motanul vecinului să miorlăie chemarea nupţială în săptămâna brânzii prea asiduu pe acoperişul vecin, cocoşul să sară gardul, că se găsea cineva să se întrebe: «Cum de e aşa gras motanul? Cocoşul nu are aripi prea puternice?” Formula de încheiere era mereu aceeaşi, «răspund pentru cele declarate aici». Da, răspundea, dar uita să-şi decline numele, ar fi trebuit să fie de ajuns pentru a fi aruncate la coş. Dar nu, vremurile erau tulburi. Cazul a început când mi s-a repartizat «spre rezolvare» o anonimă pornită dintr-un sat, din apropierea Gorjului, bine ticluită, bine întocmită, care făcea dintr-unul dintre săteni nici mai mult nici mai puţin decât un aprig duşman al poporului. Dintre învinuiri:
«…giurgiuvelele ferestrelor vopsite cu o culoare interzisă, gazdă de indivizi suspecţi. Umbre de om năpădesc oborul noaptea, se amestecă cu vitele şi se aud cum guiţă porcii, anume întărâtaţi ca să nu auzim noi, vecinii, ce pun la cale. E singurul cetăţean care, găsind prilej, de paşti a văruit gardul şi a acoperit semnul electoral. A tăiat un viţel şi a vândut vaca. El zice că a avut nevoie de bani pentru penicilină, că i-a fost nevasta bolnavă, dar nu e aşa, a dus-o la oraş ca să poată pleca din sat fără să dea socoteală autorităţilor. E un sabotor. A scos via de pe suprafaţă mare ca să nu fie trecut la chiaburi, unde îi e locul. Aşa a reuşit să-i păcălească pe cei de la şcoală unde a înscris-o pe fii-sa. Las’ că trimit eu şi acolo o scrisoare».
*
De fapt, pericolul care atârna deasupra copilului mă îndârjise. De la primele cercetări mi-am dat seama, că «nimic nu sta în picioare». Dar cel care aşternuse cu migală acuzaţiile, se ţinuse de cuvânt. Şcoala, un liceu, cu cadre bune şi foarte bune, care se temeau de ele însele, ar fi putut ajunge victimele unor denunţuri, voind să fie în siguranţă, ne ceruseră ajutorul. Până la lămurirea situaţiei, eleva, internă, la un control al profesoarei de serviciu, citea poezii ale unui poet declarat duşman, fusese exmatriculată pe zece zile. «Cineva mi-a pus volumul în pupitrul meu din sala de meditaţie. Recunosc că am citit. Erau poezii frumoase. Nu ştiam că săvârşesc o crimă», se justificase ea. Cine era autorul înscenării? Cine era autorul anonimelor? Erau întrebări prea puţin importante. Datoria mea era să salvez nişte oameni. S-a întâmplat ca «stingerea» dosarului să nu fie pe placul tuturora. La un «supracontrol» fusesem acuzat de superficialitate, de incompetenţă şi cum continuam să lupt, n-a lipsit mult să fiu declarat sabotor. Atunci a intervenit el, comandantul. A «întărit» piesele dosarului, i-a convins pe superiori. Săteanul a fost lăsat să-şi vadă de plugărit, fata s-a întors la şcoală, iar eu, după o lună de „odihnă impusă” m-am întors la lucru. Înainte de a închide coperta dosarului, comandantul mi-a zis: «Nu sunt sigur că dreptatea este de partea noastră. Pe viitor ai mai multă grijă. Feţele duşmanului sunt multe şi înşelătoare. Te-am ajutat nu pentru că m-ai convins, ci pentru că ştiu că ai făcut totul să descoperi adevărul. Îţi doresc să ai dreptate şi să învingi ori de câte ori vei fi îmboldit de dorinţa de a salva un om».
Mă temeam ca nu cumva practica anonimelor să devină normă a obişnuinţei, temere nejustificată şi, din fericire, infirmată de timp. Nu se putea înrădăcina un astfel de obicei, n-a putut deveni regulă socială, tocmai prin faptul că se producea în anumite împrejurări, nu putea să se repete aidoma, nu putea căpăta caracter generalizator, deoarece se lovea de robusteţea celor care trebuiau să o adopte sau nu. Comandamentele dreptăţii, ale echităţii funcţionau, ele erau graiul comun şi nu era cu putinţă să le fi învins.
«Se pot recunoaşte particularităţile unei etape şi prin greşelile sau indulgenţele, micile neadevăruri necesare…»
*
Lui Bogdan i se pare că înaintează pe un teren desfundat. De tălpile pantofilor se prinsese atâta lut încât abia îşi menţinea poziţia verticală. „Da, clar e lutul patriei mele” pare să-şi spună el în timp ce pradă gândurilor atât de apăsătoare, fata de lângă el aproape că se topise în tăcerea impusă. Şi totuşi lui îi vine greu să se desprindă de amintiri. Ele îl învăluie, îl ţin în plasa lor, ca o carapace.
Într-un serial ştiinţific, cineva căuta să convingă auditoriul că timpul nu poate exista în afara mişcării. Folosea în acest scop fotografia unei tinere care se deplasa când înainte când înapoi, când rămânând, fracţiuni de timp, pe loc. Acum încearcă şi el, în felul său, să condenseze timpul şi să dea acţiunii o valoare mai mare decât unităţii de timp.
Până acum trăise fără să se uite în urmă, fără să facă la tot pasul radiografii. Dacă s-a întâmplat ca astăzi să dea drumul gândurilor, o face pentru că bucuria de a-l şti pe Ionuţ aproape sănătos l-a redat sau i-a redat capacitatea de a se bucura de funcţiunile organismului, inclusiv tăria de a se lăsa privit de ochii reci, uimiţi şi inchizitorii ai fetei de lângă el, pe care o neglijează de parcă ar fi singur cu fantasmele lui…
Îşi imaginează că se află într-o imensă sală, unde nu a mai intrat picior de om, doar umbra faptelor, frumuseţea şi urâţenia sufletească a oamenilor. Pereţii sunt albi, netezi şi lunecoşi. Dincolo de pereţi se află alţi pereţi, tot albi, tot netezi, tot lunecoşi. Nici o cută, nici un viciu de construcţie, nici o tresărire. Totul e alb şi încremenit. Rămâne îndelung, robit de persistenţa albului. S-a liniştit. E departe de el, neutru. Numai că, înaintând prin albul fără pată, simte mijind în el, la început întrebări fugare, într-un amestec proporţional de nedumeriri, mai apoi străpungeri dureroase.
„Ce caut în acest imperiu neted şi alb? Cine sunt? Unde mă aflu?”
Pentru a-şi putea răspunde, Bogdan încearcă să populeze decorul şi aduce câteva scaune pe care le înşiră. „Unul pentru judecător, în mijloc, în colţurile opuse, altul pentru acuzator şi altul pentru apărător. Inculpatul să stea la bară, iar martorii n-au decât să se aşeze unde vor. E loc destul.”
Cuprinde cu privirea, încă o dată, pereţii înalţi, albi şi lunecoşi. Înţelege că dincolo de ei încremenirea albă e mai puţin tăcută, mai puţin primejdioasă. Dar pentru a evada din această încremenire, trebuie să treacă prin faţa scaunelor, prin faţa martorilor aşezaţi pe ele. E gata să ridice zăgazul convenţional care închisese în el atâtea strigăte, chemări. Un singur amănunt îl opreşte: cu ce să înceapă?
„Mare dezordine mai este în mine! Avea dreptate tata; omul creşte odată cu faptele lui, din ele învaţă, cu ele se hrăneşte şi tot ele îl omoară… Amintindu-mi întâmplările, faptele trăite, cum aş putea tălmăci atâtea lucruri nelămurite?…”
Repetând în neştire aceleaşi întrebări, Bogdan începe să umble prin sala închipuită, cu scaunele în care se leagănă doar timpul. Are presimţirea că poate retrăi momentele ce se zbat în pieptul avid de aer şi în colţişorul memoriei aproape uscate de seceta rememorărilor. Vrea să dibuie prin pânza neclară ceasul lui de taifas, ca, apoi, să-l ferece într-un seif cu închizători meşteşugite.
La capătul gândului simte neobişnuit de vie dorinţa de a revedea, o clipă, lucruri vechi şi cunoscute, acele fapte care-l modelaseră, care-i definiseră identitatea…
Fiinţa îi e străbătută de un fior prelung. Tâmplele îi zvâcnesc. „Pe care dintre scaune să mă aşez? Nici unul nu e confortabil.”
Un val de căldură îi invadează trupul, înviorând amintirile. Şi cum „ceasul de taifas” nu se poate întinde la nesfârşit, aruncă clişeele luminoase din adolescenţă şi chiar pe cele din prima tinereţe.

fargment din romanul Frica albă, Editura Eminescu, (1981) CD Destine în oglindă, Editura Excelsior Art (2012), Corina Victiroa Sein

Să nu cântărești lumina – Frica albă

În tăcerea rece, impusă de Bogdan, fata, cuprinsă de plictiseală, nu cutează să mai deschidă gura. „Ăsta se lasă iubit, fără să-i treacă prin cap să te răsplătească.” Simte cum un soi de afecţiune îi încălzeşte sufletul, făcând-o să uite că îi e foame, că maică-sa îi trântise uşa de cum o zărise: „Du-te unde şi-a înţărcat dracu’ copiii.” îşi uită condiţia socială şi stă liniştită, cuminte, aşteptând ca bărbatul de lângă ea să pună capăt muţeniei.
Bogdan prelungeşte tăcerea. Are atâta nevoie de ea pentru a se desprinde din nou de el însuşi. Nu degeaba se îndepărtează. Memoria îi pune în faţă, ca îngrămădite într-un album, chipuri, multe chipuri. Prezentul rămâne pe loc, trecutul se deşiră lăsând poarta deschisă prin care chipurile vin, se zburătăcesc în dezordine. Nimic nu-l mai miră. Fuge şi el, fuge pe vârfuri, lin, să nu i se facă sete de vis, să scuipe gustul înfrângerilor. Cineva aprinde lumânări peste toată gloata de chipuri şi el nu îndrăzneşte să strige, ar muri umbrele sau, şi mai rău, l-ar părăsi propria lui umbră, furându-i ritmul; mai bine să ardă făclia, să ardă intens, aşa cum ardeau becurile cu aburi de mercur şi perturbau rosturi, deformau sau impuneau spaţii ciudate între el şi lume. Nu se cade să vezi spectacolul lumii prin ochean sau printre tomuri de instrucţiuni. Nu se cade să cântăreşti lumina. Nu poţi fugi prin apă fără să te înfrăţeşti cu ea…
Bogdan întinde mâna şi apucă instinctiv paharul. În local, murmurul vocilor creşte şi descreşte ca valurile leneşe ale unei mări calme, nehotărâte şi capricioase. Zumzetul şi du-te-vino-ul oamenilor îi dau o stare de stabilitate, de încredere. „De aceea eşti om, ca să faci din orice întâmplare, din orice moment, prilej de contopire cu clipa. Clipa se răzbună dacă este neglijată. Ea trece prin noi, ne scaldă universul intim, îmbogăţindu-ne. Din păcate, suntem prea grăbiţi, neglijăm amănuntul. Tocmai de aceea se impune, uneori, condensarea zonei peste care plutesc mici explozii provocate de trecerea ta. Şi dacă eşti capabil să dirijezi efectul, să cauţi antidot momentului; dacă viaţa ţi se înşiră armonios, n-ai să ai parte doar de amărăciuni. Ştiu, am înclinaţii spre meditaţie. Nu sunt consecvent cu mine însumi, mă tem să accept viaţa cu sufletul deschis; port cu mine, sau mă poartă ea, o stea, deplasându-mă cu toată nebunia dată de slăbiciuni şi de dorinţe pe un drum bolovănos şi uscat.
Iată-mă, acum, aici, înconjurat de oameni, cu imagini ale trecutului atât de vii în memorie, încât trebuie «ă mă aplec asupra lor, să le domolesc arderea. Am mai avut, în autobuz, un lung moment de contopire, de solidaritate cu trecutul. A fost ca şi cum m-aş fi aflat într-o încăpere în care se auzea, în permanenţă, zumzetul unei sonerii, iar eu refuzam să răspund pentru că -ştiam cine se afla dincolo. Am improvizat un decor, spunându-mi că zumzetul acesta continuu al soneriei îmi place, că aşteptarea e ca o febră, acutizează. Pe pământ există mii, sute de mii, milioane, chiar şi mai mulţi indivizi care au cel puţin tot atâtea «ofuri» câte am eu. Eu, însă, am reuşit să opresc clipa şi să privesc de la înălţimea riscului, crezând că de acolo, poate, am să văd altfel…”
Ridică paharul şi bea, bea pe nerăsuflate. Fata continuă să stea lângă el şi să-şi închidă, din cauza jocului de lumini, ochii. Barmanul trece de la un capăt la altul al barului, cu sticlele lui, nepăsător, dar conştient că e folositor. Poate că seara târziu, înainte de a număra banii câştigaţi, rămâne o clipă gânditor şi se întreabă dacă a mai aflat ceva despre viaţă. Oricum, e un bun cunoscător al psihologiei consumatorilor, care stau rezemaţi de bar şi tac, aşa cum stă Bogdan cu paharul gol în mână şi-i face semn „umple-l!”. Barmanul lasă să curgă încet băutura din sticlă. Jocul lichidului îl captează pe Bogdan, obligându-l la o concentrare de moment, înseninându-i chipul. „Ce de mai lucruri şi fapte ascunde muţenia ăstuia…” îşi spuse în sinea lui barmanul, întrerupând brusc turnatul în pahar. Bogdan nu sesizează, continuă să se uite ţintă la lichidul de culoarea murelor coapte şi retina i se dilată, întorcându-i file de timp.
„Ce tânăr eram pe atunci! Specialitatea mea erau gafele. «Călcam în străchini», cum ar fi spus tata. Înfiorător de credul şi înspăimântător de lucid. Puterea de pătrundere şi de înţelegere ar fi trebuit să fie «moneda forte», să-mi dea avânt şi, mai ales, să mă ajute să mă afirm. N-a fost aşa. Nereuşitele m-au durut. Dovadă că, un timp, după trecerea în rezervă, eram stăpânit de sentimentul inutilităţii. Mi-a trebuit nu numai timp, dar şi un efort remarcabil să mă apuc de altceva… Asta a fost atunci, acum mă întreb cum am putut să trăiesc atâţia ani fără să-mi văd truda concretizată în ceva palpabil. Desigur, nu am dreptate, fiecare muncă te răsplăteşte într-un fel. De ce oare perioada acelor ani o simt ca pe un balast? Adevărul e că mă mint când spun că mă apasă. Şi, totuşi, cum am fost atunci?
Avusesem prilejul să stau în faţă. Lucrul acesta îmi displăcea, cu toate că fiind orgolios nu reuşeam să-i conving întotdeauna pe superiorii mei că nesupunerea mea, dacă poate fi numită nesupunere, interpretarea unor fapte altfel decât o făceau alţii se datora zbaterii mele într-un univers în care cutremurătorul balans al adevărului şi neadevărului se cerea repetat clipă de clipă, nelăsându-mi odihnă.
«Prea face paradă. Pierde timpul căutând în cuvinte sensuri, simboluri. Noi nu avem voie, nu avem dreptul să ne lăsăm tămâiaţi cu vorbe, cu puterea de sugestie a unui fapt. Fenomenul social, odată lunecat în antisocial, îl stârpim. Executăm ordinul, nu facem studiu.” Cam aşa sunaseră mai toate discuţiile purtate într-o şedinţă de analiză a activităţii mele. Comandantul, la tragerea concluziilor, declarase: «Dacă aşa vor continua lucrurile, mă tem că n-am să am motive pentru întocmirea raportului cuvenit la terminarea stagiului de locotenent.»
Nu ăsta era răul ci faptul că eu nu eram pe deplin edificat asupra unor practici şi mai ales nu înţelegeam de ce, până la un anumit punct, legea era respectată cu stricteţe, ca uneori să facă o cotitură, aducând, dacă nu anularea părţii bune, cel puţin punerea în cumpănă a integrităţii celui care era numit să o aplice, să execute ordinul. Ce mult le plăcea unora să se adăpostească sub acest plăpând acoperământ.
Am înţeles imperioasa necesitate a măsurilor. Progresul e posibil prin schimbări rapide dar şi prin confruntări de idei. Teama încolţise în mine nu determinată de asprimea sau de ambiguitatea textelor legii, ci din aplicarea lor mecanică, fără a ţine cont de nici un «context» sau «împrejurare». Aşa gândeam eu. Şi mai toate aceste gânduri mi le aşterneam şi într-un jurnal. Recunosc că, aveam obiceiul, prost obicei, de a ţine un jurnal. Aveam nevoie de această îndeletnicire cum are nevoie chelul de scufiţa de mărgăritar. E îngrozitor să descoperi într-o zi că au existat în viaţa ta perioade neclare. Există riscul să te îndoieşti de justeţea faptelor tale sau de ale altora, şi atunci începe calvarul.
Dacă mai ai şi «norocul» să fii un individ bântuit de stihii întunecate, cu gura arsă de cuvinte nerostite, socotind că era de datoria ta să vorbeşti, iar în cazul că nu erai ascultat să strigi, să strigi până ce ai fi oprit zborul păsărilor şi curgerea apei, sau dacă n-ai făcut-o,, să accepţi blestemul: să simţi cum se scurge timpul, picătură cu picătură, să vezi, fără să înţelegi, sfârşitul de. pe o altă stea decât pe cea a binelui, a împăcării…
Există oameni stăpâniţi nu de impresiile mereu vii, uneori acuzatoare ale trecutului, ci de cloaca spaimelor de a nu trăi destul de intens clipa prezentă, de teama că nu vor fi intuit îndeajuns mersul vijelios al viitorului. Poate că aceşti indivizi au asupra celorlalţi un fel de forţă mitică. Aşa îmi explic de ce rămâneam mut de uimire când în faţa dorinţei mele de a fi cât mai drept, de a nu lăsa să se facă omului nici cea mai mică nedreptate, am putut fi considerat un om slab, un om lipsit de fermitate.
Din fericire, eforturile mele au dus, de cele mai multe ori, la rezultatul dorit, cel drept. Trebuie să recunosc că am avut norocul de a fi sprijinit, chiar dacă nu întotdeauna, și înţeles de către superiori. Dacă unii dintre colegi găseau exagerată prudenţa, minuţiozitatea cu care «operam” asupra cazurilor, superiorii mă lăsau să mă desfăşor, amintindu-mi că: „oglinda viitorului trebuie păzită şi că e de datoria mea, ca membru al noii orânduiri, să veghez ca în acea oglindă să se răsfrângă doar raze de lumină, să împiedic, după cât mă ţin puterile, revărsarea apelor tulburi». Îndemnul nu trebuia rostit de două ori. Eram sincer îndrăgostit de meseria, al cărei rob devenisem. Da, din acest punct de vedere, am fost un fericit, am găsit mijlocul de a mă hrăni, de a mă ospăta şi îndestula cu neruşinare la masa generoasă a muncii. Am încercat să mă pun în slujba binelui, fără ocolişuri, să smulg din suflete ura şi să sădesc încrederea. Oamenii, stăteau la distanţă, erau bănuitori. Aveau nevoie de timp şi mai ales de fapte. Erau vicleni. Viclenia, născută din amăgirile trăite, trebuia învinsă. Dar cum? Cu blândeţe, cu delicateţe. Optica mea îi scotea din sărite pe unii. Nici ei nu purtau o vină prea mare, erau obosiţi, îşi petrecuseră anii de până atunci îndulcindu-şi visurile cu viitoare puncte de lumină. Dar punctele creşteau, grele. Şi ei forţau maturizarea. Aveau dreptul la înţelegere. De aceea nu strigam. Ei mă considerau „necopt”, dar eu eram prea bătrân, aşa că am rezistat ploilor de învinuiri nedrepte. Ploile, ca toate ploile, treceau şi eu îmi făceam datoria. Aşa că nici un caz nu mi-a fost luat. Iar că nu am greşit aproape niciodată, îmi stau mărturie rezolvările de cazuri aprobate cu «inima împăcată», după una din remarcile şefului.
Când pronunţa aceste cuvinte, chipul lui, de culoarea lămâii, generată de o gravă afecţiune renală, se lumina şi îmi era nespus de drag, aş fi pornit să mut munţii din loc pentru acea clipă. Insuccesele noastre îl îndurerau, era aspru, neînduplecat. Pedepsea fără să-i tremure vocea. (…)

fargment din romanul Frica albă (1981) CD Destine în oglindă (2012), Corina Victiroa Sein

http://www.excelsiorart.ro/carte/destine-in-oglind259.html

Frica Albă / 5

Această prezentare necesită JavaScript.

(…)

Anisia ridică sprâncenele într-un gest expresiv. Se socoteşte vinovată pentru că nu poate să ia parte la nişte stări sufleteşti scormonite de simpla întâmplare de-a călători cu aceşti oameni. Ţăranul se lansează în istorisirea unor întâmplări legate de soarta agriculturii. Bogdan zâmbeşte şăgalnic, ascultându-l cu interes, „Reuşeşte al naibii de bine. Deşi, sunt convinsă că ar prefera să admire peisajul”, îşi zice Anisia, în timp ce se uită la comeseni, cu un fel de încordare, iar gestul ei manifestă dorinţa de a recepta mesajul, pentru că există de bună seamă un mesaj în toată vorbăria celor de lângă ea. Înţelege că nu poate să intre pe aceeaşi frecvenţă de undă şi nemulţumită îşi aprinde o ţigară. Ii tremură mâna. Pentru a masca acest lucru se întoarce cu faţa spre fereastră. Constată că ziua, spre sfârşit, era tot însorită. Cerul, încremenit într-un albastru clar, adânc, pare înalt. Mişcarea aerului are o sonoritate perceptibilă, oarecum liniştitoare.
Lângă ea, bătrânica intuind neputinţa Anisiei de a o urmări în ceea ce ar fi vrut să-i împărtăşească, ia asupra ei povara unui monolog şi, aplecată mult peste masă, întreabă:
– Cine eşti tu, faţă frumoasă? Ce ştii tu ce e singurătatea? La acest cuvânt rămăsesem, nu? sau ai tu conştiinţa muzeelor vii, sau crezi în puterea lor de-a îmbogăţi micul univers care se numeşte om? Când te duci la muzeul satului, ce sentimente te încearcă? Mulţumirea că tu şi poate chiar generaţii întregi, din vâna ta de orăşeancă, n-aţi fost obligaţi să bătătoriţi podeaua de pământ într-o căsuţă cu o fereastră mică, cât o oglindă pentru păpuşi? Niciodată nu ţi-au fost incitate nările de mirosul iute, specific doar locurilor pe jumătate sălbatice? Nu cred că, până în prezent, te-au încântat prea multe lucruri… poate doar strălucirea ochilor tăi, pentru care n-ai făcut nici un efort. Nu am nici o dovadă că aşa ar sta lucrurile cu tine şi totuşi te condamn. De ce? Pentru că eu însămi am trecut prin viaţă fără a complica mersul ei normal. M-am lăsat dusă de valul comun, era mai comod. Ei, vezi, deşi nu-mi placi, am declarat-o de la bun început, te-am ales consilier al sufletului meu, dacă ţi se pare prea pretenţios, să te numesc un bun ascultător în faţa căruia mă spovedesc. Crede-mă, am nevoie. De asta şi călătoresc. Tu ai o ţintă. Drumurile tale sunt făcute cu un scop, ale mele… Am şi eu un scop şi poate unul egoist, nevoia de a peregrina, de a-mi hrăni neliniştile. Ştii pe cine am tovarăşă de drum în compartiment? O femeie, la vreo cincizeci de ani, care se află în derută. Ei bine, află că ea n-a prea avut vreme să fie tânără. A muncit, a luptat, a luptat şi iar a muncit. S-a gândit prea mult la idealul întrevăzut printre lucruri. A crezut în vis. N-a avut timp nici să-şi ia vreo licenţă. „La ce-mi trebuia când eu sunt, cu tot sufletul, angajată în prefacerile dorite?” A greşit. N-a intuit că prefacerile aduc obligatoriu situaţii la care trebuie să le faci faţă. Când a fost avansată şefă de cabinet, n-a protestat. Era obosită. Dar, după o perioadă, n-a mai corespuns, nici acolo şi, iat-o, acum, fără o meserie de bază, pusă în situaţia să intre oriunde, până va atinge anii de pensie. Nu-i pare rău după post. Nu-i plăcea să vadă cum oamenii îşi pierd vremea făcând anticameră. Poţi tu înţelege tragicul şi comicul acestei situaţii? Dragă prietenă, îmi dai voie să te numesc aşa? Tu faci parte din categoria femeilor care nu se plâng, care nu-şi deschid sufletul. E specific generaţiei tale. Sunteţi prea bine educaţi, voi, tinerii pentru a vă striga durerea fizică sau sufletească. Trăiţi siguri că nu există infirmităţi supărătoare. Când vă spuneţi părerea despre un fapt, care are şi implicaţii sociale, o faceţi din plăcere şi fără să fiţi pedanţi sau ipocriţi. Vă bucuraţi de viaţă. Posedaţi arta de a fi seducători. Aveţi filozofia voastră despre bogăţie, independenţă, toleranţă şi blândeţe. Nimeni nu vă poate nega calităţile. Prindeţi totul din mers. Cele mai complicate taine ale universului devin piese de joc, manevrate cu iscusinţă, cedând în faţa forţei, a setei voastre de cunoaştere. Ştii ce mai cred despre tine? Te numeri printre fiinţele uşor adaptabile, izbuteşti să te comporţi cu aceeaşi naturaleţe în oricare mediu social ai nimeri. Te îmbraci simplu, fără artificii, aici stă toată puterea ta de seducţie, înfrumuseţezi locul pe unde treci. Dacă ai avea o floare în mână, nu tu ai împrumuta strălucirea ei, ea şi-ar îmbiba carnea vegetală cu mirosul respiraţiei tale. Nu, nu eşti ceea ce se cheamă o femeie frumoasă, eşti fascinantă. Privindu-te, mă conving că natura poate fi şi perfectă. Trupul bine alcătuit sugerează numai dorinţa, deloc vulgară. Culoarea de cafea a ochilor face privirea calmă şi adâncă. Nici rujul nu reuşeşte să-ţi dea o notă de stridenţă. Într-un cuvânt, înfăţişarea ta pune semnul egal între simplitate şi bun gust. Ei, ce zici? Nu-i aşa că nu sunt consecventă. Îmi schimb părerea despre tine cu aceeaşi uşurinţă cu care schimb trenurile. Vrei să ştii de ce sunt tot pe drum? Călătoriile fac să-mi sporească cunoştinţele, fără să mă laud, am puterea de a asimila, de a fructifica aceste relaţii trecătoare. Mai mult, schimbarea de peisaj nu-mi provoacă nostalgii, dimpotrivă, îmi dau seama că nu numai chipul omenesc este supus modificărilor şi trec uşor peste criză… Da, ai dreptate, contrazice-mă; la începutul monologului meu tăcut, am spus cu totul altceva, am spus-o pentru că eram cuprinsă de un fel de teamă, în ceea ce te priveşte eşti foarte fragilă, trebuie să ai grijă. Dar, uite, ţi-a sosit omleta. (…)

fragment din romanul Frica Albă, Corina Victoria Sein

Frica Albă / 4

Această prezentare necesită JavaScript.

(…)

Anisia căuta să descopere pe chipul bărbatului înflăcărarea de atunci. Obrazul curat de adolescent încăpăţânat gata să declare că după trei zile şi trei nopţi de veghe, mai poate s-o ia de la capăt.
– Da, da. Îmi amintesc, vag… rosteşte ea, prefăcându-se că aproape uitase de tot, vrând poate, să aştearnă o distanţă între ei… Şi ce s-a mai întâmplat atunci?
– Dosarul a fost închis. N-am aflat ce s-a întâmplat cu fosta dumneavoastră asistentă. Presupun că a trecut graniţa. În rest, nimic sau aproape nimic… Din păcate, timpul v-a dat dreptate… nu mai lucrez în miliţie.
– Şi acum cu ce te ocupi?
– Sunt inginer constructor. Şantierul meu se află în Valea Albă.
– Întotdeauna am stat prost cu geografia. Cam pe unde se află această Vale Albă?
– Câţiva kilometri de la Drăgăşani, peste Olt.
– E o regiune frumoasă?
– Minunată.
– Eu am vrut, şi mai vreau, să uit seara aceea de la cabană… Mi-am propus acest lucru din clipa în care ai plecat alunecând pe schiuri… Da, mi se ştersese din minte…
– Atunci sunt de două ori vinovat: o dată pentru că v-am tulburat…
– Da, sunt tulburată. Şi o să fiu şi nemulţumită dacă nu mai găsim locuri la masă. Mergem?
Câţiva călători, îmbrăcaţi în haine uşoare de vară, îşi reazimă trupurile de barele metalice ale ferestrelor deschise. Alţii, rămaşi în compartimente, trândăvesc pe banchete, cu picioarele întinse, încercând să se răcorească cu ajutorul lichidului suspect al sticlelor de Pepsi-Cola. Ca să „omoare” timpul, urmăresc cu aer absent, cu feţele lipsite de expresie, pe cei care se încumetă să treacă din vagon în vagon. Privirile bărbaţilor, deşi apatice, zăbovesc pe silueta femeii, măsurând-o cu ochi de cunoscător. Intuind acest lucru, Anisia trece dreaptă, aproape rigidă. Un adolescent fluieră admirativ, făcând-o să roşească şi să grăbească pasul. In uşa vagonului restaurant, larg deschisă, tronează un scaun cu spatele întors, semn că nu mai sunt locuri. Dezamăgită, cere ajutor însoţitorului.
– Ce facem?
– Mâncăm în seria a doua. Până atunci, putem lua un aperitiv la bar.
– Sunt foarte obosită…
– Atunci ne întoarcem în compartiment.
Un ospătar îşi întinde braţul şi le face semn:
– Am două locuri…
Străduindu-se să nu clintească din loc scaunul, cei doi pătrund în salonul lung. Masa spre care-i conduce chelnerul se află într-un colţ. Nu e complet liberă, două locuri sunt ocupate de un ţăran care consuma cu o vădită şi afişată plăcere bere, în faţa lui stând o bătrânică blândă, cu chipul luminat de un zâmbet neasemuit.
Anisia percepe prin ţesătura rochiei vibraţia curentului ce năvăleşte generos pin geamul deschis. Momentul de uşoară stinghereală, timp în care cei patru s-au examinat reciproc şi rapid, se spulberă. Ţăranul se ridică în picioare, atât cât îi permite spaţiul îngust şi îi pofteşte pe noii veniţi:
– Poftiţi! Până vă serveşte ospătarul, vă cinstesc cu un pahar din băutura asta rea., alta mai bună n-am! Plecaţi în concediu?
Anisia nu aude întrebarea. Nu-şi aminteşte cu nici un chip numele bărbatului de lângă ea şi acum caută prin ungherele memoriei. Vag, foarte vag, neclar şi nesigur, se încâlcesc într-o tumultuoasă voce interioară: Vlad,’ Mircea, Ştefan, Bogdan. Da. Asta era! Bogdan. Uitând de prezenţa comesenilor, rosteşte cu încântare: „Bogdan…” Ţăranul, umplând paharele, ridică din umeri. Nu se simte jignit că întrebarea lui rămăsese fără răspuns. „Cine ştie, poate au şi ei necazurile lor”.
– Noroc şi să fiţi sănătoşi!
– La mulţi ani! răspunde Anisia şi ridică paharul. Pe neaşteptate, este scuturată de un hohot de râs, un râs în cascadă, năvalnic, ca revărsarea bucuriei a cărei forţă pare că dizlocă până şi aerul. Ceilalţi o privesc uimiţi.
– Iertaţi-mă. Sunt atâtea formule pentru a ura, celui cu care eşti la o masă, tot binele din lume şi, totuşi, eu n-am folosit, în viaţa mea, decât „la mulţi ani”… mi se pare că…
– Las’nepoată, e urarea noastră.
Bătrânica se uită cu atenţie la Bogdan şi la Anisia. Din totdeauna, şi-a făcut un joc din a analiza pe cei din jur şi din a purta discuţii tăcute.
„Prea uşor mă las prinsă, îşi spune Anisia. Sunt teribil de vulnerabilă. Ce dacă mă priveşte? Cu siguranţă că a cuprins-o năvala nostalgiilor… O interesează… numai că nu mă pot relaxa când cineva mă studiază… Da, tăcerea mă oboseşte. Când am să înţeleg că doi oameni puşi faţă în faţă se află într-o permanentă luptă, o veritabilă dispută? Veghea, pânda, la care mă obligă prezenţa ei, fac să fiu năpădită, precum viţa de vie năpădeşte aracii, de timiditate, de crispare, dar, mai ales, de un sentiment de vinovăţie. Stupid şi caraghios!”
Degetele i se mişcă mai rar peste pânza albă a feţei de masă. Rămâne cu privirea aţintită dincolo de silueta bătrânei şi, deodată, se întreabă ce-i atrage pe oameni pe culmile munţilor, căci doar pasiunea şi dragostea pentru urcuş şi aer tare par să nu fie deajuns.
Trenul continuă să alerge printre dealurile pârjolite de o vară prea fierbinte. E linişte. Se aude cum aerul pătrunde fâşâind prin geamul deschis. Această mişcate vie biciuie obrajii Anisiei în timp ce pe faţa bătrânei trece lin, ca o pânză de apă, leneşă. Linia ferată aleargă paralel cu şoseaua aglomerată. Numărul mare de maşini atrage atenţia şi preţ de câteva clipe toate privirile trec dincolo de spaţiul îngust al vagonului. Peste un timp, maşinile rămân undeva în afara peisajului. S-au aprins câteva beculeţe, semn că se apropie un tunel. Ţăranul umple din nou paharele cu bere şi închină, tăcut.
– Nu ştiu de ce nu-mi plac tunetele… murmură el.
Restul cuvintelor se pierde, ele rămân parcă suspendate şi, apoi, se lasă absorbite de curentul de aer. Cineva strigă:
– Închide domnu’ fereastra!
Bogdan se ridică în tăcere şi trage de mânerul lucios. Geamul pocneşte sec, în timp ce ţăranul continuă să vorbească. Graba cu care rosteşte cuvintele, înghiţindu-le pe jumătate, dovedeşte că nu a glumit, se teme cu adevărat de întuneric, chiar dacă acesta se lasă străpuns de micile pete albăstrui ce atârnă sub acoperişul aproape elegant al vagonului. Curând lumina calmă a zilei năvăleşte în valuri mari. Anisia închide, involuntar, ochii. Ţăranul din faţa ei continuă să vorbească şi, ea, furioasă că nu-l poate urmări, se întoarce spre bătrână. Aceasta îi zâmbeşte cu îngăduinţă şi i se adresează şoptind:
– Lasă-l să se descarce. Ce vrei, în sufletul lui bântuie furtuna. Nu-i aşa că ţi-ai zis că e bătrân? Aşa e, biologic da, dar sufletul lui a rămas tânăr, de o tinereţe ameţitoare. Se află omul la o răspântie, poate trăieşte cea mai importantă, cea mai grea clipă… Eşti nedumerită, nemulţumită? Te oboseşte destăinuirea lui, nu-i vezi rostul… O face pentru că mai crede în puterea schimbului de păreri, a sfatului de la om la om. A trăit destul pentru a cunoaşte şi binele şi răul. A văzut cum, una câte una, casele din satul lui au rămas pustii. Simte şi el nevoia de întoarce în trecut, pentru că, acolo, au rămas amintirile, iar în călătoriile spre viitor, îşi plasează visul. Dacă atunci când se uită în urmă o face în grabă, plecările către mâine sunt pregătite cu minuţiozitate. Cu înţelepciunea unei vieţi, presimte soarta satului în care, probabil, au rămas doar câteva zeci de familii… Ai să vezi, în timp ce-ţi vei mânca omleta, o să ne povestească toată drama lui…
Anisia, sprijinindu-şi mâinile de masă, are privirea clară care nu lasă să se bănuiască clocotitorul amestec de senzaţii. (…)

fragment din romanul Frica Albă, Corina Victoria Sein, 1982

Frica Albă / 2

(…)

Ajunsă la gară, Anisia se aşază pe o bancă. Peronul e pustiu, „de parcă s-ar fi sfârşit în oameni dorinţa de a călători”. Aruncându-şi ochii pe ceasul vechi, vechi de când lumea, se gândeşte că, în mai puţin de zece ore, se va afla în camera de la etajul cinci şi, fără îndoială, îi va fi un dor cumplit de aceste locuri.
Când trenul opreşte în staţie, ea merge încet de-a lungul vagoanelor. Locuri sunt, dar ea caută ceva. Nu ştie cu precizie ce. Cercetează chipurile călătorilor cu atenţie. Urcă în ultimul vagon. Aici o întâmpină voioşia gălăgioasă a unor tineri. După ţinuta vestimentară, dar, mai ales, după robusteţea şi aerul lor de sănătate îşi dă seama că a nimerit în mijlocul unui lot de sportivi. Impresia predominantă care pune stăpânire pe întreaga ei fiinţă e aceea a unui vizitator aflat pentru prima dată într-un mare muzeu şi care nu-şi poate stăpâni unda de regret, conştient fiind că i s-a oferit o şansă unică, nerepetabilă; nici timpul şi nici întâmplarea nu-l vor mai aduce vreodată aici. Aşa cum privirea concentrată asupra unui obiect de artă ne răpeşte, uneori, bucuria de a ne identifica într-o părticică din infinit, în taina universului, fiind răsplătiţi de îndată că faptul în sine smulge vălul opac dintre noi şi armonie, aici, în acest moment, Anisia simte cum se îmbină în ea pofta de zburdălnicie, de încălcare a convenţiei, cu tandreţea, bine flancată de dorinţa de a trăi cu simplitate, despăgubindu-şi anii de până acum.
Întâmplările din ultimele zile i-au ascuţit şi mai mult sensibilitatea, ca şi cum cineva ar fi amestecat, în modul cel mai empiric, într-o grădină, florile cu dezordinea ramurilor de mărăcini, făcând posibilă irumperea sălbatică a frumuseţii, excluzând capacitatea de ordonare. E adevărat, în fiinţa ei, de când se ştie, s-au luptat două puteri; dorinţa de a crea atât pentru ea cât şi pentru cei din jur, o ambianţă calmă, fără a ţine cont de realitate, în care totul să fie bine şi confortabil iar, pe de altă parte, un fel de timidă revoltă îndreptată asupra neputinţei de a păstra în ea doar acele lucruri, fapte sau gânduri, care să facă lăuntricul să domine exteriorul, într-un cuvânt, să descătuşeze eul.
Nu ştie de când stă în uşa vagonului. Vacarmul s-a stins şi geamantanul atârnă greu. Simte cum degetele încleştate pe mâner sunt gata să se desprindă. Un compartiment deschis îi oferă ospitalitatea. Vrea să intre, când, ajung la ea câteva frânturi de frază: „…mii de fulgere, e chiar ea, fata din filmul «Adolescenta». Cuvintele sunt receptate cu exactitate de seismograf şi, fără să mai simtă oboseala, Anisia se întoarce şi o ia la goană. I se pare că tinerii vin în urma ei. Cu nici un chip nu trebuie să fie ajunsă. Un compartiment cu perdelele trase făgăduieşte linişte şi siguranţă. „Numai de n-ar fi închis”. Nu, uşa alunecă uşor, lăsând-o să intre. Un bărbat, aflat pe locul de lângă geam, se ridică în picioare. Nu-l vede sau nu vrea să-l vadă. Îşi abandonează geamantanul în mijlocul compartimentului şi se trânteşte pe banchetă, închizând ochii.
– Îmi daţi voie, să pun bagajul sus?
Anisia încuviinţează fără să deschidă ochii. Se relaxează. Cu un zâmbet răutăcios îşi zice: „Ce prostie! Să fug de nişte copii… oare mi-a fost frică de ei?” Nu, nu de ei se temuse, dar ar fi fost peste puterile ei să stea în faţa lor, să le zâmbească, să le creeze oglinda vie a eroinei din filmul amintit. Ce ştiu ei, spectatorii, adoratorii şi cruzii admiratori, despre munca şi viaţa unei actriţe?
Ea le deprinsese preferinţele de-a lungul anilor, iar ei îi vorbiseră, în felul lor, deschis despre flacăra de care erau însufleţiţi. Ea le înlesnise defilarea prin galeria unor vii şi pline de înţeles tablouri, fericirea, mizeria, viciul, nebunia, virtutea, trădarea, înţelepciunea, cu ajutorul cuvântului le declanşase emoţii, dar şi tortura îndoielii, a pasiunii. Mândria firească o îndeamnă să afle justa apreciere a valorii. Niciodată teama nu i-a legat voinţa şi nici umbra neputinţei n-a îndemnat-o să se privească în oglinzi scobite. Curajul ei creşte proporţional cu încrederea, independent de părerea celorlalţi. A tălmăcit imboldul lăuntric şi a ieşit din temniţa unui confort de împrumut, ştie, cu adevărat, ce este. Şi-a luat obiceiul să-i observe pe oameni, să le cântărească orgoliul şi pretenţiile. Dar ei, oamenii, ştiu, oare, ce se întâmplă cu ea după ce lasă să-i cadă masca şi fardul dispare? Cred ei că o pot obliga să zâmbească şi atunci când inima n-o îndeamnă? Sfera de influenţă a scenei o poartă, uneori, şi dincolo de labirintul textului. „Text şi subtext!” Din nou zâmbetul trist chinuie faţa palidă. Textul e aşa de uşor de violat încât, dacă un autor şi-ar putea stăpâni curiozitatea şi ar veni să-şi vadă opera doar în spectacolul de premieră, ar jura că el n-a scris niciodată piesa respectivă. Aşa păţiseră realizatorii spectacolului „Casa cu ferestre deschise spre nori”. Dramaturgul, tânăr, nerăbdător, la prima lui piesă, venise cu textul direct la teatru. „Bombă”, susura secretara literară, „Dăm lovitura, e tare!” rostea regizorul. Actorii fuseseră scutiţi de intervenţiile, prea multe în cazul unor autori locali, care participau la repetiţii zi de zi. „Am încredere în voi. Eu nu mă pricep la munca voastră, eu stau bine numai într-un scaun aşezat în faţa unui birou, ce să fac într-un fotoliu de regizor?”. Aşa decurseseră lucrurile până la vizionare, când, câteva fotolii din sală fuseseră despovărate de huse şi deveniseră „locuri” şi încă ce locuri? Regizorul, emoţionat, se învârtea prin culise, prin scenă. Anisia îl urmărea şi dorea din toată inima să-i transmită ceva din calmul ei. „Lasă, maestre, ai încredere în noi, a avut şi autorul şi ştii bine că e «ok». Cineva întârzia. Trecuseră aproape două ore. Cortina continua să stea nemişcată. Timpul tindea să devină „moară de măcinat nervii” cum numesc actorii aceste momente de aşteptare. În sfârşit, sosise şi factorul cultural cel mai important. Actorii, încălziţi la flacăra numai de ei văzută, intraseră în roluri, uşor, iertaseră chiar şi orele de aşteptare. Pauza dintre acte fusese scurtată, importantul personaj, din sală, era aşteptat la o şedinţă. Abia începuse partea a doua a piesei, când se auzise o voce de tunet: „Opriţi!” Nu era nici în firea lui, nici în firea lucrurilor o astfel de intervenţie, aşa că actorii împietriseră. Din fotoliul care gemea sub greutatea ocupantului, cuvintele îşi începuseră călătoria în zig-zag, ca pe o tablă de şah: „Prieteni, aveţi toată stima mea pentru efortul dumneavoastră dar, încotro bateţi? Ce vrea piesa asta? Unde aţi văzut, în realitate, o fetişcană şi nu una oarecare, ci fiica unui foarte important concetăţean, să aibă o astfel de comportare? Auzi! Să-l judece ea pe tatăl ei, omul care a clădit un oraş, omul din generaţia de sacrificiu, care n-a avut timp de disco şi nici de călătorii imaginare sub razele lunii sau sub nori… Dar şi el, adică personajul, e rău construit, unde s-a mai văzut un om ca el, după ce ni se dezvăluie ca un bun inginer, cu un spirit mai presus de micile noastre slăbiciuni, adică un adevărat luptător, să se prostească, aşa, fără nici un fel de elemente ajutătoare care să-l scoată basma curată, într-un romantic desuet, sensibil la frumuseţea unei oarecare, să-şi părăsească un cămin pentru că soţia lui îi invadase casa cu fel de fel de lucruri inutile… Vedeţi, el nu accepta nici mobila veche, recondiţionată. Nu, nu e corect, nu e moral. Era sau nu era stăpân în casa lui? De ce şi-a lăsat nevasta să-şi facă de cap? Sper că îmi daţi dreptate şi concluzia nu poate fi decât una — singură şi de netăgăduit: nu există în societatea noastră un astfel de exemplar… Sunt de acord să aibă omul, creatorul, libertatea de a scrie, dar mai suntem datori să şi veghem, să nu-l lăsăm să greşească… să n-o luăm mecanic…”. După discuţii, propuneri şi alte idei novatoare, de aveai impresia că toată lumea poate şi se pricepe să scrie, numai săracul autor nu, s-a „sugerat” ca eroina să nu mai fie fiica unui director, ci fata unui ospătar, sau de ce să nu-i fie tată un fost fotbalist care a ajuns portar la o uzină? Până dimineaţa s-a muncit pe „brânci”. „Trebuie să ieşim la rampă”, striga directorul administrativ, „nu mai contează cum, cu ce… altfel s-au dus gratificaţiile”. La ultima repetiţie a asistat şi un reprezentant al Centrului de coordonare artistică – amatori, care, nici una nici două, decretase: „Imposibil, tovarăşi… adjuncta noastră e fiica unui fost campion, nu se poate, e foarte sensibilă, aveţi grijă…”. Şi n-a fost ultima intervenţie. În timpul spectacolului, se prezentase în culise directorul teatrului,  după terminarea primei părţi a strâns toată suflarea într-o şedinţă fulger. „Fraţilor, vă tăiaţi creanga de sub picioare, aţi uitat că tovarăşul… urmase şoptirea unui nume, are o foarte fină putere de pătrundere în sub-text? Interpretează fiecare frază, mai ales când e vorba de morală, de modă, de căpătuială… Părerea mea e că aţi cam exagerat cu candelabrele procurate prin Consignaţie, cu miile de lei date pe câini de rasă şi cu altele”. Şi, cu sufletul la gură, actori, regizor, scenograf şi alţi binevoitori aflaţi întâmplător acolo, încropiseră un alt final, dând o întorsătură neaşteptată a lucrurilor, dar pe placul vajnicilor apărători ai bunelor moravuri. Ea, Anisia, interpreta principal intrase în scenă fără să ştie ce are de făcut: „improvizaţi” a fost ultima rugăminte a regizorului şi au improvizat. După spectacol, autorul piesei, care se afla în sală, oferise un coş cu flori scenografei. Regizorul, actorii nu se simţeau în largul lor, nu-l puteau privi în ochi, nici el nu găsea măcar un cuvânt de spus. Cum tăcerea se prelungea, ameninţând, dramaturgul, cu vocea evident marcată de nemulţumire, rostise: „…o să mă ruşinez să încasez drepturile de autor… cu cine să le împart?

fragment roman Frica albă, Corina Victoria Sein, Editura Eminescu, 1982

Frica Albă / 1

Această prezentare necesită JavaScript.

Toamna timpurie se aşterne apăsătoare peste sat. Dinspre lac înaintează încet un convoi de care încărcate cu snopi de cânepă şi în. Ca un stol de pescăruşi în faţa unei mări calme, câteva femei îmbrăcate în rochii uşoare, cu părul strâns în basmale albe, cu braţele mirosind a iarbă şi a soare, trec grăbite înaintea convoiului. In urma lor se lasă răcoarea.
Puţin după apusul soarelui, Anisia se întoarce acasă. E atâta linişte şi pace în jur, ţăranii fumează pe prispă, anticipând orele de tihnă. Natura are graiul ei. Aplecând urechea îi asculţi povestea şi vezi lumea la alte dimensiuni. Până şi clipa pare mai mare, atât de mare încât Anisia are senzaţia că viaţa ei, cea de până acum, nu o poate umple.
Poarta cade cu un geamăt în urma ei. Asemuie zgomotul cu vibrarea unei strune de harpă într-o încăpere părăsită. Trânteşte şevaletul lângă singura floare din grădină; o margaretă albă. Frumuseţea aparte a florii îi atrage atenţia. Neliniştea impusă de singularitatea margaretei îi amplifică dorinţa sau poate curiozitatea şi se apleacă peste lujerul firav. Rupe floarea şi degetele ei lungi, nervoase, o văduvesc de petale. Îşi coboară privirile şi constată că, de jur împrejur, se instalase, ca stăpână, culoarea margaretei, un fel de frică albă, o graţie care însufleţeşte natura, dovedind că nu rareori se răzbună printr-o dominaţie absolută.
Din senin se stârneşte vântul. Pământul înfierbântat, cu scoarţa crăpată, nerăbdător, în aşteptarea ploii, se impune asupra simţurilor şi îmbină farmecul răpitor al cerului cu majestatea terestră. „Totul pare ca la începutul lumii”. Anisia are senzaţia că se află într-un loc necunoscut, ba are şi convingerea că vine de foarte departe. S-a întunecat de-a binelea. In mijlocul grădinii, lasă să-i cadă printre degete ultima petală. Răcoarea nopţii o scutura. Zgribulită, urcă treptele de lemn ale cerdacului. Se sprijină de balustradă. Luna parcă e ţinută de fruntea dealurilor. Lumina ei timidă, de măr dat în ,pârg, o linişteşte. E ora la care tatăl ei ia clopoţelul de pe noptieră şi-l scutură. Bietul om, aşa îşi încheie ziua. Ea nici nu şi-l aminteşte altfel. Când era mică, maică-sa o ducea în camera lui. „Ia-ţi păpuşile. Să te joci în linişte, să nu-l necăjeşti pe tata”. Şi Anisia rămânea în colţul cel mai întunecat. Strângea cu disperare păpuşile la piept, înghiţindu-şi lacrimile. In patul dublu, tatăl ei, ţinându-şi braţul stâng arcuit peste fruntea de culoarea mierei, uşor boltită, transparentă, străbătută de vinişoare albastre îi simţea teama şi nemulţumit o alunga cu vorbe aspre. Fata ieşea fără să închidă uşa. Nu se depărta, rămânea cu spatele lipit de peretele antreului, atentă să audă cea dintâi chemare. Aşa crescuse: între o aşteptare şi alta.
Din şiragul zilelor cuprinse de ceaţă, se desprinde una, se rostogoleşte ca o bilă şi creşte şi creşte, ameninţând să acopere totul. Era în mijlocul iernii. O zi geroasă şi deosebit de aspră. Noaptea se anunţa sticloasă. Crăpau lemnele de ger şi toate sufletele din sat se aflau în faţa focului şi a vetrelor care miroseau a mere coapte. Anisia nu avea astâmpăr. Nici tatăl său nu era mai liniştit. O trimitea afară să vadă dacă nu se iveşte maică-sa. Revenea cu obrajii biciuiţi de aerul rece şi făcea semn: „nu se vede”. Când se întunecase, aprinsese lampa cu picior şi îndreptase para de lumină către filele cărţii din mâna lui taică-său. Apoi, se aşezase sub fereastră. Afară se zbenguia viscolul. Geamul îi oprea răsuflarea. Şi pentru că nu voia să se declare învins, se strecura ca o reptilă pe la încheieturile giurgiuvelelor. Sub ochii Anisiei, sticla înflorea. Firele de lună şi de vânt, cum numea ea gheaţa aşternută ca o pătură la fereastră, desenau o floare; o margaretă albă, aidoma mulţimii de flori care umpleau grădina, pe timpul verii. Fermecată, se apropia de geam, de margareta de gheaţă şi apa începea să curgă în dâre mici, ca lacrimile pe un obraz înnegrit. Când îşi ridică degetele de pe sticlă, făcându-şi mâna căuş, aşteptând la marginea ferestrei, în noapte, de pe culmile care înconjurau satul, se auziră urlete. Deşi erau fioroase, se simţea în ele un fel de taină. Anisia, păstrând stropii de apă în palmă, se refugiase la picioarele patului. Dinţii îi clănţăneau şi nu-şi putea stăpâni tremurul care o cuprinsese. Ar fi ţipat, dar avea credinţa că ţipătul ei ar fi rămas în coşul pieptului. Tatăl său o chemase încet: „Anisia, unde eşti?” se târâse până la celălalt capăt al patului. „Te-ai speriat? Sunt lupii… Să nu-ţi fie frică, nişte biete animale. Atacă omul numai când sunt flămânde şi în haită. Dacă s-ar întoarce maică-ta…”. Faţa îi era schimonosită de încordare. Sub pătură, trupul lui, şi aşa împuţinat, se chircea. Anisia îşi resfirase degetele şi picăturile de apă cădeau cu zgomot pe podea. „Mamăăă!”. Invalidul, adunându-şi toată puterea, se ridicase cu câţiva centimetri. Degetele strângeau convulsiv marginea patului, ochii îi ardeau neputincioşi, în timp ce fixau halucinant spaţiul ferestrelor.
Ca un clopot care revărsă liniştea, uşa se deschisese şi în prag, cu promoroacă în păr, stătea mama ei. Zâmbea şi căldura din cameră îi topea argintul de pe gene. „De ce ai lăsat focul să se stingă?…”

(…)

fragment din romanul Frica Albă, Corina Victoria Sein, 1982

Frica Albă / Prolog

Această prezentare necesită JavaScript.

Anisia Dinu atinge cu buze reci, marginea paharului. Şampania i se pare acră. Mai poartă încă hainele şi povara femeii al cărei destin o adusese în faţa spectatorilor, pe scenă. Se simte stingherită. Un coleg mai tânăr o urmăreşte cu priviri admirative. Mica agapă, intrată în obiceiul teatrului, i se pare o corvoadă de nesuportat. Lasă cupa pe masă şi se strecoară afară.
Trece, ca o pată de lumină, pe străzile oraşului. Noaptea seamănă cu un ghem de lână. O dor picioarele şi se gândeşte că pământul s-a mai rotit o dată şi viaţa ei a rămas aceeaşi; nici măcar ora la care deschide poarta n-a fost împinsă mai spre dimineaţă. În lift îşi scoate pantofii. Intră în casă desculţă. Tălpile înfierbântate se afundă în mocheta moale ca într-un covor de iarbă şi o cuprinde o stare nedefinită, între beatitudine şi depresie. În baie robinetele sunt seci. Aşa sunt în fiece seară, când după ziua de trudă ea se întoarce acasă mirosind a fard, a praf şi a transpiraţie. Lasă robinetele deschise şi se trânteşte pe patul nedesfăcut. „O să mă spăl în zori, când se spală şi florile…”. Zgomotele de afară au încetat cu totul. Pe neaşteptate sună telefonul. Buimacă, i se pare că aude soneria din culise care o cheamă insistent în scenă. Se ridică din pat şi oglinda, agăţată pe peretele opus, îi arată chipul devastat de oboseală. Confuzia durează până ce recunoaşte interiorul camerei. Vocea de la telefon repetă întruna: „Sunteţi tovarăşa Dinu? Da? Dacă sunteţi chiar dumneavoastră, veniţi jos, sunt cu maşina”. Şi uite că noaptea, care părea că se va termina ca multe altele, începe să se dilate, să ia proporţii, să prindă cheag şi o nouă imagine.
Anisia urcă în maşina al cărei motor mergea în plin şi tulbura într-un mod plăcut bezna. Şoferul apasă pe pedală şi aerul umed pare că geme.
– De ce nu v-aţi luat o haină mai groasă? Acolo, în munţi, e frig.
Anisia vrea să răspundă, dar are senzaţia că gura îi e plină cu nisip.
– Nu vă mai aduceţi aminte de mine? Ei, nu-i nimic… anii trec. Mă cheamă Gheorghe, am fost pe şantierul din Valea Albă…
– Da. Aşa e. Cum a putut să-l uite? îi priveşte ceafa încordată şi se cutremură de groază. Bărbatul de la volan e cu câţiva ani mai tânăr ca ea şi pare trecut în cea de a doua jumătate a vieţii. „Şi eu oi fi îmbătrânit în halul ăsta? Prostii! Cine poate să stabilească graniţele unei vârste? Nu, nu am de ce să mă tem. Mă privesc doar zilnic în oglindă, cu atenţie, cu obiectivitate. Să zicem că, fiind prea obişnuită cu chipul meu, n-am observat înăsprirea trăsăturilor, dar privirile invidioase ale colegelor nu mă pot înşela. Acestea acţionează asupra mea ca un tonic, mă revitalizează…”
Maşina alunecă pe şoseaua care seamănă cu un tobogan. Din când în când, câte o piatră prinsă sub pneuri zboară o fracţiune de secundă, ca apoi să cadă cu vaiet uşor pe asfalt. Întunericul e din ce în ce mai subţire. De după un deal se ridică ceaţa. Dimineaţa pare un pachet de dinamită. Discul roşu al soarelui pare că strânge în marginile sale uriaşa forţă a explozibilului astral.
Anisia urcase în maşină fără să mai întrebe nimic. De ce ar fi făcut-o? Fusese chemată şi asta însemna că, acolo, sus, este nevoie de ea. Doamne, de când aşteaptă această clipă… Dar dacă i s-a întâmplat vreo nenorocire? Nu, nu se poate, Gheorghe i-ar fi spus. Ghicindu-i frământarea, şoferul se întoarce spre ea.
– Am şi făcut jumătate din drum.
Respiră uşurată. Ce dacă a trimis după ea noaptea? Unde scrie că spaţiul nopţii trebuie să fie mereu acelaşi? Plin de temeri şi de neprevăzut? Acum hotărâse el că a sosit sorocul. Acum are nevoie de ea. Categoric, nu mai vrea să ceară explicaţii.
„Oare nu am fost, nu sunt prea îngăduitoare? Numai eu am datoria de a-mi justifica faptele, pornirile?” Anisia îşi pune prea des această întrebare şi niciodată nu are puterea să găsească şi răspunsul. Oboseala şi, poate, un fel de frică, o opresc să cerceteze amănunţit situaţia. Nu se pricepe să descifreze geografia lucrurilor, are tendinţa să simplifice acţiunea până la rădăcina primară. Cu toate acestea, sesizează cu o acuitate, aproape dureroasă, cele dintâi semne ale destrămării ei lăuntrice.
Zgomotul monoton al motorului, tăcerea sfioasă a lui Gheorghe, ca aerul nemişcat al unei biserici, o împing să observe liniştea lungă şi adâncă a dimineţii. Ar vrea să coboare din maşină. Ar vrea să se elibereze de nişte gânduri care o chinuiesc. Ar vrea să lase povara unor ani, aici, în acest loc în care munţii coboară până la ferestrele caselor şi dau o măreţie şi o siguranţă nebănuite omului. Dintr-o casă iese o femeie. Are chipul rotund şi liniştit. Se opreşte în pridvor şi-şi înalţă fruntea. „Parcă ar saluta soarele” îşi zice Anisia, în timp ce o cuprinde un val de căldură, plăcut dar neliniştitor. „Oare, ea, această femeie a locului, n-a fost niciodată ademenită de chemarea depărtărilor?”

***
Primele raze de soare cad peste coroanele copacilor înalţi şi fac să sclipească picăturile de rouă atârnate pe iarba crescută sălbatic de-o parte şi de alta a şoselei. „Lumea e frumoasă. Frumoasă chiar şi în clipele de deznădejde”.
Anisia coboară geamul maşinii şi vântul îi răvăşeşte pletele, răcorindu-i tâmplele. „Ce ar fi dacă această călătorie ar dura cât o viaţă?”. E bine să rămâi, din când în când, singur, chiar dacă în jurul tău mişună mii şi mii de vieţi. Închizi ochii şi te bucuri pentru că există în lume drumuri care leagă şi îndulcesc depărtarea, că la capătul unui astfel de drum te poţi aşeza pe un scaun, la o masă, trăind clipe de triumf. Această credinţă, rămasă neatinsă în adâncul sufletului, creează, pentru fiecare, „fantastice şi mari poeme, pentru că viaţa în sine este un nesfârşit şir de preludii”. Anisia cugeta asupra aglomerărilor de întâmplări prin care trecuse de-a lungul anilor. Desigur, avusese parte şi de clipe de neasemuită frumuseţe dar trăise şi dureri atroce. Ca printr-un caleidoscop fermecat, acestea i se derulează în minte. Dacă cuiva îi va trece prin cap s-o pună să aleagă? Să se oprească numai la bucurii? Nu. E legată, printr-o pânză nevăzută, atât de bucurii cât şi de necazuri. Pentru nimic în lume nu ar renunţa la vreo clipă trăită până acum. Bucuria, durerea aprind în aceeaşi măsură, în ea, dorinţa de a se lăsa mistuită, ca, apoi, să renască în ea puterea de a răzbate, de a merge mai departe. „Am să reuşesc şi am să fiu mult mai puternică după întoarcerea în mine”. De fiecare dată, se simţea sleită de puteri, dar cu întreaga fiinţă mai liniştită, de parcă ar fi eliminat otrava dintr-un corp amorţit. Dorinţele ei se mişcă într-un mod ciudat. Uneori lent, de parcă întregul univers ar fi coordonat şi nimic nu s-ar mai putea întâmpla în afara unui anumit program. Alteori, dorinţele se agită ca un pumn de seminţe într-un strat germinativ, bine pregătit şi, atunci, culege, ca rod, întinderi mari de tristeţe. Poate de aceea s-a hotărât să ocolească dorinţa pătimaşă. Nu pentru că ar fi ajuns la o oarecare înţelepciune, mai degrabă din instinct. Un fel de cămaşă de apărare împotriva radiaţiilor umane. Gândurile zăbovesc îndelung în mintea ei. Unul dintre ele o roade neîncetat, sistematic şi necruţător, ca un vierme flămând, umblă prin toate ungherele, secătuind-o. În faţa lui rămâne neputincioasă. Se simte ca o albie de râu a cărui capricioasă curgere îi macină când un mal, când altul, încet, dar sigur.
O frână, pusă brusc, o aduce cu fruntea de parbrizul rece. Tresare. Îşi scutură umerii ca după o muncă istovitoare. Gheorghe, concentrat asupra drumului format din zeci de serpentine, şopteşte:
– Iertaţi-mă…
Da. Lângă ea, acest om, cu gândurile şi cu grijile lui. „Oare şi el e ros de temeri neînţelese? Ce-ar fi să-l întreb? Nu. O să creadă că-mi bat joc de el…”
– Vreţi să mă întrebaţi ceva? Vocea şoferului răsare limpede. Anisia, derutată, intră în panică.
– Da… nu, adică… nu ştiu…
– E bine să ştii, întotdeauna, ce vrei. Altfel viaţa te poartă doar pe la periferie…
– Ai dreptate. Vezi, e atât de minunată această dimineaţă, încât, paradoxal, dar adevărat, mă simt inutilă. Şi, fără mine, fără trecerea mea pe-aici, locul ar fi la fel de sălbatic de frumos, aerul ar fi la fel de înmiresmat, iar dumneata, ei bine, dumneata ai fi la fel de puternic…
Drumul curge monoton. Aşa cum râurile de munte se despletesc întrerupând forme de relief. Curgerea alunecă peste piepturi de dealuri, strângând, ca un ochi de fântână, imagini de o clipă. Semnalele sonore lansate de către automobiliştii răsfiraţi pe toată întinderea pădurii Cotoşman anunţă, parcă ieşit dintr-un lăcaş de umbre, un uriaş fluviu al fiinţelor. Deplasarea lor, o frescă în mişcare, exprimă nevoia de-a intra într-un anumit ritm, dorinţa de a-şi păstra individualitatea. „Da, îngână Anisia, trebuie să fie adevărată credinţa că fiecare om îşi are corespondentul într-o stea, un fel de geamăn a cărui datorie este să împodobească bolta cerească, în timp ce menirea omului este să înflorească pe pământ”. Simte, din ce în ce mai ascuţit, nevoia de a se elibera din carapacea unui trecut care se prelungeşte nefiresc în prezent, de a-şi lăsa cugetul să se purifice de elementele prea filtrate de convenţie, de legile scrise şi nescrise, să arunce balastul, dând astfel, posibilitatea propriei sale nacele să plutească, fără oprelişti.
Din desişul de nepătruns al pădurii se aude un pocnet sec. Ochii Anisiei se subţiază ca o lamă de apă verzuie pe pereţii străvezii ai unui balon de sticlă şi pătrund, cu puterea unui obiectiv miraculos, dincolo de perdeaua de frunze, dincolo de anticamera dimineţii. Zgomotul nu o speriase. Venise ca o chemare şi ea se lăsa condusă fără împotrivire. Ca într-un ritual, în tăcerea uimită, nestăvilită de nici un fel de zid, aluneca în mişcări elegante. Îşi duse mâna la frunte de parcă şi-ar fi căutat echilibrul. Gestul ei se sincronizase cu deschiderea de corolă a unui ghem de pene gri-spălăcit, într-o mişcare nedecisă. Fracţiuni de secundă, strania formă pare atrasă de o forţă invizibilă, în jos, dar cu un spasm, rănind aerul, se întinde ca un arc şi cu ţipete ascuţite se împlântă în zare. „Ce pasăre ciudată…”
Anisia stă rezemată de bancheta tare a maşinii. Ochii vii, inteligenţi şi nespus de calzi, buzele întredeschise, ireal de proaspete, par să nu recunoască zbuciumul care o inundă. Bogdan o chemase. Avea, aşadar, nevoie de ea… Lumina blândă o învăluie şi iat-o nespus de tânără. Licăriri scurte alternează obligând-o să alerge odată cu fragmentele, neorânduite, din viaţa ei, ca şi cum ar fi învinsă de pasul ce derulează un montaj de film, a cărui singură menire e să cureţe rugina depusă de peliculă. (…)

fragment din romanul Frica Albă, Corina Victoria Sein, Editura Eminescu, 1982