Charlie Landsborough – Love You Every Second (Te iubesc in fiecare secunda)

Cazul Marichen Ursula Rott /Capitolul III /2

(…)

Rodica descuie uşa camerei sale şi pătrunse în întunericul de acolo. Ferestrele erau prevăzute cu obloane interioare din lemn ce se strângeau precum o armonică. Dimineaţa, înainte de a pleca la serviciu, ea le închidea pentru a se păstra astfel în încăpere o parte din răcoarea nopţii. Acum le deschise, atât pe ele cât şi ferestrele înalte; aerul stătut de peste zi putea fi înlocuit cu fluidul mai proaspăt al înserării; pe aici nu prea circulau maşini şi salcâmii cu frunzişul bogat opreau o bună parte din praful inerent al străzii.
Începu să se dezbrace, cu gândul fixat cu obstinaţie pe întâlnirea cu Victoria Ackermann. Ce ciudat! Nu se mai gândise la ea de multă vreme, poate chiar de mulţi ani. Avea o profesiune modestă. Trăise o căsătorie fără prea multă dragoste. Acum ducea un trai singuratic. Prietenul ei, de care o lega o ciudată pasiune, pe care nu şi o putea explica – de parca cineva ar putea explica de unde şi cum vin şi se insinuează în inima noastră pasiunile – era adesea plecat în misiune. Ce înseamnă „misiunea” nu ştia, nu putuse afla niciodată. Când era vorba de meseria lui, chiar şi o mumie egipteană ar fi fost mai vorbăreaţă! Cel puţin din acest punct de vedere, nu se putea plânge. Nopţile trăite cu el erau minunate şi pline de fantezie. Nici nu ai fi putut bănui focul ce îl stăpânea, aparent era tăcut, aproape taciturn, serios şi rezervat. Deşi gândea că nu se cuvine să facă vreo comparaţie, fără să vrea, uneori, îşi amintea de Cezar – fostul ei soţ – şi îi venea să râdă. Perspectiva de a fi cu Grig o înveseli şi începu să facă ordine prin cameră. Apoi se duse la baie. Apa, la duş, era călduţă; simţi cu plăcere pe piele mângâierea şuviţelor cristaline.
În apartament era linişte. Rodica se trânti într unul din fotoliile „empire”, aflate lângă măsuţa cu motive egiptene, plasată şi ea între cele două ferestre, îşi aminti de anii de la „Notre Dame”, nu prea mulţi, fiindcă reforma învăţământului desfiinţase aşezământul iar maicile fuseseră expulzate din ţară. Deşi regimul de internat era sever, ele, fetele, găseau posibilităţi să se amuze; nu prea luau şcoala în serios şi citeau pe ascuns tot felul de cărţi „interzise”. Pe vremea aceea o chema Marichen Ursula Rott. La liceul din Arad, ajunsese sub numele de Rodica Paiu şi aşa îi zicea toată lumea.
Deşi încercase să îl uite, tatăl ei, cel adevărat, exista undeva într un colţ de memorie: un bărbat falnic, cu părul tuns scurt şi cu cărare pe o parte, cu vocea hotărâtă şi puternică. Şi l amintea cum purta adesea pantaloni scurţi, din piele moale de căprioară, aduşi probabil din Tirol, cămăşi în carouri mici şi viu colorate, ciorapi groşi până la genunchi şi nişte pantofi cu talpa groasă, ce păreau teribil de comozi. Şi l mai amintea îmbrăcat într o uniformă feld grau, cu o bentiţă la gât de care atârna o cruce de fier.
Apariţia Victoriei Ackermann îi scosese, din adâncurile amin­tirilor ce păreau pierdute, această prezenţă ce fusese spulberata de trecerea anilor.
Mama ei îi ceruse să îl uite; nu i era permis să vorbească de el; doctorului Paiu îi spusese tată. Rodica îşi aminti de geanta mare, din piele de porc, plină cu acte, pe care i o încredinţase mama ei, cu câteva săptămâni înainte de moarte. Oare ce conţinea? Nu avusese niciodată curiozitatea să o cerceteze. Era depozitara unui trecut ce îi fusese refuzat până acuma. Ea nu credea că roata istoriei se poate întoarce înapoi.
Îşi puse un halat subţire şi se duse la bucătărie. Avea acolo un frigider mic, de import, căpătat cu ajutorul lui Grig. Scoase un bol ce conţinea salată de vinete şi îşi unse o felie de pâine, fiindcă nu ar fi vrut să se îngraşe; ştia că lui Grig îi plac femeile subţirele. Până la ora telejurnalului de seară, mai avea timp să citească din romanul pe care tocmai îl cumpărase. Cărţile erau foarte ieftine iar în ultima vreme apăruseră multe traduceri de cea mai bună calitate. Rodica citea mult pentru a şi umple serile de singurătate. Nu avea prieteni. Grig nu o prezentase nimănui din lumea lui iar ea încetase de multă vreme să îşi viziteze neamurile. Contactul zilnic cu clientela ei variată îi aducea suficiente informaţii din lumea oraşului, ca să aibă senzaţia că trăia şi ea o viaţă normală.

Din romanul Cazul Marichen Ursula Rott, Coleta De Sabata, Editura Excelsior Art, 2001