Ea, Ana Maria

Această prezentare necesită JavaScript.

Prezentul?
Există încă!
A, ştiu! Chiar dacă, completând acest obiect numit Jurnal, am conjugat aproape toate verbele la trecut, nu m-am desprins nici o clipă de prezent.
De ce mă supun acestui efort?
Pentru că de o vreme parcă mi se pune o pată peste ceea ce eu numesc memorie afectivă. Mi s-a întâmplat chiar să nu dorm noaptea, gândindu-mă că am să plec la întâlnirea cu Ana Maria fără să fi scris aceste rânduri. Nu-mi plac indivizii care intră în panică, dar… ceva se întâmplă: de la exaltare trec, aproape fără motiv, la cea mai neagră deprimare, stârnită, am credinţa, de o mulţime de regrete…
Prezentul!
Nu!
Resimt din plin nedreptatea pretenţiei, pe care tacit mi-am impus-o vreme de mai bine de un sfert de veac, de mă preface că trăiesc doar în prezent.
Uşurel, uşurel. Costache Stanciu! Nu te răzvrăti, nu te mânia! Lasă aceste stări să se spargă asemeni valului ce se înalţă cu mult peste celelalte. Apa, fie că vrei, fie că nu vrei, revine în albia ei, iar tu, nefericitule, te vei simţi din nou plin de pofte, însetat de lovituri.
Da, lovituri pe care le-am dorit fatale.
Se pare însă că am fost ursit să umblu prin lumea asta pentru care este sau era foarte important ca eu să fiu bun, şarmant.
Să fi avut prietenii, cunoştinţele, duşmanii mei un alt mod de a trăi?
Nu.
Am trăit cam la fel: am existat. Asta e mai mult decât a face ceva.
Şi totuşi există deosebiri esenţiale: eu am trăit şi pretind că trăiesc, ei există; atât.
Eu mă asemui cu o corabie care-şi vede de drum. navigând drept către punctul final, conştient şi dornic să-l ating; nu dau din coate, nu mă străduiesc să aleg calea cea mai netedă.
Ei îmi par nişte vapoare semeţe ce se împing, se înghesuie, se agită din cauza fleacurilor, dar şi a lucrurilor esenţiale, când înaintează în ritmuri infernale, când doar plutesc, ca mătasea broaştei pe o întindere de apă ce şi-a pierdut calitatea primordială: de a curge!
Între mine şi ei: nimic.
Peste mine şi ei, Ana Maria asemeni unei stele mereu în mişcare, întotdeauna se ridică spre înalt.
Dintre ei, Dragoş şi Ivona: tinerii de azi.
Dragii mei, vă puteţi mândri că sunteţi neconvenţionali, dar în comparaţie cu ea, cu Ana Maria, sunteţi oare ceva?
Da!
Sunteţi beneficiarii testamentului meu.
După aniversarea de mâine am să chem avocatul.
Nu vă speriaţi!
Testament pentru bunurile materiale există; vă mai las însă şi o înşiruire de neîmpliniri, de dureri, de suferinţe…

„Costache Stanciu, nu crezi că e prea devreme să te împiedici de amintiri?
Nu. Fără trecut, fără amintiri, suntem, am fi nişte morţi vii…”

Ana Maria era fericită, cu desăvârşire fericită. În ciuda tinereţii începea să prindă viaţă sub primele adieri ale unui anotimp care se deştepta înlăuntrul ei; maturitatea cu tot alaiul de bucurii tainice şi durabile. Prinsese deja rădăcini în pământul până mai ieri străin, visa păduri renăscute o dată cu primii muguri, învăţase să aprecieze mirosul lemnului de brad şi uita încet şi sigur parfumul câmpiei natale.
Lângă ea, eu străluceam. Da. Sunt sigur. Străluceam în alt mod decât strălucisem în saloanele mondene ale Vienei. Alesesem, o dată cu căsătoria, calea iubirii devotate. Mai mult. Viaţa de familie mă stimula. Ana Maria adusese cu ea un ceva de un modernism mai puţin convenţional: avantajul clarităţii şi al exactităţii. Asta era. Deşi drăgăstoasă şi minunat de tandră, nu făcea nimic pentru simpla plăcere a gestului, a exerciţiului, ci pentru a putea spune: „iată rezultatul!”. Una dintre cele mai atrăgătoare virtuţi ale ei a fost ceea ce eu am numit veşnicul surâs al optimistei. Ştia să convingă, ştia să mobilizeze. Cel mai elocvent exemplu: m-a determinat să preiau conducerea fabricii pe care tata mi-o lăsase moştenire nu chiar într-o situaţie înfloritoare. Şi asta se întâmpla într-o conjunctură deloc favorabilă: criza economică şi, mai apoi, o concurenţă aprigă şi nu întotdeauna loială.
Cu toate acestea am reuşit. Ana Maria mă susţinea, mă încuraja. Credea în mine şi încerca s-o liniştească pe mama care era îngrijorată de schimbarea radicală survenită în modul meu de gândire:
„– Costache, îi spunea mama Anei Maria, este de nerecunoscut. E ca şi cum ceva enorm şi tulbure, ceva întunecat şi distrugător îi alimentează energia. E bine? E rău? Nu ştiu. Un lucru este însă cert: Costache nu e făcut pentru o viaţă aşezată, organizată, tihnită. Mă tem că va plăti scump efortul pe care-l face, la prima zguduitură, entuziasmul, elanul vor cădea ca poamele viermănoase, înainte de a se coace…”
Premoniţie?
Se poate.
Atunci când suntem fericiţi nu prea luăm aminte la neliniştea celor ce ne iubesc.
Eu, încercam să nu devin patetic, nu aveam nici timp şi nici starea potrivită pentru a mă adânci în meditaţii metafizice.
Eram, aşa cum remarcase mama, vesel, vorbeam, ca şi pe timpuri la Viena, cu o vervă inegalabilă, dar, de această dată, energia pe care o consumam nu se pierdea odată cu sfârşitul petrecerilor, ea dădea roade în rezultatele bune obţinute prin aducerea pe linia de plutire a fabricii pe care, aşa cum am mai spus, o preluasem de la tata într-o stare falimentară.
Şi acum mă întreb: oare ce sau cine descoperise în mine, până mai ieri etichetat ca un „pierde-vară”, calităţi şi aptitudini de om de afaceri?
Să fi fost tinereţea?
Da. Dar însoţită de iubirea pe care o revărsa Ana Maria asupra mea.

fragment din romanul Şi dragostea ucide, Corina Victoria Sein, 1995