Ziua mondială a poeziei – 21 martie 2017


Final neaşteptat

În drum spre casă
nelinişti
avertizări
tentaţii şi umbre nedefinite
mă însoţesc de parcă
întoarcerea mea nu ar fi dorită

o poartă deschisă
fotolii de iarbă pe aleea ce duce spre uşa din perete
corole înclinate de flori
o moară de apă-n miniatură
mă iau sub protecţia lor

împreună
întoarcem casa pe temelia încă sănătoasă

Ritual în absență, Corina Victoria Sein, Editura Excelsior Art, 2015

 

 

Thread and Knot

Surrounding the mountain
wannabe rivers
relentlessly shake the rock
imposing paces adrift

Paths
prisoners inside our eyes
we are paving
our soul with memories
and open a way
for the stars
under glass roof
where
the dream –
thread and knot of our bundled desires
is tying our glance
chained
to the world eternally running in cirles
rolling over and over until lighting up
the day desperately carrying the burden
of our emotions.

Traps, Corina Victoria Sein, traducerea de Mihai Mihuț, 2015

 

 

Geniu

Nimic nu e
Mai simplu ca
O stea,
Alb punct
În sumbru
Absolut.

Invers,
Definiția
Oricărui punct
E la fel de simplă
Ca orice stea.

Elementară
Ne e iubirea:
O dreaptă,
Culori,
Un cuplu de puncte,
În noapte.

Discuții în grădina filosofului, Mihai Man, Editura Excelsior Art, 2012

 

 

E adevărat

că organizez parade solare
şi dansuri clasice
cu frunze de toamnă
pentru orice anotimp
dar numai la rugăminţile ierbii
arse de brume
şi de mila viselor
rătăcitoare în lume
cum înserarea răscoleşte
în lada cu mătăsuri
decoruri fabuloase
înainte de răstignire
în rama întunecată a nopţii

Spirală, Nora Damian, Editura Excelsior Art, 2016

 

 

După o vreme, vânt de martie

strada e bătută de vânt, picioare şi roţi,
uneori imprecise, întoarse din drum
dinspre râu, adiere de martie
nimic exigent,
sunet asemenea paşilor
liniştea-n neliniştea vremurilor
vântul de martie
ne ţine
în mână
speranţa adunată în paşi,
în roţile ce nu încetează
a se juca
de-a drumul dus-întors
înţeleaptă rutină,
numai vântul de martie
după o vreme, seamană
dor de ducă…
zdrobit, ascuns sub marşul
paşilor, al roţilor,
nu vă înduioşaţi
se repetă  mereu,
în fiecare primăvară,
nu-l dispreţuiţi
e-un exerciţiu
ce maschează o inimă
ieri, astăzi şi mâine,
în fond, poate fi ascuns,
obicei lumesc,
într-un mugur de salcie,
bătut de lumini,
curată risipă…

Dragostea are picioare repezi, Anda Maria Neagoe, Editura Excelsior Art, 2016

 

 

Da, exist

De mai multe zile
umblu înapoi
prin Cracovia înceţoşată,
dar încă nu m am întors
din Ierusalimul
meu din gresie trandafirie,
din calciu trandafiriu

mă întorc mereu
la Zidul Plângerii.

Rătăcesc mai departe
în labirintul îngust
al Drumului Crucii.

Uneori
în orificiul de deasupra capului
văd luna,

plină.

Rătăcesc mai departe
la început.
Sunteţi evreu? –
mă întreabă un bătrân hasid,
cu siguranţă mai tânăr decât mine.

Da, sunt poet –
îmi vine să i răspund,
dar doar îi zâmbesc
şi i spun:

     Shalom, achi!

(2006)

Poeme alese, Ryszard Krynicki, Editura Excelsior Art, 2014

 

Hamlet și fereastra verde

De când bufonul a pătruns la Elsenor,
S-a mai amânat necesarul omor.
Îmbătrâneşte Hamlet şi-i rugineşte spada,
Iar ura-n el şi-a domolit cascada.

Chiar Majestatea-Sa se teme, să nu râdă
Curtenii de iubirea-Sa, bătrână, hâdă.
Ş-o vizitează pe Regină rar.
Şi cum rămâne cu celebra crimă, dar?

Sub bolţile-ntunecate, oamenii mai şi râd, câteodată,
De tristul bufon, cu şira-ncovoiată.
Şi-mbătrânesc, ating şi ani o sută
Şi moare crima cea neîncepută.

De când bufonul a pătruns la Elsinor,
Hamlet îşi amână răzbunarea pe lume, universalul omor…
Netânăr, slab, el tot mai des privirea-şi pierde
Pe-o gotică fereastră de viaţă verde…

Armura demnității, Erwin Lucian Bureriu, Editura Excelsior Art, 2014

 

grafică de Vasile Pintea

 

Timișoara Capitală Culturală Europeană 2021

 

 

 

 

 

Reclame

Evocarea poetului Radu Gyr la Timişoara


RADU GYR

Radu Gyr, născut la 2 martie 1905 la Câmpulung Muşcel , decedat – 29 aprilie 1975, la Bucureşti.

(… )„RADU GYR şi creaţia sa nu aparţin familiei, ci trebuie redate neamului românesc” (…) (Radu Popa, nepotul scriitorului Radu Gyr)

15 ianuarie, Ziua Culturii Nationale, Ziua de naștere a lui Mihai Eminescu (1850-1889)


Eminescu

„Pe cât se poate omenește prevedea, literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui și forma limbei naționale, care și-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a veșmântului cugetării românești.” (Titu Maiorescu)

LIMBA ROMÂNĂ

Am moştenit o limbă de-o frumuseţe clară,
Rostire cristalină, melodios ritmând
Cuvântul şi ideea din cântece şi gând
Şi-ntru desăvârşire, în timp se întrupară

Echilibrate sonuri în graiurile vii,
Ori împlinind, prin scrieri, mesaje-testamente,
Transmise cu ardoare celor ce vor veni,
În forme decantate, alese, coerente.

E-o sacră datorie de a vorbi precum
Poemele depline, în armonii solemne.
Şi-acest perfect tezaur se colorează-antum
De noi semnificaţii şi nobile însemne

(din volumul Armura demnității), Lucian Bureriu

AVEM ROMAN?

Într-o intervenţie din Universul literar (nr. 8/1938), Ovidiu Papadima încerca să legitimeze inaptitudinea noastră pentru roman, deplângând eforturile celor ce se trag dintr-o „ţară magnifică de povestitori”; rezumând, vom nota că atitudinea în faţa vieţii ar explica, potrivit criticului, gustul pentru povestire, întreţinut de fatalismul „omului vechi”, aflând desfătarea în verb, iubind prezentarea ceremonioasă, în sunetele stinse ale Orientului.
Astfel de gânduri, observăm, revin cu oarecare ritmicitate în dezbaterile de la noi, deşi teza lui Ovidiu Papadima, dezvoltată în articolul Între povestire şi roman a fost, din fericire, strălucit infirmată. Există, însă, scriitori care repun pe tapet discuţia şi „duelul” Rebreanu Sadoveanu ar fi, indiscutabil, ilustrativ; primul creează totul hrănindu-se din realism, celălalt îneacă textul în abur liric, sigilat de vocaţia povestirii vieţii, a rememorării ei.
Romanul rămâne, cu o vorbă eminesciană, „metafora vieţii”. Concurând societatea civilă prin verosimilitate, devenind obiect de consum, bucurându-se de popularitate / audienţă, el răspunde nevoii de story. „Contractul minciunii romaneşti” propune o (altă) lume, remodelată, transfigurată, oricum integrabilă; oferă şansa evadării, dar şi a veridicităţii. Genul rege este de o maximă socialitate. Un mai vechi volum de studii de sociologie a romanului (De la Nicolae Filimon la G. Călinescu, Editura Minerva, 1982) ne reamintea, prin vocea lui Paul Cornea, această „permeabilitate sociologică”. În fond, „şubred la analiză”, de un maniheism rigid, colportând „satanisme şi angelisme de foileton” (cum se pronunţase G. Călinescu), romanul lui N. Filimon (ca „slabă şi neînsemnată scriere”, în ochii autorului) era o demonstraţie de moralist vădind incipienţa genului, implicit superioritatea observatorului social în dauna psihologiei.
Apărut (1862) în paginile Revistei române (pe care Odobescu o scotea la Bucureşti „pentru dezvoltarea spiritului şi formarea inimii”) şi, în volum, un an mai târziu, romanul Ciocoii vechi şi noi rămâne, indubitabil, certificatul de naştere al romanului românesc. Autorul se încercase în nuvela romantică (Mateo Cipriani, 1858) şi cea realistă (Nenorocirile unui slujnicar, 1861) şi acuză vizibil tirania modelelor transportate din „civilizaţia Franciei”, ca şi inexperienţa genului la noi. Fără a ridica un monument, Filimon dă o operă viabilă, biciuind – cu vehemenţa pamfletarului – mentalitatea fanariotă. Grija pentru exactitate îl domină; romanul e o transcriere disciplinată, prinsă în chingile veracităţii, o colecţiune de tablouri adevărate (cum a zis Ion Ghica), nutrită din bogăţia fundalului social. Apropiat de epocă, Filimon citează prob, consultă condicile domneşti, îşi îngăduie lungi digresiuni, oferă aproape un studiu social sau, mai nimerit spus, un „roman arhivistic”, suspendat între document şi ficţiune.
Cum stăm după 150 de ani? Un recent Colocviu, desfăşurat la Alba Iulia (Romanul – ficţiune şi evaziune), ar oferi câteva piste pentru o discuţie aplicată. Radu Mareş, de pildă, pariază pe nonficţional, vorbind de „suprasarcina non ficţiunii”. Documentul, după Irina Petraş, rămâne „urzeala” pentru textura ficţionată. În fine, cu alt prilej, Mihai Sin cerea o viziune credibilă şi un larg orizont problematic, după ce, să recunoaştem, aruncat în fundătura textualizării, insensibil la tragic, romanul se devitalizase. N-ar trebui să uităm de „pactul” cu cititorii, lectura fiind, se ştie, în recul, pe fundalul teletropismului epocii (videocultură). Totuşi, Pierre de Boisdeffre era ferm: caracterul de divertisment îi asigură un public. Sigur că mecanismele identificării şi ipostazierii intervin decisiv; dar dorinţa de fabulaţie şi impulsul compensatoriu nu pot explica, izolate, formbidabila carieră a romanul modern. El este şi produs de consum (comercial) şi mijloc de cunoaştere; o cunoaştere implicită, derivată din natura intimă a operei literare, aşa numita cunoaştere problematică. Să pomenim doar pe Balzac, autorul Comediei umane oferind – după o memorabilă formulare – „o istorie completă a societăţii franceze”. Apoi, de multe ori, succesul unui autor se limitează la segmentul temporal când publicul său domină consumul literar; încât, observase Escarpit, „supremaţia” depinde de longevitatea şi autoritatea unui anumit public receptor.
Dar romanul, reamintim, nu se iveşte într-un ghetou estetic. Presiunea contextului influenţează nu doar recepţia, ci şi creaţia. Să amintim, în treacăt, soarta romanului în segmentul postbelic (comunizant), după eflorescenţa interbelică. Gestul scriptural suporta un şir de restricţii (mergând până la autocenzură / cenzura în amonte) şi funcţiona defulatoriu, prin esopism, „şopârle” etc., ca un „sistem de supape”. Epidemia romanescă a „obsedantului deceniu” era o producţie de „deconspirare”, prizată de marele public, căutată cu aviditate. Concurentă Istoriei, defrişând spaţii necercetate, literatura justiţiară (proza „de curaj”) a consacrat o reţetă, căzând în schematism: un conformism confortabil şi un epigonism productiv, întreţinând – în multe cazuri – o deloc pioasă confuzie: cea care valoriza prompt succesul de piaţă, eclipsând literatura înaltă. Or, legile succesului transcend deseori factorul estetic, depinzând primejdios de fluctuaţiile circumstanţelor, de meteorologia politică, îndeosebi. Situaţia aminteşte de elogiile umflate ce au însoţit creşterea literaturii noastre „noi”, invalidate ulterior. Deosebirile sunt, însă, flagrante; impunitatea anilor ’50 desfigura perioada interbelică, terorismul cultural al dogmatismului învederându-se prin relevanţa unor studii de patologie literară. Se căuta obsesiv MODELUL, sacralizat prin sancţiunea „centrului”, pus imediat în circulaţie şcolară; presiunea modelului canonic, impermeabil, marginaliza valorile ne canonice, „negative”, fără a supravieţui unui foarte îngust segment temporar, cu mari răsturnări pe harta literaturii, cum lesne se poate constata retrospectiv. Critica timpului a gândit şi ea pe termen scurt, rămânând documentul unei realităţi istorice şi estetice rapid perisabile. Vrem a spune, concluziv, că independenţa literaturii de un anumit spirit al epocii este iluzorie.
Romanul, fie el oportunist, subversiv, disident, evazionist (ca să preluăm schema lui I. Simuţ), trebuie să rămână credincios marilor teme. Să poarte coloratura de epocă şi să capete, prin lectură / interpretare, sens, închegând un destin. Sau cum spunea Virgil Tănase, sumedenia de întâmplări să câştige un „gust de necesitate”, impunând prin verosimilitate. Din păcate, două hibe (capitale) urmăresc, la noi, destinul acestei specii majore: voluptatea stilului (metaforita), încercând multe condeie şi localismul (mulţumit a oferi cazierul epocii), lipsit de distanţa trebuitoare. Plus păgubosul maniheism.
Cercetând oferta postdecembristă, se impune, cu forţa evidenţei, o constatare: valul memorialisticii, un adevărat tsunami literar, a ocupat, în primii ani, scena. Dar vorba cuiva: „jurnalul nu este mai mult decât este”. Şi nu ţine în spate o literatură. Lăudând fără economie, de pildă, cele două volume ale d-nei Annie Bentoiu (Timpul ce ni s-a dat, Vitruviu, 2000, 2006; reluate la Humanitas), Alex Ştefănescu ar fi preferat, totuşi, un roman al perioadei. „Lupta cu amnezia”, declinul interesului pentru fenomenul disidenţei, nevoia de scandal, pierderile prozastice („farmecul vieţii”, poezia domesticităţii) concură, convergent, la sastiseală; şi, prin ricoşeu, la „reabilitarea ficţiunii”. Chiar dacă ecoul unor jurnale a fost notabil. Şi profitul intelectual indiscutabil. Dan C. Mihăilescu vedea în „gâlceava imaginaţiei cu factologia” şansa (re)umanizării. Ion Simuţ, angajând / suportând „un schimb de ironii amicale” cu pomenitul critic, excedat, pleda pentru (şi profeţea) „diminuarea diaristicii”, încercând a tempera moda. Examinând – cu luciditate – raportul de forţe, tendinţe şi valori, criticul orădean, îngrijorat de soarta romanului, a pus, credem, un diagnostic exact, mizând pe reabilitarea ficţiunii (titlul unui volum din 2004). Chiar dacă, recent, într-un lung dialog (v. Cartea ca destin), Daniel Cristea Enache, încercând un bilanţ, afirma net: „Se vede încă o dată dreptatea dvs.”, înclinând balanţa în favoarea Scriitorincului. Dincolo de „foamea” de Jurnale (explicabilă, prezentând dramele biografico istorice), dincolo de egolatrie, indiscreţii, vanităţi, cosmetizări etc., însoţind inerentul subiectivism al diaristului, faima unei literaturi (fie şi poetocentrică, precum a noastră) se clădeşte pe existenţa unor mari romane. Care există!
Dar avem o mare problemă. În pofida strădaniilor (individuale, mai cu seamă), a eforturilor financiare (susţinând, vai, strategii de grup), traducerile, câte sunt, nu au ecoul scontat. Incisivul Mihai Sin încerca o explicaţie (v. Marea miză, Ed. Nemira, 2008), supunând fenomenul epic autohton unui veritabil rechizitoriu. El identifica simptomele: sincronizarea ca mimetism (la nivelul tehnicilor narative), inautenticitatea, „dialogul subaltern”, carenţa de Universalitate. Promovarea în bloc ar putea reprezenta o cultură, nemulţumindu-ne cu succesele (izolate), zgomotos raportate, fără impact dincolo. Deocamdată, internaţionalizarea întârzie. Dacă în „industria” filmului am devenit vizibili, în roman, în pofida înghesuielii, doar „expatriatul” Mircea Cărtărescu şi-a tăiat, pare-se, vad. Să fie România „ţara cu un singur scriitor”? Şi dacă fostul poet a reuşit, considerat „locomotiva generaţiei” (apud Dan C. Mihăilescu), nu ar fi de dorit să „tragă” după sine şi alte nume, sprijinindu-şi confraţii, ieşind din provincialism şi minorat? Chiar cultură mică fiind (un alibi de largă folosinţă, de fapt), ambiţia de a scrie cărţi mari ar trebui să rămână ţinta oricărui creator, descoperind pe cont propriu „zonele cu plancton” (vorba regretatului Al. Muşina). Ştiind că romanul este un teritoriu de cucerit, cum îndemna „pionierul” Liviu Rebreanu…
În rest, europenitatea noastră cu năbădăi, convoiul de frustrări şi obsesii în siajul „nobelabilităţii” (după formula lui Ion Simuţ), folcloristica de cafenea umflând capricioasa listă a eligibililor ş.c.l. întreţin zarva. Şi împiedică lucrul concret, palpabil, temeinic. Confirmându-l, peste ani, pe D. Drăghicescu care ne aşezase sub „pecetea neisprăvitului”.
Până la urmă, întrebarea de neocolit priveşte, însă, soarta cărţii. În plină bulimie / asfixie informaţională, captivi ai societăţii mediatice, ne putem chestiona, deloc inocent, cui mai comunică azi literatura. Iar răspunsul (ştiut) e descurajant. Şi totuşi…

din volumul Literatură şi ideologie, Adrian Dinu Rachieru, Editura Excelsior Art, 2013

„Florile gândului în Artă”


( lustrația– sursa Internet)

Dragi prieteni,
Luna noiembrie se dovedește, pentru mine , generoasă.
Șirul evenimentelor create în egală măsură de profesiunea mea și de activitatea de editor continuă într-un mod extrem de complex și de alert.
Acest fapt mă bucură și mă obligă în același timp.
Sunt bucuroasă pentru că  am depășit, sper pentru multă vreme, nevoia de iluzionare și (re)încep să cred în ceva; în utilitatea activităților mele.
Încrederea își are izvorul în opiniile  pozitive adresate instituției numită  Editură, dar și aprecierilor făcute asupra cărților semnate de: Florina-Maria Băcilă, Lucian Bureriu,membru al Uniunii Scriitorilor din România, Nora Damian, Anda-Maria Neagoe, Corina Victoria Sein, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Mihai Mihuț (traducerea în limba engelză a  volumului „Ritual în absență” / Traps .
Obligația de care vorbeam se referă, în primul rând, la rigoare, ordine în viață. Numai așa pot să fiu împăcată cu gândul că vă voi regăsi și mâine și peste multă vreme înscriși în lista mea cu prieteni…
Mulțumesc Uniunii Scriitorilor din România (Filiala Timișoara) pentru sprijin.
Mulțumesc celor care au fost prezenți la evenimentul „Ziua Editurii Excelsior Art – Scriitori și cărțile lor”.

Nu întâmplător, am ales un scurt fragment dintr-o expunere a lui Sigmund Freud și câteva lucrări de El Greco.   (Corina Victoria Sein)

 

 

 

(…)
S-a dovedit că tărâmul imaginației este o „rezervație” creată ca urmare a trecerii, resimțite dureros, de la principiul plăcerii la principiul realității, spre a oferi un substitut satisfacerii instinctive la care viața reală te obligă să renunți. Ca și nevropatul, artistul se retrage, departe de realitatea incapabilă să-l satisfacă în această lume imaginară; dar, invers decât ne-vropatul, el se pricepe să găsească drumul de întoarcere și va pune din nou piciorul pe tărâmul realității. Creațiile lui, operele de artă, sunt satisfacții imaginare ale dorințelor inconștiente, ca și visele, cu care au de altfel în comun însușirea de a fi un compromis, căci și ele trebuie să evite conflictul deschis cu energiile refulării. Dar invers decât producțiile asociale, narcisiste, ale visului, ele pot conta pe simpatia altor oameni, sunt capabile să trezească și să satisfacă, la aceștia, aceleași aspirații inconștiente ale dorinței (…)

 

TIMIȘOARA – CAPITALĂ CULTURALĂ EUROPEANĂ în 2021


Timișoara văzută și prin cărțile editate de Excelsior Art și prin diverse acțiuni culturale ale redacției Editurii Excelsior Art.

Statuie ecvestra


 

Jorge-Guillém-poeta-Generación-del-27

Trapul întârzie aici,
Între smucire și mână
Astfel, strunit, se răci
Dorul care-n zări îl mână.
Stau pe un armăsar focos
Minunat de credincios:
Nemișcat, deși-n mișcare,
Dar cât  frâu îmi cere locul
Spre-a-mi închide-n bronz tot focul,
Limpede-n friguri de zare

Jorge Guillen , Cele mai frumoase poezii, traducere de Ștefan Augustin Doinaș și Andrei Ionescu, Editura Albatros, 1980

 

Sânziene


Sânziene

Ca şi cum,
printr-o pleoapă de râu luminat,
m-aş uita dincolo, în Poiana Sânzienelor;
Iată fecioarele-visătoare,
cu ochii petrecuţi în frunzele de-arţar,
bătătorind roua
şi pământul făgăduinţelor.

Le cunosc gesturile tăinuite,
cum culeg flori,
cum se-ascund în sunetele rămase
din cântecele privighetorilor –
Trec dealuri, trec văi.
Trec măguri, umbre şi văpăi…
C-o mână, lângă ochi, desferic
Carul Mare de-ntuneric –
şi m-aprind
în foc şi stele,
şi mă fac una cu ele!

din volumul Dor mărturisit, Iosif Băcilă, editura Excelsior Art., 2010

 

21 iunie – Sărbătoarea Muzicii – România


Anghel Dumbrăveanu

LUMINAŢI DE VOLUPTOASELE FRUCTE

Se vor aduce din nou brânduşe la masă,
se vor aduce canari pentru vise de galben,
imenşi fluturi de tropice, dulci băuturi
de iluzii din vară
şi ndepărtate evantaie de mare.
Numai tu vei lipsi,
ceea ce va face să ndemn focul din cămin,
s ascult cum urlă rănit
crivăţul iernii
sub fereastra ngheţată şi ninsă
şi să i las s aştepte n zadar
pe cei trimişi cu vase de cântec
şi cu tăvi luminate de voluptoasele fructe
din ţări unde urma să plecăm.