„Pe cât se poate omenește prevedea, literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui și forma limbei naționale, care și-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a veșmântului cugetării românești.” (Titu Maiorescu)
LIMBA ROMÂNĂ
Am moştenit o limbă de-o frumuseţe clară,
Rostire cristalină, melodios ritmând
Cuvântul şi ideea din cântece şi gând
Şi-ntru desăvârşire, în timp se întrupară
Echilibrate sonuri în graiurile vii,
Ori împlinind, prin scrieri, mesaje-testamente,
Transmise cu ardoare celor ce vor veni,
În forme decantate, alese, coerente.
E-o sacră datorie de a vorbi precum
Poemele depline, în armonii solemne.
Şi-acest perfect tezaur se colorează-antum
De noi semnificaţii şi nobile însemne
(din volumul Armura demnității), Lucian Bureriu
AVEM ROMAN?
Într-o intervenţie din Universul literar (nr. 8/1938), Ovidiu Papadima încerca să legitimeze inaptitudinea noastră pentru roman, deplângând eforturile celor ce se trag dintr-o „ţară magnifică de povestitori”; rezumând, vom nota că atitudinea în faţa vieţii ar explica, potrivit criticului, gustul pentru povestire, întreţinut de fatalismul „omului vechi”, aflând desfătarea în verb, iubind prezentarea ceremonioasă, în sunetele stinse ale Orientului.
Astfel de gânduri, observăm, revin cu oarecare ritmicitate în dezbaterile de la noi, deşi teza lui Ovidiu Papadima, dezvoltată în articolul Între povestire şi roman a fost, din fericire, strălucit infirmată. Există, însă, scriitori care repun pe tapet discuţia şi „duelul” Rebreanu Sadoveanu ar fi, indiscutabil, ilustrativ; primul creează totul hrănindu-se din realism, celălalt îneacă textul în abur liric, sigilat de vocaţia povestirii vieţii, a rememorării ei.
Romanul rămâne, cu o vorbă eminesciană, „metafora vieţii”. Concurând societatea civilă prin verosimilitate, devenind obiect de consum, bucurându-se de popularitate / audienţă, el răspunde nevoii de story. „Contractul minciunii romaneşti” propune o (altă) lume, remodelată, transfigurată, oricum integrabilă; oferă şansa evadării, dar şi a veridicităţii. Genul rege este de o maximă socialitate. Un mai vechi volum de studii de sociologie a romanului (De la Nicolae Filimon la G. Călinescu, Editura Minerva, 1982) ne reamintea, prin vocea lui Paul Cornea, această „permeabilitate sociologică”. În fond, „şubred la analiză”, de un maniheism rigid, colportând „satanisme şi angelisme de foileton” (cum se pronunţase G. Călinescu), romanul lui N. Filimon (ca „slabă şi neînsemnată scriere”, în ochii autorului) era o demonstraţie de moralist vădind incipienţa genului, implicit superioritatea observatorului social în dauna psihologiei.
Apărut (1862) în paginile Revistei române (pe care Odobescu o scotea la Bucureşti „pentru dezvoltarea spiritului şi formarea inimii”) şi, în volum, un an mai târziu, romanul Ciocoii vechi şi noi rămâne, indubitabil, certificatul de naştere al romanului românesc. Autorul se încercase în nuvela romantică (Mateo Cipriani, 1858) şi cea realistă (Nenorocirile unui slujnicar, 1861) şi acuză vizibil tirania modelelor transportate din „civilizaţia Franciei”, ca şi inexperienţa genului la noi. Fără a ridica un monument, Filimon dă o operă viabilă, biciuind – cu vehemenţa pamfletarului – mentalitatea fanariotă. Grija pentru exactitate îl domină; romanul e o transcriere disciplinată, prinsă în chingile veracităţii, o colecţiune de tablouri adevărate (cum a zis Ion Ghica), nutrită din bogăţia fundalului social. Apropiat de epocă, Filimon citează prob, consultă condicile domneşti, îşi îngăduie lungi digresiuni, oferă aproape un studiu social sau, mai nimerit spus, un „roman arhivistic”, suspendat între document şi ficţiune.
Cum stăm după 150 de ani? Un recent Colocviu, desfăşurat la Alba Iulia (Romanul – ficţiune şi evaziune), ar oferi câteva piste pentru o discuţie aplicată. Radu Mareş, de pildă, pariază pe nonficţional, vorbind de „suprasarcina non ficţiunii”. Documentul, după Irina Petraş, rămâne „urzeala” pentru textura ficţionată. În fine, cu alt prilej, Mihai Sin cerea o viziune credibilă şi un larg orizont problematic, după ce, să recunoaştem, aruncat în fundătura textualizării, insensibil la tragic, romanul se devitalizase. N-ar trebui să uităm de „pactul” cu cititorii, lectura fiind, se ştie, în recul, pe fundalul teletropismului epocii (videocultură). Totuşi, Pierre de Boisdeffre era ferm: caracterul de divertisment îi asigură un public. Sigur că mecanismele identificării şi ipostazierii intervin decisiv; dar dorinţa de fabulaţie şi impulsul compensatoriu nu pot explica, izolate, formbidabila carieră a romanul modern. El este şi produs de consum (comercial) şi mijloc de cunoaştere; o cunoaştere implicită, derivată din natura intimă a operei literare, aşa numita cunoaştere problematică. Să pomenim doar pe Balzac, autorul Comediei umane oferind – după o memorabilă formulare – „o istorie completă a societăţii franceze”. Apoi, de multe ori, succesul unui autor se limitează la segmentul temporal când publicul său domină consumul literar; încât, observase Escarpit, „supremaţia” depinde de longevitatea şi autoritatea unui anumit public receptor.
Dar romanul, reamintim, nu se iveşte într-un ghetou estetic. Presiunea contextului influenţează nu doar recepţia, ci şi creaţia. Să amintim, în treacăt, soarta romanului în segmentul postbelic (comunizant), după eflorescenţa interbelică. Gestul scriptural suporta un şir de restricţii (mergând până la autocenzură / cenzura în amonte) şi funcţiona defulatoriu, prin esopism, „şopârle” etc., ca un „sistem de supape”. Epidemia romanescă a „obsedantului deceniu” era o producţie de „deconspirare”, prizată de marele public, căutată cu aviditate. Concurentă Istoriei, defrişând spaţii necercetate, literatura justiţiară (proza „de curaj”) a consacrat o reţetă, căzând în schematism: un conformism confortabil şi un epigonism productiv, întreţinând – în multe cazuri – o deloc pioasă confuzie: cea care valoriza prompt succesul de piaţă, eclipsând literatura înaltă. Or, legile succesului transcend deseori factorul estetic, depinzând primejdios de fluctuaţiile circumstanţelor, de meteorologia politică, îndeosebi. Situaţia aminteşte de elogiile umflate ce au însoţit creşterea literaturii noastre „noi”, invalidate ulterior. Deosebirile sunt, însă, flagrante; impunitatea anilor ’50 desfigura perioada interbelică, terorismul cultural al dogmatismului învederându-se prin relevanţa unor studii de patologie literară. Se căuta obsesiv MODELUL, sacralizat prin sancţiunea „centrului”, pus imediat în circulaţie şcolară; presiunea modelului canonic, impermeabil, marginaliza valorile ne canonice, „negative”, fără a supravieţui unui foarte îngust segment temporar, cu mari răsturnări pe harta literaturii, cum lesne se poate constata retrospectiv. Critica timpului a gândit şi ea pe termen scurt, rămânând documentul unei realităţi istorice şi estetice rapid perisabile. Vrem a spune, concluziv, că independenţa literaturii de un anumit spirit al epocii este iluzorie.
Romanul, fie el oportunist, subversiv, disident, evazionist (ca să preluăm schema lui I. Simuţ), trebuie să rămână credincios marilor teme. Să poarte coloratura de epocă şi să capete, prin lectură / interpretare, sens, închegând un destin. Sau cum spunea Virgil Tănase, sumedenia de întâmplări să câştige un „gust de necesitate”, impunând prin verosimilitate. Din păcate, două hibe (capitale) urmăresc, la noi, destinul acestei specii majore: voluptatea stilului (metaforita), încercând multe condeie şi localismul (mulţumit a oferi cazierul epocii), lipsit de distanţa trebuitoare. Plus păgubosul maniheism.
Cercetând oferta postdecembristă, se impune, cu forţa evidenţei, o constatare: valul memorialisticii, un adevărat tsunami literar, a ocupat, în primii ani, scena. Dar vorba cuiva: „jurnalul nu este mai mult decât este”. Şi nu ţine în spate o literatură. Lăudând fără economie, de pildă, cele două volume ale d-nei Annie Bentoiu (Timpul ce ni s-a dat, Vitruviu, 2000, 2006; reluate la Humanitas), Alex Ştefănescu ar fi preferat, totuşi, un roman al perioadei. „Lupta cu amnezia”, declinul interesului pentru fenomenul disidenţei, nevoia de scandal, pierderile prozastice („farmecul vieţii”, poezia domesticităţii) concură, convergent, la sastiseală; şi, prin ricoşeu, la „reabilitarea ficţiunii”. Chiar dacă ecoul unor jurnale a fost notabil. Şi profitul intelectual indiscutabil. Dan C. Mihăilescu vedea în „gâlceava imaginaţiei cu factologia” şansa (re)umanizării. Ion Simuţ, angajând / suportând „un schimb de ironii amicale” cu pomenitul critic, excedat, pleda pentru (şi profeţea) „diminuarea diaristicii”, încercând a tempera moda. Examinând – cu luciditate – raportul de forţe, tendinţe şi valori, criticul orădean, îngrijorat de soarta romanului, a pus, credem, un diagnostic exact, mizând pe reabilitarea ficţiunii (titlul unui volum din 2004). Chiar dacă, recent, într-un lung dialog (v. Cartea ca destin), Daniel Cristea Enache, încercând un bilanţ, afirma net: „Se vede încă o dată dreptatea dvs.”, înclinând balanţa în favoarea Scriitorincului. Dincolo de „foamea” de Jurnale (explicabilă, prezentând dramele biografico istorice), dincolo de egolatrie, indiscreţii, vanităţi, cosmetizări etc., însoţind inerentul subiectivism al diaristului, faima unei literaturi (fie şi poetocentrică, precum a noastră) se clădeşte pe existenţa unor mari romane. Care există!
Dar avem o mare problemă. În pofida strădaniilor (individuale, mai cu seamă), a eforturilor financiare (susţinând, vai, strategii de grup), traducerile, câte sunt, nu au ecoul scontat. Incisivul Mihai Sin încerca o explicaţie (v. Marea miză, Ed. Nemira, 2008), supunând fenomenul epic autohton unui veritabil rechizitoriu. El identifica simptomele: sincronizarea ca mimetism (la nivelul tehnicilor narative), inautenticitatea, „dialogul subaltern”, carenţa de Universalitate. Promovarea în bloc ar putea reprezenta o cultură, nemulţumindu-ne cu succesele (izolate), zgomotos raportate, fără impact dincolo. Deocamdată, internaţionalizarea întârzie. Dacă în „industria” filmului am devenit vizibili, în roman, în pofida înghesuielii, doar „expatriatul” Mircea Cărtărescu şi-a tăiat, pare-se, vad. Să fie România „ţara cu un singur scriitor”? Şi dacă fostul poet a reuşit, considerat „locomotiva generaţiei” (apud Dan C. Mihăilescu), nu ar fi de dorit să „tragă” după sine şi alte nume, sprijinindu-şi confraţii, ieşind din provincialism şi minorat? Chiar cultură mică fiind (un alibi de largă folosinţă, de fapt), ambiţia de a scrie cărţi mari ar trebui să rămână ţinta oricărui creator, descoperind pe cont propriu „zonele cu plancton” (vorba regretatului Al. Muşina). Ştiind că romanul este un teritoriu de cucerit, cum îndemna „pionierul” Liviu Rebreanu…
În rest, europenitatea noastră cu năbădăi, convoiul de frustrări şi obsesii în siajul „nobelabilităţii” (după formula lui Ion Simuţ), folcloristica de cafenea umflând capricioasa listă a eligibililor ş.c.l. întreţin zarva. Şi împiedică lucrul concret, palpabil, temeinic. Confirmându-l, peste ani, pe D. Drăghicescu care ne aşezase sub „pecetea neisprăvitului”.
Până la urmă, întrebarea de neocolit priveşte, însă, soarta cărţii. În plină bulimie / asfixie informaţională, captivi ai societăţii mediatice, ne putem chestiona, deloc inocent, cui mai comunică azi literatura. Iar răspunsul (ştiut) e descurajant. Şi totuşi…
din volumul Literatură şi ideologie, Adrian Dinu Rachieru, Editura Excelsior Art, 2013
Casa care adăposteşte gânduri • Editura Excelsior Art 