Frica Albă / 2


(…)

co3

Ajunsă la gară, Anisia se aşază pe o bancă. Peronul e pustiu, „de parcă s-ar fi sfârşit în oameni dorinţa de a călători”. Aruncându-şi ochii pe ceasul vechi, vechi de când lumea, se gândeşte că, în mai puţin de zece ore, se va afla în camera de la etajul cinci şi, fără îndoială, îi va fi un dor cumplit de aceste locuri.
Când trenul opreşte în staţie, ea merge încet de-a lungul vagoanelor. Locuri sunt, dar ea caută ceva. Nu ştie cu precizie ce. Cercetează chipurile călătorilor cu atenţie. Urcă în ultimul vagon. Aici o întâmpină voioşia gălăgioasă a unor tineri. După ţinuta vestimentară, dar, mai ales, după robusteţea şi aerul lor de sănătate îşi dă seama că a nimerit în mijlocul unui lot de sportivi. Impresia predominantă care pune stăpânire pe întreaga ei fiinţă e aceea a unui vizitator aflat pentru prima dată într-un mare muzeu şi care nu-şi poate stăpâni unda de regret, conştient fiind că i s-a oferit o şansă unică, nerepetabilă; nici timpul şi nici întâmplarea nu-l vor mai aduce vreodată aici. Aşa cum privirea concentrată asupra unui obiect de artă ne răpeşte, uneori, bucuria de a ne identifica într-o părticică din infinit, în taina universului, fiind răsplătiţi de îndată că faptul în sine smulge vălul opac dintre noi şi armonie, aici, în acest moment, Anisia simte cum se îmbină în ea pofta de zburdălnicie, de încălcare a convenţiei, cu tandreţea, bine flancată de dorinţa de a trăi cu simplitate, despăgubindu-şi anii de până acum.
Întâmplările din ultimele zile i-au ascuţit şi mai mult sensibilitatea, ca şi cum cineva ar fi amestecat, în modul cel mai empiric, într-o grădină, florile cu dezordinea ramurilor de mărăcini, făcând posibilă irumperea sălbatică a frumuseţii, excluzând capacitatea de ordonare. E adevărat, în fiinţa ei, de când se ştie, s-au luptat două puteri; dorinţa de a crea atât pentru ea cât şi pentru cei din jur, o ambianţă calmă, fără a ţine cont de realitate, în care totul să fie bine şi confortabil iar, pe de altă parte, un fel de timidă revoltă îndreptată asupra neputinţei de a păstra în ea doar acele lucruri, fapte sau gânduri, care să facă lăuntricul să domine exteriorul, într-un cuvânt, să descătuşeze eul.
Nu ştie de când stă în uşa vagonului. Vacarmul s-a stins şi geamantanul atârnă greu. Simte cum degetele încleştate pe mâner sunt gata să se desprindă. Un compartiment deschis îi oferă ospitalitatea. Vrea să intre, când, ajung la ea câteva frânturi de frază: „…mii de fulgere, e chiar ea, fata din filmul «Adolescenta». Cuvintele sunt receptate cu exactitate de seismograf şi, fără să mai simtă oboseala, Anisia se întoarce şi o ia la goană. I se pare că tinerii vin în urma ei. Cu nici un chip nu trebuie să fie ajunsă. Un compartiment cu perdelele trase făgăduieşte linişte şi siguranţă. „Numai de n-ar fi închis”. Nu, uşa alunecă uşor, lăsând-o să intre. Un bărbat, aflat pe locul de lângă geam, se ridică în picioare. Nu-l vede sau nu vrea să-l vadă. Îşi abandonează geamantanul în mijlocul compartimentului şi se trânteşte pe banchetă, închizând ochii.
– Îmi daţi voie, să pun bagajul sus?
Anisia încuviinţează fără să deschidă ochii. Se relaxează. Cu un zâmbet răutăcios îşi zice: „Ce prostie! Să fug de nişte copii… oare mi-a fost frică de ei?” Nu, nu de ei se temuse, dar ar fi fost peste puterile ei să stea în faţa lor, să le zâmbească, să le creeze oglinda vie a eroinei din filmul amintit. Ce ştiu ei, spectatorii, adoratorii şi cruzii admiratori, despre munca şi viaţa unei actriţe?
Ea le deprinsese preferinţele de-a lungul anilor, iar ei îi vorbiseră, în felul lor, deschis despre flacăra de care erau însufleţiţi. Ea le înlesnise defilarea prin galeria unor vii şi pline de înţeles tablouri, fericirea, mizeria, viciul, nebunia, virtutea, trădarea, înţelepciunea, cu ajutorul cuvântului le declanşase emoţii, dar şi tortura îndoielii, a pasiunii. Mândria firească o îndeamnă să afle justa apreciere a valorii. Niciodată teama nu i-a legat voinţa şi nici umbra neputinţei n-a îndemnat-o să se privească în oglinzi scobite. Curajul ei creşte proporţional cu încrederea, independent de părerea celorlalţi. A tălmăcit imboldul lăuntric şi a ieşit din temniţa unui confort de împrumut, ştie, cu adevărat, ce este. Şi-a luat obiceiul să-i observe pe oameni, să le cântărească orgoliul şi pretenţiile. Dar ei, oamenii, ştiu, oare, ce se întâmplă cu ea după ce lasă să-i cadă masca şi fardul dispare? Cred ei că o pot obliga să zâmbească şi atunci când inima n-o îndeamnă? Sfera de influenţă a scenei o poartă, uneori, şi dincolo de labirintul textului. „Text şi subtext!” Din nou zâmbetul trist chinuie faţa palidă. Textul e aşa de uşor de violat încât, dacă un autor şi-ar putea stăpâni curiozitatea şi ar veni să-şi vadă opera doar în spectacolul de premieră, ar jura că el n-a scris niciodată piesa respectivă. Aşa păţiseră realizatorii spectacolului „Casa cu ferestre deschise spre nori”. Dramaturgul, tânăr, nerăbdător, la prima lui piesă, venise cu textul direct la teatru. „Bombă”, susura secretara literară, „Dăm lovitura, e tare!” rostea regizorul. Actorii fuseseră scutiţi de intervenţiile, prea multe în cazul unor autori locali, care participau la repetiţii zi de zi. „Am încredere în voi. Eu nu mă pricep la munca voastră, eu stau bine numai într-un scaun aşezat în faţa unui birou, ce să fac într-un fotoliu de regizor?”. Aşa decurseseră lucrurile până la vizionare, când, câteva fotolii din sală fuseseră despovărate de huse şi deveniseră „locuri” şi încă ce locuri? Regizorul, emoţionat, se învârtea prin culise, prin scenă. Anisia îl urmărea şi dorea din toată inima să-i transmită ceva din calmul ei. „Lasă, maestre, ai încredere în noi, a avut şi autorul şi ştii bine că e «ok». Cineva întârzia. Trecuseră aproape două ore. Cortina continua să stea nemişcată. Timpul tindea să devină „moară de măcinat nervii” cum numesc actorii aceste momente de aşteptare. În sfârşit, sosise şi factorul cultural cel mai important. Actorii, încălziţi la flacăra numai de ei văzută, intraseră în roluri, uşor, iertaseră chiar şi orele de aşteptare. Pauza dintre acte fusese scurtată, importantul personaj, din sală, era aşteptat la o şedinţă. Abia începuse partea a doua a piesei, când se auzise o voce de tunet: „Opriţi!” Nu era nici în firea lui, nici în firea lucrurilor o astfel de intervenţie, aşa că actorii împietriseră. Din fotoliul care gemea sub greutatea ocupantului, cuvintele îşi începuseră călătoria în zig-zag, ca pe o tablă de şah: „Prieteni, aveţi toată stima mea pentru efortul dumneavoastră dar, încotro bateţi? Ce vrea piesa asta? Unde aţi văzut, în realitate, o fetişcană şi nu una oarecare, ci fiica unui foarte important concetăţean, să aibă o astfel de comportare? Auzi! Să-l judece ea pe tatăl ei, omul care a clădit un oraş, omul din generaţia de sacrificiu, care n-a avut timp de disco şi nici de călătorii imaginare sub razele lunii sau sub nori… Dar şi el, adică personajul, e rău construit, unde s-a mai văzut un om ca el, după ce ni se dezvăluie ca un bun inginer, cu un spirit mai presus de micile noastre slăbiciuni, adică un adevărat luptător, să se prostească, aşa, fără nici un fel de elemente ajutătoare care să-l scoată basma curată, într-un romantic desuet, sensibil la frumuseţea unei oarecare, să-şi părăsească un cămin pentru că soţia lui îi invadase casa cu fel de fel de lucruri inutile… Vedeţi, el nu accepta nici mobila veche, recondiţionată. Nu, nu e corect, nu e moral. Era sau nu era stăpân în casa lui? De ce şi-a lăsat nevasta să-şi facă de cap? Sper că îmi daţi dreptate şi concluzia nu poate fi decât una — singură şi de netăgăduit: nu există în societatea noastră un astfel de exemplar… Sunt de acord să aibă omul, creatorul, libertatea de a scrie, dar mai suntem datori să şi veghem, să nu-l lăsăm să greşească… să n-o luăm mecanic…”. După discuţii, propuneri şi alte idei novatoare, de aveai impresia că toată lumea poate şi se pricepe să scrie, numai săracul autor nu, s-a „sugerat” ca eroina să nu mai fie fiica unui director, ci fata unui ospătar, sau de ce să nu-i fie tată un fost fotbalist care a ajuns portar la o uzină? Până dimineaţa s-a muncit pe „brânci”. „Trebuie să ieşim la rampă”, striga directorul administrativ, „nu mai contează cum, cu ce… altfel s-au dus gratificaţiile”. La ultima repetiţie a asistat şi un reprezentant al Centrului de coordonare artistică – amatori, care, nici una nici două, decretase: „Imposibil, tovarăşi… adjuncta noastră e fiica unui fost campion, nu se poate, e foarte sensibilă, aveţi grijă…”. Şi n-a fost ultima intervenţie. În timpul spectacolului, se prezentase în culise directorul teatrului,  după terminarea primei părţi a strâns toată suflarea într-o şedinţă fulger. „Fraţilor, vă tăiaţi creanga de sub picioare, aţi uitat că tovarăşul… urmase şoptirea unui nume, are o foarte fină putere de pătrundere în sub-text? Interpretează fiecare frază, mai ales când e vorba de morală, de modă, de căpătuială… Părerea mea e că aţi cam exagerat cu candelabrele procurate prin Consignaţie, cu miile de lei date pe câini de rasă şi cu altele”. Şi, cu sufletul la gură, actori, regizor, scenograf şi alţi binevoitori aflaţi întâmplător acolo, încropiseră un alt final, dând o întorsătură neaşteptată a lucrurilor, dar pe placul vajnicilor apărători ai bunelor moravuri. Ea, Anisia, interpreta principal intrase în scenă fără să ştie ce are de făcut: „improvizaţi” a fost ultima rugăminte a regizorului şi au improvizat. După spectacol, autorul piesei, care se afla în sală, oferise un coş cu flori scenografei. Regizorul, actorii nu se simţeau în largul lor, nu-l puteau privi în ochi, nici el nu găsea măcar un cuvânt de spus. Cum tăcerea se prelungea, ameninţând, dramaturgul, cu vocea evident marcată de nemulţumire, rostise: „…o să mă ruşinez să încasez drepturile de autor… cu cine să le împart?

fragment roman Frica albă, Corina Victoria Sein, Editura Eminescu, 1982

Anunțuri

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s