Intru în acest text
ca un actor stăpân pe puterile lui
când intră într-o piesă de teatru
visată în toată lunga lui carieră.
Vede agil ce se întâmplă
în continentul supus:
oamenii îşi văd de-ale lor
se înţeleg sau se detestă,
unii cultivă flori, formaţii astrale, iluzii,
unii sparg case imaginare.
Unii se cultivă între ei,
unii nu mai înţeleg comunicarea,
unii uită ce spun.
N-am nici pe departe
autoritatea actorului.
Ajuns în Câmpia Banatului
cedez celui ce vine să-mi spună
că sunt chemat de-un vapor dunărean
să mă ducă în Insula Şerpilor.
Urmează să fiu singurul călător acceptat.
O femeie jeluindu-se
din volumul Retorica și umbra ninsorii, Anghel Dumbrăveanu, Editura Excelsior Art
Nu este nevoie de străbătut un asemenea drum până la insulă…șarpele îl purtăm la sân și filosofăm, gândim căutând calea optimă de a scăpa de el… De fapt nu REALIZĂM pericolul…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Purtăm șarpele la sân doar pentru a filosofa, sau și pentru că , uneori, ne place să aducem pericolul mai aproape? Atunci, poate, parcurgerea drumului spre insulă este necesar…
Poetul spun: „ Urmează să fiu singurul călător acceptat.”…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Șarpele din sân este ego-ul…Îl vedem, dar am ajuns dependenți de otrava lui, ca de un drog…De fapt noi suntem insulele generate de acest ego izolaționist.
ApreciazăApreciază