Frica Albă / Prolog


Această prezentare necesită JavaScript.

Anisia Dinu atinge cu buze reci, marginea paharului. Şampania i se pare acră. Mai poartă încă hainele şi povara femeii al cărei destin o adusese în faţa spectatorilor, pe scenă. Se simte stingherită. Un coleg mai tânăr o urmăreşte cu priviri admirative. Mica agapă, intrată în obiceiul teatrului, i se pare o corvoadă de nesuportat. Lasă cupa pe masă şi se strecoară afară.
Trece, ca o pată de lumină, pe străzile oraşului. Noaptea seamănă cu un ghem de lână. O dor picioarele şi se gândeşte că pământul s-a mai rotit o dată şi viaţa ei a rămas aceeaşi; nici măcar ora la care deschide poarta n-a fost împinsă mai spre dimineaţă. În lift îşi scoate pantofii. Intră în casă desculţă. Tălpile înfierbântate se afundă în mocheta moale ca într-un covor de iarbă şi o cuprinde o stare nedefinită, între beatitudine şi depresie. În baie robinetele sunt seci. Aşa sunt în fiece seară, când după ziua de trudă ea se întoarce acasă mirosind a fard, a praf şi a transpiraţie. Lasă robinetele deschise şi se trânteşte pe patul nedesfăcut. „O să mă spăl în zori, când se spală şi florile…”. Zgomotele de afară au încetat cu totul. Pe neaşteptate sună telefonul. Buimacă, i se pare că aude soneria din culise care o cheamă insistent în scenă. Se ridică din pat şi oglinda, agăţată pe peretele opus, îi arată chipul devastat de oboseală. Confuzia durează până ce recunoaşte interiorul camerei. Vocea de la telefon repetă întruna: „Sunteţi tovarăşa Dinu? Da? Dacă sunteţi chiar dumneavoastră, veniţi jos, sunt cu maşina”. Şi uite că noaptea, care părea că se va termina ca multe altele, începe să se dilate, să ia proporţii, să prindă cheag şi o nouă imagine.
Anisia urcă în maşina al cărei motor mergea în plin şi tulbura într-un mod plăcut bezna. Şoferul apasă pe pedală şi aerul umed pare că geme.
– De ce nu v-aţi luat o haină mai groasă? Acolo, în munţi, e frig.
Anisia vrea să răspundă, dar are senzaţia că gura îi e plină cu nisip.
– Nu vă mai aduceţi aminte de mine? Ei, nu-i nimic… anii trec. Mă cheamă Gheorghe, am fost pe şantierul din Valea Albă…
– Da. Aşa e. Cum a putut să-l uite? îi priveşte ceafa încordată şi se cutremură de groază. Bărbatul de la volan e cu câţiva ani mai tânăr ca ea şi pare trecut în cea de a doua jumătate a vieţii. „Şi eu oi fi îmbătrânit în halul ăsta? Prostii! Cine poate să stabilească graniţele unei vârste? Nu, nu am de ce să mă tem. Mă privesc doar zilnic în oglindă, cu atenţie, cu obiectivitate. Să zicem că, fiind prea obişnuită cu chipul meu, n-am observat înăsprirea trăsăturilor, dar privirile invidioase ale colegelor nu mă pot înşela. Acestea acţionează asupra mea ca un tonic, mă revitalizează…”
Maşina alunecă pe şoseaua care seamănă cu un tobogan. Din când în când, câte o piatră prinsă sub pneuri zboară o fracţiune de secundă, ca apoi să cadă cu vaiet uşor pe asfalt. Întunericul e din ce în ce mai subţire. De după un deal se ridică ceaţa. Dimineaţa pare un pachet de dinamită. Discul roşu al soarelui pare că strânge în marginile sale uriaşa forţă a explozibilului astral.
Anisia urcase în maşină fără să mai întrebe nimic. De ce ar fi făcut-o? Fusese chemată şi asta însemna că, acolo, sus, este nevoie de ea. Doamne, de când aşteaptă această clipă… Dar dacă i s-a întâmplat vreo nenorocire? Nu, nu se poate, Gheorghe i-ar fi spus. Ghicindu-i frământarea, şoferul se întoarce spre ea.
– Am şi făcut jumătate din drum.
Respiră uşurată. Ce dacă a trimis după ea noaptea? Unde scrie că spaţiul nopţii trebuie să fie mereu acelaşi? Plin de temeri şi de neprevăzut? Acum hotărâse el că a sosit sorocul. Acum are nevoie de ea. Categoric, nu mai vrea să ceară explicaţii.
„Oare nu am fost, nu sunt prea îngăduitoare? Numai eu am datoria de a-mi justifica faptele, pornirile?” Anisia îşi pune prea des această întrebare şi niciodată nu are puterea să găsească şi răspunsul. Oboseala şi, poate, un fel de frică, o opresc să cerceteze amănunţit situaţia. Nu se pricepe să descifreze geografia lucrurilor, are tendinţa să simplifice acţiunea până la rădăcina primară. Cu toate acestea, sesizează cu o acuitate, aproape dureroasă, cele dintâi semne ale destrămării ei lăuntrice.
Zgomotul monoton al motorului, tăcerea sfioasă a lui Gheorghe, ca aerul nemişcat al unei biserici, o împing să observe liniştea lungă şi adâncă a dimineţii. Ar vrea să coboare din maşină. Ar vrea să se elibereze de nişte gânduri care o chinuiesc. Ar vrea să lase povara unor ani, aici, în acest loc în care munţii coboară până la ferestrele caselor şi dau o măreţie şi o siguranţă nebănuite omului. Dintr-o casă iese o femeie. Are chipul rotund şi liniştit. Se opreşte în pridvor şi-şi înalţă fruntea. „Parcă ar saluta soarele” îşi zice Anisia, în timp ce o cuprinde un val de căldură, plăcut dar neliniştitor. „Oare, ea, această femeie a locului, n-a fost niciodată ademenită de chemarea depărtărilor?”

***
Primele raze de soare cad peste coroanele copacilor înalţi şi fac să sclipească picăturile de rouă atârnate pe iarba crescută sălbatic de-o parte şi de alta a şoselei. „Lumea e frumoasă. Frumoasă chiar şi în clipele de deznădejde”.
Anisia coboară geamul maşinii şi vântul îi răvăşeşte pletele, răcorindu-i tâmplele. „Ce ar fi dacă această călătorie ar dura cât o viaţă?”. E bine să rămâi, din când în când, singur, chiar dacă în jurul tău mişună mii şi mii de vieţi. Închizi ochii şi te bucuri pentru că există în lume drumuri care leagă şi îndulcesc depărtarea, că la capătul unui astfel de drum te poţi aşeza pe un scaun, la o masă, trăind clipe de triumf. Această credinţă, rămasă neatinsă în adâncul sufletului, creează, pentru fiecare, „fantastice şi mari poeme, pentru că viaţa în sine este un nesfârşit şir de preludii”. Anisia cugeta asupra aglomerărilor de întâmplări prin care trecuse de-a lungul anilor. Desigur, avusese parte şi de clipe de neasemuită frumuseţe dar trăise şi dureri atroce. Ca printr-un caleidoscop fermecat, acestea i se derulează în minte. Dacă cuiva îi va trece prin cap s-o pună să aleagă? Să se oprească numai la bucurii? Nu. E legată, printr-o pânză nevăzută, atât de bucurii cât şi de necazuri. Pentru nimic în lume nu ar renunţa la vreo clipă trăită până acum. Bucuria, durerea aprind în aceeaşi măsură, în ea, dorinţa de a se lăsa mistuită, ca, apoi, să renască în ea puterea de a răzbate, de a merge mai departe. „Am să reuşesc şi am să fiu mult mai puternică după întoarcerea în mine”. De fiecare dată, se simţea sleită de puteri, dar cu întreaga fiinţă mai liniştită, de parcă ar fi eliminat otrava dintr-un corp amorţit. Dorinţele ei se mişcă într-un mod ciudat. Uneori lent, de parcă întregul univers ar fi coordonat şi nimic nu s-ar mai putea întâmpla în afara unui anumit program. Alteori, dorinţele se agită ca un pumn de seminţe într-un strat germinativ, bine pregătit şi, atunci, culege, ca rod, întinderi mari de tristeţe. Poate de aceea s-a hotărât să ocolească dorinţa pătimaşă. Nu pentru că ar fi ajuns la o oarecare înţelepciune, mai degrabă din instinct. Un fel de cămaşă de apărare împotriva radiaţiilor umane. Gândurile zăbovesc îndelung în mintea ei. Unul dintre ele o roade neîncetat, sistematic şi necruţător, ca un vierme flămând, umblă prin toate ungherele, secătuind-o. În faţa lui rămâne neputincioasă. Se simte ca o albie de râu a cărui capricioasă curgere îi macină când un mal, când altul, încet, dar sigur.
O frână, pusă brusc, o aduce cu fruntea de parbrizul rece. Tresare. Îşi scutură umerii ca după o muncă istovitoare. Gheorghe, concentrat asupra drumului format din zeci de serpentine, şopteşte:
– Iertaţi-mă…
Da. Lângă ea, acest om, cu gândurile şi cu grijile lui. „Oare şi el e ros de temeri neînţelese? Ce-ar fi să-l întreb? Nu. O să creadă că-mi bat joc de el…”
– Vreţi să mă întrebaţi ceva? Vocea şoferului răsare limpede. Anisia, derutată, intră în panică.
– Da… nu, adică… nu ştiu…
– E bine să ştii, întotdeauna, ce vrei. Altfel viaţa te poartă doar pe la periferie…
– Ai dreptate. Vezi, e atât de minunată această dimineaţă, încât, paradoxal, dar adevărat, mă simt inutilă. Şi, fără mine, fără trecerea mea pe-aici, locul ar fi la fel de sălbatic de frumos, aerul ar fi la fel de înmiresmat, iar dumneata, ei bine, dumneata ai fi la fel de puternic…
Drumul curge monoton. Aşa cum râurile de munte se despletesc întrerupând forme de relief. Curgerea alunecă peste piepturi de dealuri, strângând, ca un ochi de fântână, imagini de o clipă. Semnalele sonore lansate de către automobiliştii răsfiraţi pe toată întinderea pădurii Cotoşman anunţă, parcă ieşit dintr-un lăcaş de umbre, un uriaş fluviu al fiinţelor. Deplasarea lor, o frescă în mişcare, exprimă nevoia de-a intra într-un anumit ritm, dorinţa de a-şi păstra individualitatea. „Da, îngână Anisia, trebuie să fie adevărată credinţa că fiecare om îşi are corespondentul într-o stea, un fel de geamăn a cărui datorie este să împodobească bolta cerească, în timp ce menirea omului este să înflorească pe pământ”. Simte, din ce în ce mai ascuţit, nevoia de a se elibera din carapacea unui trecut care se prelungeşte nefiresc în prezent, de a-şi lăsa cugetul să se purifice de elementele prea filtrate de convenţie, de legile scrise şi nescrise, să arunce balastul, dând astfel, posibilitatea propriei sale nacele să plutească, fără oprelişti.
Din desişul de nepătruns al pădurii se aude un pocnet sec. Ochii Anisiei se subţiază ca o lamă de apă verzuie pe pereţii străvezii ai unui balon de sticlă şi pătrund, cu puterea unui obiectiv miraculos, dincolo de perdeaua de frunze, dincolo de anticamera dimineţii. Zgomotul nu o speriase. Venise ca o chemare şi ea se lăsa condusă fără împotrivire. Ca într-un ritual, în tăcerea uimită, nestăvilită de nici un fel de zid, aluneca în mişcări elegante. Îşi duse mâna la frunte de parcă şi-ar fi căutat echilibrul. Gestul ei se sincronizase cu deschiderea de corolă a unui ghem de pene gri-spălăcit, într-o mişcare nedecisă. Fracţiuni de secundă, strania formă pare atrasă de o forţă invizibilă, în jos, dar cu un spasm, rănind aerul, se întinde ca un arc şi cu ţipete ascuţite se împlântă în zare. „Ce pasăre ciudată…”
Anisia stă rezemată de bancheta tare a maşinii. Ochii vii, inteligenţi şi nespus de calzi, buzele întredeschise, ireal de proaspete, par să nu recunoască zbuciumul care o inundă. Bogdan o chemase. Avea, aşadar, nevoie de ea… Lumina blândă o învăluie şi iat-o nespus de tânără. Licăriri scurte alternează obligând-o să alerge odată cu fragmentele, neorânduite, din viaţa ei, ca şi cum ar fi învinsă de pasul ce derulează un montaj de film, a cărui singură menire e să cureţe rugina depusă de peliculă. (…)

fragment din romanul Frica Albă, Corina Victoria Sein, Editura Eminescu, 1982

Anunțuri

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s