Inelul de fum / În așteptare

(…)

– Ştii, Andrei, orele de trudă, emoţiile intense pe care le-am trăit, în toţi aceşti ani, au fost mai mult decât o satisfacţie. Cu toate acestea, în faţa şevaletului, nu mă simţeam la locul meu… până şi cea mai neînsemnată trăsătură de penel pornea din mintea mea, nu din stropul de nebunie frenetică pe care se pare că nu-l am… Poate că am într-adevăr talent, dar nu sunt mulţumită, poate că ceea ce fac seamănă a trădare sau a moft… Să gândească fiecare ce vrea, ce-i convine… Eu ştiu ce am de făcut, ştiu exact de unde să încep… Până astăzi n-am făcut altceva decât să mint…
– Vrei să aduci puţină gheaţă? S-a încălzit băutura. Ai avut dreptate, nici unul dintre noi nu este un băutor, totuşi, plăcerile vieţii sunt multe şi avem datoria să le căutăm. „Să fii beat sau numai ameţit echivalează cu actul fizic al dragostei”, aşa spune tata şi dacă ţin cont de insuccesele lui amoroase, îl cred.
Andrei aduce gheaţa. Iulia ia un cub transparent şi , înainte de a-i da drumul în pahar, îl studiază atent. Tăcerea era un freamăt nedesluşit. Respiraţia i se desprinde de pe buze ca o succesiune de zâmbete interioare, ceea ce dădea întregii sale făpturi un aer de suveranitate. Liniştea absolută părea că se încărcase cu electricitate şi că explozia nu putea fi evitată. Se întoarce către Andrei.
– S-a făcut târziu. Noaptea are puteri de vrăjitoare, e gata să ne dezlege sufletele…
Andrei îi aruncă o privire alarmantă.
– Am spus, rosteşte Iulia fără să-l ia în seamă, o mulţime de inepţii, în timp ce întâmplări mari continuă să se producă, să aducă schimbări pe fiecare centimetru de pământ şi chiar în spaţiu şi lumea se leagănă încet, cuprinsă de îndoială, de teamă, de curiozitate. Să fie toate acestea necesare, să fie omeneşti?
Deşi glasul Iuliei era plin de aşteptare, Andrei preferă să rămână absent. Obiectele din salon păreau duplicitare în nemişcarea lor. Oglinda reflectă imaginea pianului şi Iulia se înspăimântă de parcă ar fi fost atinsă de sărutarea unui strigoi. I se pare, pentru o clipă, că silueta mamei sale, elegantă şi ireală, aşa cum o văzuse în urmă cu treisprezece ani, chiar în ziua accidentului, pluteşte prin încăpere. O cuprinde o slăbiciune. Aude, ca din depărtări, ţipătul sinistru al unei păsări. Făcu un efort să se desprindă, să se ferească de năvala imaginilor care ameninţau. Nu se poate stăpâni. Îl prinde pe Andrei de mână.
– Andrei, vreau să ştiu dacă bârfele de clan au vreun temei… Mama s-a sinucis? Vorbea cu o asprime care o făcea mai reală decât oricând.
Andrei păleşte. Ochii lor se cercetau. O umbră, ca un val lunecat şi scăpat de sub forţa psihică, îi despărţea.
Iuliei i se pare că timpul se mişcă încet, ca melcii. Îşi lasă capul pe spate ca şi cum ar fi vrut să grăbească rostogolirea clipelor. Simte cum inima şi-a intensificat ritmul, cum obrajii, palizi, se colorează. Ar fi dorit să existe cineva infinit mai înţelept şi să o întrebe: „ De ce astăzi şi nu ieri? De ce acum şi nu mâine?” iar ea să răspundă: „Ieri nu eram pregătită, de mâine intenţionez să trăiesc altfel”. Desigur, cuvintele nu se potrivesc întocmai cu ceea ce ea simte, dar ele ar fi alungat fiorul intens al unei senzaţii neplăcute.
Ochii i se închiseră pe jumătate. Era obosită, obosită psihic. Andrei continua să tacă. În această tăcere, ea poate să se desprindă, să evadeze. Cu un mic efort se poate închipui că participă la o întrecere de călărie, într-un spaţiu vast, pe o câmpie albastră, cu păduri la marginea orizontului. Îşi struneşte calul. Iată-l pe arbitru. E îmbrăcat în alb, în mâna dreaptă are un pistol de semnalizare, în stânga un cronometru. Clipele se scurg. Buzele arbitrului se mişcă abia vizibil, acum numără, numără şi iar numără. Ea nu înţelege nimic. Ştie că peste câteva clipe, după pocnetul pistolului, caii se vor avânta, vor zbura peste obstacole, lăsând în urmă tribune, şanţuri cu apă şi vor ajunge în pădurea albastră. Nişte mâini, mâini ale nimănui, vor face semn de bun venit şi frâele se vor preschimba în flori. Flori sau umbre? Umbre de oameni, oameni plecaţi în sănii violete, cu mâini frumoase, acoperite de petale. Şi caii aleargă. Călăreţii culeg floare după floare, garoafe albe, garoafe galbene, garoafe albastre, garoafe fără roşu în petale. Iată-le aşternute între goana cailor şi nerăbdarea călăreţilor. Petalele se scutură. Nu va fi sărbătorit învingătorul. Vântul scutură copacii şi ninge cu petale. O umbră viorie cade peste câmpia albastră. Arbitrul e prins de o petală. Se lasă dus într-o sanie, într-o petală. Şi ceilalţi se grupează în jurul unui foc ce arde într-o petală. Iulia rămâne să vegheze somnul râului condamnat la tortura tăcerii de către un tribunal al petalelor căzute. Când se va trezi, râul, îi va da rochia liliachie pe care o purta mama ei, atunci, la vânătoare, şi toate florile vor bea din pahare-petale pentru oameni.
Iulia deschide ochii. Fiorul senzaţiei neplăcute a dispărut, dar tăcerea e ca la început. „De când e lumea şi pământul s-au petrecut drame şi se vor mai petrece. Nu vreau să le ştiu pe toate, doar una singură.” (…)

Fragment din romanul Inelul de fum, Corina Victoria Sein, Editura Eminescu, București

ilustrația aparține pictorului Vasile Pintea