Ea, Ana Maria


Această prezentare necesită JavaScript.

Prezentul?
Există încă!
A, ştiu! Chiar dacă, completând acest obiect numit Jurnal, am conjugat aproape toate verbele la trecut, nu m-am desprins nici o clipă de prezent.
De ce mă supun acestui efort?
Pentru că de o vreme parcă mi se pune o pată peste ceea ce eu numesc memorie afectivă. Mi s-a întâmplat chiar să nu dorm noaptea, gândindu-mă că am să plec la întâlnirea cu Ana Maria fără să fi scris aceste rânduri. Nu-mi plac indivizii care intră în panică, dar… ceva se întâmplă: de la exaltare trec, aproape fără motiv, la cea mai neagră deprimare, stârnită, am credinţa, de o mulţime de regrete…
Prezentul!
Nu!
Resimt din plin nedreptatea pretenţiei, pe care tacit mi-am impus-o vreme de mai bine de un sfert de veac, de mă preface că trăiesc doar în prezent.
Uşurel, uşurel. Costache Stanciu! Nu te răzvrăti, nu te mânia! Lasă aceste stări să se spargă asemeni valului ce se înalţă cu mult peste celelalte. Apa, fie că vrei, fie că nu vrei, revine în albia ei, iar tu, nefericitule, te vei simţi din nou plin de pofte, însetat de lovituri.
Da, lovituri pe care le-am dorit fatale.
Se pare însă că am fost ursit să umblu prin lumea asta pentru care este sau era foarte important ca eu să fiu bun, şarmant.
Să fi avut prietenii, cunoştinţele, duşmanii mei un alt mod de a trăi?
Nu.
Am trăit cam la fel: am existat. Asta e mai mult decât a face ceva.
Şi totuşi există deosebiri esenţiale: eu am trăit şi pretind că trăiesc, ei există; atât.
Eu mă asemui cu o corabie care-şi vede de drum. navigând drept către punctul final, conştient şi dornic să-l ating; nu dau din coate, nu mă străduiesc să aleg calea cea mai netedă.
Ei îmi par nişte vapoare semeţe ce se împing, se înghesuie, se agită din cauza fleacurilor, dar şi a lucrurilor esenţiale, când înaintează în ritmuri infernale, când doar plutesc, ca mătasea broaştei pe o întindere de apă ce şi-a pierdut calitatea primordială: de a curge!
Între mine şi ei: nimic.
Peste mine şi ei, Ana Maria asemeni unei stele mereu în mişcare, întotdeauna se ridică spre înalt.
Dintre ei, Dragoş şi Ivona: tinerii de azi.
Dragii mei, vă puteţi mândri că sunteţi neconvenţionali, dar în comparaţie cu ea, cu Ana Maria, sunteţi oare ceva?
Da!
Sunteţi beneficiarii testamentului meu.
După aniversarea de mâine am să chem avocatul.
Nu vă speriaţi!
Testament pentru bunurile materiale există; vă mai las însă şi o înşiruire de neîmpliniri, de dureri, de suferinţe…

„Costache Stanciu, nu crezi că e prea devreme să te împiedici de amintiri?
Nu. Fără trecut, fără amintiri, suntem, am fi nişte morţi vii…”

Ana Maria era fericită, cu desăvârşire fericită. În ciuda tinereţii începea să prindă viaţă sub primele adieri ale unui anotimp care se deştepta înlăuntrul ei; maturitatea cu tot alaiul de bucurii tainice şi durabile. Prinsese deja rădăcini în pământul până mai ieri străin, visa păduri renăscute o dată cu primii muguri, învăţase să aprecieze mirosul lemnului de brad şi uita încet şi sigur parfumul câmpiei natale.
Lângă ea, eu străluceam. Da. Sunt sigur. Străluceam în alt mod decât strălucisem în saloanele mondene ale Vienei. Alesesem, o dată cu căsătoria, calea iubirii devotate. Mai mult. Viaţa de familie mă stimula. Ana Maria adusese cu ea un ceva de un modernism mai puţin convenţional: avantajul clarităţii şi al exactităţii. Asta era. Deşi drăgăstoasă şi minunat de tandră, nu făcea nimic pentru simpla plăcere a gestului, a exerciţiului, ci pentru a putea spune: „iată rezultatul!”. Una dintre cele mai atrăgătoare virtuţi ale ei a fost ceea ce eu am numit veşnicul surâs al optimistei. Ştia să convingă, ştia să mobilizeze. Cel mai elocvent exemplu: m-a determinat să preiau conducerea fabricii pe care tata mi-o lăsase moştenire nu chiar într-o situaţie înfloritoare. Şi asta se întâmpla într-o conjunctură deloc favorabilă: criza economică şi, mai apoi, o concurenţă aprigă şi nu întotdeauna loială.
Cu toate acestea am reuşit. Ana Maria mă susţinea, mă încuraja. Credea în mine şi încerca s-o liniştească pe mama care era îngrijorată de schimbarea radicală survenită în modul meu de gândire:
„– Costache, îi spunea mama Anei Maria, este de nerecunoscut. E ca şi cum ceva enorm şi tulbure, ceva întunecat şi distrugător îi alimentează energia. E bine? E rău? Nu ştiu. Un lucru este însă cert: Costache nu e făcut pentru o viaţă aşezată, organizată, tihnită. Mă tem că va plăti scump efortul pe care-l face, la prima zguduitură, entuziasmul, elanul vor cădea ca poamele viermănoase, înainte de a se coace…”
Premoniţie?
Se poate.
Atunci când suntem fericiţi nu prea luăm aminte la neliniştea celor ce ne iubesc.
Eu, încercam să nu devin patetic, nu aveam nici timp şi nici starea potrivită pentru a mă adânci în meditaţii metafizice.
Eram, aşa cum remarcase mama, vesel, vorbeam, ca şi pe timpuri la Viena, cu o vervă inegalabilă, dar, de această dată, energia pe care o consumam nu se pierdea odată cu sfârşitul petrecerilor, ea dădea roade în rezultatele bune obţinute prin aducerea pe linia de plutire a fabricii pe care, aşa cum am mai spus, o preluasem de la tata într-o stare falimentară.
Şi acum mă întreb: oare ce sau cine descoperise în mine, până mai ieri etichetat ca un „pierde-vară”, calităţi şi aptitudini de om de afaceri?
Să fi fost tinereţea?
Da. Dar însoţită de iubirea pe care o revărsa Ana Maria asupra mea.

fragment din romanul Şi dragostea ucide, Corina Victoria Sein, 1995

Anunțuri

5 comentarii la “Ea, Ana Maria

  1. Remarc aceiaşi uşurinţă de a scrie, acea curgere fireasca, fără poticneli şi totuşi învolburată, autentică.
    Se spune…
    „Costache Stanciu, nu crezi că e prea devreme să te împiedici de amintiri?
    Nu. Fără trecut, fără amintiri, suntem, am fi nişte morţi vii…”
    Eu ŞTIU că această afirmaţie este exact invers. Întrebarea este DE CE, cum poate fi confuzia atat de totală, mai ales că această afirmaţie este una consacrată ?!
    Ea se mai leagă de o altă afirmaţie. aceea că pe corabia vieţii aflată pe oceanul Existenţei trebuie sa avem un drum drept spre o ţintă finală(?!).
    Oamenii trăiesc în trecut din inconştienţă, este clar. Prezentul, singura realitate, pur şi simplu nu există…În acest moment avem nevoie de viitor, de ceva de care să ne agăţăm. Astfel apar speranţele, visele, scopurile, ţintele, finalităţile… în viaţă. Dar acest viitor este o procesare a trecutului, procesarea unei realitaţi…inexistente.

    Apreciat de 1 persoană

    • Nu este vorba de o confuzie. Este o concluzie (sau, dacă vrei, un mod de justificare) la care a ajuns personajul. Are dreptul de a își pune întrebări, nu?
      El, Costache Stanciu, fără trecut nu ar fi existat. Ar fi fost „un mort viu” pentru că, fără Ana Maria corabia vieții lui a continuat să plutească doar în derivă, dar drumul lui, drept sau nu, avea o țintă finală: aceea de a înțelege unde și când a greșit. Vorbesc în numele personajului…
      Apoi, acceptă ideea că nu suntem toți „conectați” la aceeași sursă de înțelegere, înțelepciune, sau cum s-o mai fi numind. El, Costache, poate și eu nu trăim în trecut, nu repetăm aceleași fapte, gânduri etc., trăim PRIN trecut (atunci când situația o cere) doar pentru a ne găsi locul în prezent… Și trecutul a fost cândva prezent…
      Mai departe: dacă avem nevoie de viitor, de ceva de care să ne agățăm, pentru a face să apară speranța, visul, scopul,ținta, finalitatea în viață nu înseamnă a ne face un plan, a ne propune un scop? dacă viitorul este o procesare a trecutului, iar trecutul este o realitate inexistentă… ce urmează?

      Apreciat de 1 persoană

      • Trecutul A FOST prezent, dar amintirea lui este fara valoare, deoarece PREZENTUL este IREPETABIL, este veşnic nou. Amintirile trecutului, memoria este MOARTĂ.
        Ce urmeză ?! Nu urmează…ESTE ! Când urmează ne agaţăm de timp, iar prezentul este atemporal. Viaţa nu are scop, Existenţa este scop în sine…
        Când intre observator şi obiectul observaţiei nu lasaăm spaţiu, nu exista nici timp, eşti în eternul PREZENT. La ce este bun trecutul, memoria ?! Dar inchipuirea, iluzia viitorului…care nu poate exista decat ca prezent, dar ca prezent inimaginabil. Cum poţi imagina un prezent care în mod esenţial este nou, proaspăt, misterios?! Daca trecutul este mort…ŞI ESTE, daca viitor nu există…ŞI NU EXISTĂ…nu ramăne singura realitate, unica realitate a PREZENTULUI nemijlocit ?! Cum altfel?! Doar mintea, gândul poate crede că există şi altceva în afara preyentului, a realităţii, că aceasta poate fi interpretată, imaginată.
        Bineânţeles că memoria este necesară în cercetarea ştiinţifică, in domenile practice, pentru nevoile practice. Dar nu are ce căuta în relaţile ce ţin de Existenţă, interumane, de trairea autentică.
        Dacă am trăi în prezent, am asiasta clipa de clipa la miracolul Existenţei despovarate de sabloanele trecutului, de vălul amintirilor, fie ele resentimentare, sau impulsionate de repetarea plăcerilor trăite…Aici apar frustrari, emoţii confuze…tăiri false,imaginate, ireale ce aparţin vieţii gândite, nu traite.

        Apreciat de 1 persoană

          • TOTUL ESTE UNIC, dar pentru a sesiza acest fapt este necesar ă trăirea prezentului, adică a unicităţii. Nu este atât de greu pe cât pare…este greu de a renunţa la proastele deprinderi, a te pune in stare. Când realizezi acesta…iti vine sa râzi de căt de firească, de minunată este realitatea, adică normalitatea.
            Cum ce urmează ?! Aventuri în plin mister, minuni…dar peste toate o claritate, o limezime interioară desăvârşită, ce nu poate fi explicată. Zi-i intuiţie, revelaţie…într-o armonie compasională…în care totul are sens, este firesc, de la sine pentru SINE. Experienţele interioare sunt şi ele UNICE…nu ?!
            Ce urmeză este o întrebare a unui orb care se crede astfel, care nu vede ce ESTE, care nu vede necuprinsul şi atunci se agaţă de dorinţa, de a vedea, nu ce este, ce vrea să vadă, ce crede că este, ce-şi imaginează Dar el de fapt nu este orb, ii este teamă, nu ştie că ochii săi adevărati sunt interiori, sunt organe spiritulale perfecte. Totul este spiritual, dar noi am redus totul la meorie, cunoaştere, la gânduri, care sunt de joasa vibraţie, adică materiale, pe care mintea le procesează. ASTEA SUNT IREALITĂTI, adica INCONŞTIENŢĂ, in afara conştiinţei.
            Am scris multe articole despre RELIGIOZITATE, unde vorbesc despre ce inţeleg prin starea de normalitate…

            Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s