Evocarea poetului Radu Gyr la Timişoara

RADU GYR

Radu Gyr, născut la 2 martie 1905 la Câmpulung Muşcel , decedat – 29 aprilie 1975, la Bucureşti.

(… )„RADU GYR şi creaţia sa nu aparţin familiei, ci trebuie redate neamului românesc” (…) (Radu Popa, nepotul scriitorului Radu Gyr)

Publicitate

Sisifica urcare a capului lui Anacharsis

Anacharsis – Filozof

Muntele de zgură enormul
e înclinat deasupra cetăţii
şi stă să cadă ca eterna
sabie a lui Damocles
Anteu ar trebui să sprijine
uriaşul munte de zgură
dar pentru-această hotărâre
e nevoie de capul înţelept
al lui Anacharsis
pe care să-l aşeze cineva
sus
pe culmea Olimpului
S-a oferit Sisif
şi este uşor de prevăzut
tocmai ceea ce
se ştie deja
de o veşnicie
zadarnică

din volumul Val după val, Aurel Turcuș, Editura Excelsior Art

REMEMBER – 16 DECEMBRIE 1989 la TIMIŞOARA –

Conducătorii sunt muritori, statul este etern. (Tacitus)

Piaţa Sfânta Maria – Timişoara

Reportaj cu sufletul la gură

Da, ziua aceea a fost deosebită, soarele nu s-a ridicat oricum, ci în aşa fel încât ne-a apărut exact din dosul Catedralei şi-atunci, la îndemnul părintelui din balcon, toţi, bătrâni şi tineri, femei şi copii, demonstranţii cu brasarde, cu panglici tricolore, legate în jurul capului, toată suflarea aceea de mai mult de o sută de mii de oameni, care  n-am îngenuncheat nici în faţa tancurilor, am pus genunchii în pământ, cu faţa spre catedrală, cu faţa spre Dumnezeu, spre soarele ce ridicase parcă sfântul lăcaş printr-un halou de lumină pentru a-l vedea cu toţii şi-am spus, după părinte, după credinţa şi bucuria noastră din suflete, după durerea noastră din piepturi, pe care nu ne-o va scoate nimeni niciodată, Tatăl nostru, pentru cei de acolo, pentru cei din aura ce înconjura sfântul lăcaş, pentru morţii noştri vii întru glorie veşnică şi recunoştinţă adâncă, pentru noi înşine, pentru viitorul nostru frumos şi drept în România, pe care ne-au dat-o cei mai puri dintre noi. Şi, la un moment dat, a erupt …
… curcubeul! A fost primul zvon, pe care mai mult l-am simţit decât auzit, zvon ce ne-a ridicat din genunchi şi ne-a făcut păsări ale cerului, ale bolţilor albastre, toţi fiind cu braţele pe sus, spre nemărginiri, de-acum fiind într-o altă rugăciune, într-o rugăciune-înălţare pentru imensa fericire revărsată din suflete. (Titus Suciu)

 

Oraşul martir Timişoara

Sfârşit de an sau sfârşit de lume,
Sfârşit de suferinţă fără nume,
Într-un decembrie fără zăpadă,
Cărţi şi idei arse în stradă,
Dar sângele bate la orice rafală
Între Operă şi Catedrală.
Bat clopotele şi ne cheamă,
Nici baioneta n-o luaţi în seamă,
Aer de martie din Anul Nou vine
În magazinele fără vitrine.
Sub arme zace Timişoara,
Iată, îi răspunde şi ţara.
Şi clopotul bate şi-ndeamnă şi cheamă
Şi gloanţele de noi să se teamă.
Din miezul durerii sclipesc năframe
Cu sânge de prunci şi de mame,
Când iarna ne-o face mai caldă ca
ORAŞUL MARTIR, TIMIŞOARA. (Damian Ureche)

 

Piaţa Operei, Timişoara

Pe urmă a fost 22 decembrie

A fost 16 decembrie, 17, 18: nu mai e nici o speranţă, îmi spuneau prietenii cu care alergam pe străzile Timişorii. Cel puţin să încheiem frumos. Pe urmă a fost 22 decembrie, cu exploziile de entuziasm. Şi pe urmă nesomnul lui decembrie.
La începutul lui 1990, totul exploda la Timişoara. Făceam revista Orizont cu o temperanţă demnă de invidiat, dacă notez că în fiecare zi apăreau jurnale care aveau în manşetă ştiri senzaţionale: unde sunt banii lui Ceauşescu, cine sunt teroriştii, ce se întâmpla în spitalul judeţean în decembrie. Toţi deţineau toate secretele; toţi erau posesorii marilor taine ale secolului. Se divulgau secrete teribile, se aruncau anateme. Băieţi molâi altădată, poeţi de mâna zecea, revendicau întâietatea: ştiau. Erau, în lumea aceasta cenuşie, stelele spectacolului …
Premieră la Naţionalul timişorean, Priveşte înapoi cu mânie, montare la care spectatorii stau pe scenă. Aş rămâne, dar … Mult public tânăr. Lor le stă bine acolo, aşa, înghesuiţi, copleşind spaţiul îngust al celor ce se vor dezlănţui. Al celor care vor să privească înapoi cu mânie. Ei între ei, tinerii de ieri şi de azi, trăindu-şi furia, isteriile, vitalitatea, bucuria de a înjura în această lume nebună. Simt că nu am ce căuta acolo – plec acasă, după un ocol lent, ca un drum al disperării prin oraşul care nu mai e – cum se spune – al nostru. (Cornel Ungureanu)

din lucrarea Timişoara între paradigmă şi parabolă, ediţie îngrijită de Eleonora Pascu, Editura Excelsior Art, 2002

 

Nichita Stănescu

 

Autoportret

Eu m-am născut
după ce am murit.
După ce am murit
M-a înfiat cuvântul

Eu.
Care Eu
(Nichita Stănescu, Knjevna Peć, 10. 11. 1982)

 

 

„Concert la două căciuli”

Emil Șain – In Memoriam

 

Evenimentul editorial-cultural-turistic organizat de către Editura Excelsior Art, cu prilejul apariţiei volumului de poezie satirică „Concert la două căciuli” de Emil Şain. Lansarea de carte nu este una clasică datorită modului în care a fost gândită. Participanţii au beneficiat de o croazieră pe Canalul Bega cu vaporaşul „Pelican”. Prin bogăţia imaginilor vom cunoaşte Timişoara aşa cum nu o putem vedea în fiecare zi. Acest videoclip a fost realizat la 4 ani de la trecerea în nefiinţă a scriitorului Emil Şain. (Filmarea a fost realizată de cineastul Victor Popa. Îi mulţumim!)

Remember – Emil Șain

 

Emil Şain și dr. Livia Brânzan la lansarea volumului de versuri, „M-am îndrăgostit de Mona Lisa”, 2012

ÎNGER PENTRU ÎNGER

Septembrie 2007, editura Excelsior Art…
Mă întorsesem de la New York după aproape o lună de vacanţă cu conştiinţa încărcată că manuscrisul cărţii mele mai avea nevoie de nişte „cosmetizări“ şi depăşisem termenul de predare.
Mă simţeam ca un şcolar cu tema nefăcută şi eram foarte stânjenită, când, în încăperea în care mă aflam a intrat un domn parcă desprins dintr-un serial englezesc. Îmbrăcat elegant , cu eleganţa unor vremuri demult trecute; pălărie neagră cu boruri mari, fular alb asortat cu batista si cămaşa de un alb imaculat… costum  de culoare închisă impecabil.
Era îngândurat, preocupat de tehnoredactarea unei cărţi personale. Mi-a fost prezentat: era scriitorul şi poetul Emil Şain. Un chip blajin, o voce prietenoasă care mi-a spulberat din temerile cu care venisem.
Am început să povestesc despre New York… ca  scuză pentru încurcătura pe care presupuneam că o creasem editurii. A fost prins, împreună cu ceilalţi, de avalanşa de impresii proaspete. Era foarte curios şi interesat. L-am mai întâlnit apoi pe parcursul finalizării monografiei mele şi mi-am dat seama că era foarte implicat în tot ceea ce reprezenta munca într-o editură şi că directoarea editurii, Corina Victoria Sein și el formau împreună la Excelsior Art o  echipă minunată.
Delicateţea, zâmbetul, disimularea D-lui Emil Şain, abia că au atras atenţia ochiului meu „format” în direcţia suferinţei, a bolii. Dimensiunile ei erau însă imense. Aveam să le aflu după ce îngerii săi păzitori au deconspirat-o, iar eu am demarat cercetările.… M-a durut foarte tare ceea ce am descoperit. Nici cei apropiaţi nu ştiuseră. M-am alăturat echipei şi m-am străduit să-l determin nu numai să se trateze, ci şi să spere, să ia măsuri şi… să mă adopte ca „înger păzitor”.
Prietenia noastră s-a înfiripat repede şi pe nesimţite. Am intrat cu ajutorul Dumnealui în lumea creatorilor de carte, o lume nouă, fascinantă pentru mine. I-am cunoscut prietenii…avea o mulţime, pentru că avea un suflet cald şi generos şi cu spiritul său ludic atrăgea ca un magnet!
Ne întâlneam frecvent la editură, la lansările de carte, dar… şi la spital pentru „încărcarea bateriilor”, cum glumeam noi.
Nu am mai văzut un om care să-şi ducă suferinţa cu atâta demnitate. Era cu fruntea sus, mereu cu zâmbetul pe buze şi până spre final răspunsul la întrebarea „cum vă mai simţiţi?” era: „mai bine”.
Şi primul semn de mai bine era scrisul…Niciodată n-a venit la spital fără coli A4 şi pix! Multe din poeziile dumnealui s-au născut la spital! Şi tot un semn de „mai bine” era grija pentru ceilalţi! Tocmai el sărea cu altruism în ajutorul semenilor aflaţi în suferinţă. „Vă rog dacă se poate să-l vedeţi pe… e foarte bolnav”. Astfel, unui mare scriitor i-a salvat viaţa… Acesta însă nu a conştientizat faptul. Nu a venit nici la înmormântare, necum să i-o recunoască vreodată. Astfel de fapte îl deosebeau de mulţi.
În spital avea un fel de a fi plăcut faţă de cei ce-l îngrijeau… era un pacient model… nu se plângea niciodată de nimic. Nobleţea şi demnitatea îl defineau!
I-am citit cu mare plăcere poeziile. Multe din ele sunt de o valoare excepţională, iar cei mai îndreptăţiţi să le analizeze  nu au ezitat s-o facă în cei mai elogioşi termenii cu putinţă. Şi, cum de multe ori în asemenea împrejurări i-am fost aproape, m-am simţit mândră de a mă număra printre prietenii săi, iar momentele în care a deconspirat public în semn de recunoştinţă faptul că eu eram un coechipier în bătălia pentru viaţă alături de dânsul mi-a umplut sufletul de bucurie şi ochii de lacrimi!
L-am admirat şi preţuit enorm şi pentru constanţa sentimentelor, pentru iubirea adevărată, profundă, dublată de o tandră grijă faţă de Ea, iubire care la rândul ei l-a susţinut şi motivat! A iubit-o cu adevărat pe Gioconda!
Un asemenea OM nu putea fi la rândul lui decât iubit!

Destinul a vrut însă ca într-un moment de cumpănă să o ia pe un alt drum… şi acesta a fost un drum fără întoarcere.
„Nu plânge pentru că nu mai este… bucură-te că a existat” spunea un alt mare scriitor, iar eu mă bucur. Mă bucură amintirile frumoase, volumele de poezii… Şi am rămas cu convingerea că nimic nu a fost întâmplător ci că a fost înger pentru înger…

dr. Livia Brânzan

 

 

Despre prietenie, despre Emil Șain – scriitor și prieten / Remember

 (…) Am avut, am norocul, şi nu de astăzi de ieri, ci de decenii, să fiu prietenă cu Emil Șain.
Prietenia noastră se bazează pe o afecţiune deosebită generată de încredere şi stimă reciprocă, pe ideal sau principii comune.
Prietenia  pare să fie o relaţie uneori dezechilibrată, dar întotdeauna aducătoare de satisfacţii mici, dar necesare.  
În prietenie detaşarea poate fi cea mai bună răsplată, o detaşare care nu înseamnă indiferenţă, dimpotrivă, ea poate fi un paşaport spre libertate.
Ce este în fond prietenia? O vale prin care aleargă zglobiu o gamă întreagă de sentimente nespectaculoase, dar agreabile: siguranţa, plăcerea de a nu te şti singur în faţa anumitor obiective sau capete de drum; bucuria de a schimba opinii, de a admira împreună o floare, o operă de artă, de a asculta şi înţelege neliniştea, visul celuilalt, este indiciul, dar în acelaşi timp, şi produsul unei prietenii; plăcerea, aici, nu are sensul îndestulării, ci al unei stări de bine.
Relaţia dintre oameni, impusă de viaţa socială, ia forma prieteniei şi se regăseşte în modul de a trata împreună o maladie după aceeaşi schemă de tratament.
Vorbesc despre boala numită singurătate; greu acceptată sau greu suportată şi care dă şi nevoia relaţiilor prieteneşti.
Prietenia este un scut, o pavăză şi o soluţie de protejare împotriva singurătăţii.
Un prieten este înţelegător, dar şi sever.
Despre prietenia adevărată aş spune că este ca un tribunal în care nu există acuzare…
Cu toate acestea, prietenul adevărat nu acoperă o greşeală, el te va ajuta să o previi sau să-i toceşti vârfurile tăioase.
Un prieten adevărat îţi va duce alţi prieteni.
Aşa se întâmplă de când lumea, aşa se întâmplă şi acum. (Corina Victoria Sein)

PORTRETUL UNUI SCRIITOR… CU UMOR
 
Lui Emil Şain la 70 de ani

Doamne, unde ai să-l pui pe Emil Şain, scriitorul,
Care a visat să spună măcar o dată, o singură dată, adevărul,
Dar l-ai obligat mereu să-şi ţină gura,
Nimeni să nu ştie ce-i în sufletul lui.
 
Nu s-a revoltat. S-a mulţumit cu un zâmbet dulce, ca otrava
fină,
Minţindu-se că nu este îndrăgostit de cea mai suavă făptură,
Pe care ai creat-o anume pentru el.
 
L-ai torturat, Doamne, fără pic de milă,
Arătându-i-o zi de zi şi refuzându-i-o noapte de noapte,
Făcându-l să o iubească sute de ani sau poate mai mult în
fiecare clipă!
I-ai strecurat în nări răsuflarea ei aţâţătoare,
Mirosul unui trup de frăgezimea spicului verde de grâu…
Şi i-ai luat vederea. Să bâjbâie în preajma ei,
Să-i sară inima din piept de dragoste,
Fără să poată să-i spună un cuvânt de iubire.
Să o atingă ca un frate, ca un admirator,
Niciodată, niciodată ca un iubit.
L-ai umilit. I-ai arătat de timpuriu
„Zăpezile în flăcări” şi urmele paşilor ei avântaţi
Pe suişul unui munte tot mai înalt…
S-a căţărat, s-a ridicat
Deasupra tuturor alor săi,
Deasupra pădurilor, deasupra norilor, deasupra zărilor
înstelate,
Sus, foarte sus
Pe sub poalele POEZIEI…
Cu mâinile însângerate, cu gura uscată,
Pe sub poalele învolburate ale POEZIEI…
Doamne, lasă-l acolo! (Mirela-Ioana Borchin)

Remember – Emil Șain – „Prințul călător”

Cine a fost Emil Șain?

Scriitorul Emil Şain trebuie să rămână în amintirea contemporanilor şi a generaţiilor următoare aşa cum a fost, aşa cum îl descriu prietenii, cunoscuţii: un om deosebit, bun şi altruist, iertător, devotat prietenilor, spiritual şi blând, neliniştit şi însetat de a cunoaşte şi de a înţelege fiinţa umană, un profesionist dedicat artei în general şi, nu în ultimul rând, un împătimit iubitor al Timişoarei. Acest lucru a fost, cu prisosinţă, confirmat prin acţiunile sale, de la participarea la festivaluri de muzică şi teatru, la editarea de Calendare tematice, cu precădere istorice şi culturale. (Corina Victoria Sein)

***
EMIL
Cândva, şi vorbele au trecut peste timp, un hâtru spunea tuturor celor pe care îi vedea trişti: „Am sentimentul că lumea aceasta a fost făcută într-o pauză de dans!” Emil Şain face parte din galeria oamenilor pentru care părea că, într-adevăr, tumultul şi neaşezarea lumii veneau dintr-un respiro dintre două valsuri, polci, rock uri, sambe, ori salsa, când prinşi în iureşul acţiunii, dansatorii uitau de ceea ce se întâmplă în realitatea imediată, de rosturile lor de oameni, de menirea lor adevărată pe pământ. (…) Simțea că pauza de dans de la facerea lumii e mult prea departe de viața noastră de fiecare zi și-și lua răgaz să ne mai dea o lecție de mare luciditate și omenie, șoptindu-ne: „băieți, nu așa!” (Paul Eugen Banciu, scriitor)

***

Emil Şain

Emil Şain la Salon de Carte Neptun

Emil Şain și dr. Livia Brânzan la lansarea volumului de versuri, „M-am îndrăgostit de Mona Lisa”, 2012

Tristă și mohorâtă
a fost ora plecării tale.
Întunericul nupții s-a furișat în sufletu-mi sfâșiat.
În fiecare zi îți caut răsuflarea
și mersul.
Îngenunchez în fața umbrei tale
ce se confundă cu eternul.
Frumusețea ta mp urmărește
și-mi înspăimântă tristețea
dar
cel mai mult mă doare
mărturisirea ta
că ai plecat spre un cer
neadevărat

din volumul Prințul călător, Emil Șain, Editura Excelsior Art, 1995

Despre scriitorul Emil Şain / In Memoriam

Emil Şain – sesiune de autografe

Emil Şain – lansare carte „Baladă pentru o inimă fugară”

Lansare de carte, „Baladă pentru o inimă fugară”, Emil Şain, Cabana „Pădurea Verde”

Emil Şain – un scriitor interesat de realitate, de viaţă, fiind mai tot timpul „conectat” la ce se întâmplă în apropierea lui, implicându-se, atunci când este nevoie, atunci când poate, în rezolvarea problemelor care, uneori, ne îndepărtează de propria fericire. „Sunt, a mărturisit cândva Emil Şain, robul unei intuiţii stranii care-mi porunceşte să nu pierd timpul, că trebuie să profit de clipa de graţie”. Emil Şain scrie răspunzând unei necesităţi, dar şi cu plăcere pentru că în universul lui nu e loc pentru lucruri deformate. Aş spune că este deţinătorul secretului de a crea, de a interpreta propriile-i trăiri prin simţirea colectivă, ca şi cum ar trăi într-o conştiinţă ciudată a lumii, vrea, nu vrea, prin acest demers are parte de evenimente complicate şi uneori dureroase. Cele mai recente apariţii editoriale semnate de Emil Şain (Baladă pentru o inimă fugară şi Bobârnace sub centură) mă obligă să remarc disponibilitatea autorului de a reveni cu tenacitatea-i bine cunoscută, cu mânie blândă, uşor diluată şi dezintoxicată cu abilitate măsurată, la faptul cotidian, la fotograme.
Emil Şain are ce are cu cei care au drept ţintă agoniseala rapidă, cu cei care fac afaceri sub oblăduirea întunericului generat de: nu văd, nu aud, ce treabă am eu?Autorul nu-i iartă pe cei care au ridicat la rang de sport naţional dezumanizarea prin acumulare de bunuri obţinută prin minciună, prin trădare, prin jaf.
Scriitorul Emil Şain mai are şi alte temeri pe care, mai direct sau mai pe ocolite, ni le împărtăşeşte: „ne-am putea trezi, ne şopteşte Domnia-Sa, într-o bună zi, «globalizaţi» într-un mediu în care cei mai mulţi dintre noi să fim fascinaţi de «metafizica» unui fals teritoriu în care «orice este permis, orice se poate, orice, orice…» de parcă ne-am afla într-o nesfârşită sesiune mereu deschisă pentru grobieni”. Iată de ce, zic eu, Emil Şain scrie, iar cărţile lui sunt ca un strigăt de avertizare pe care-l doreşte întors către noi sub forma unui ecou igienizat, decojit de prostul gust, de vulgaritate, de răsuflarea otrăvită a galeriei portretelor atât de bine conturate în paginile cărţilor sale. Emil Şain, prietenul nostru, ne-a adunat, aici, astăzi, 19 septembrie, 2009, data când împlineşte o vârstă frumoasă. În acest volum, autorul este preocupat, îndeosebi, de modul ciudat în care timpul se dilată şi se contractă. Cei care veţi citi cartea veţi înţelege mai mult.
Talentul literar al lui Emil Şain este unul vizual, dar mai ales selectiv, „Cazul” Emil Şain este un amestec de observaţie şi receptor afectiv. Ilustrez spusele mele, citindu-vă un fragment din poezia „Călătorie incertă”:
„Puteam să am o inimă fugară
Să i-au trenul tristeţii dintr-o gară
Să merg fără să ştiu unde cobor,
Fără să ştiu de-o să trăiesc ori mor…
S-ajung acolo, unde nu am fost nicicând,
Purtându-te mereu, iubita mea, în gând,
S-ajung acolo, unde n-am mai fost,
Căutându-te, iubito, fără rost,
Tu, trenule, din nopţile tristeţii,
Păstrează-mi la bagaje anii tinereţii,
Hai trenule, du-mă, du-mă orişiunde,
Du-mă în orizontul unei iubiri pierdute,
Tristă, rătăcind pe căi necunoscute,
Ori lasă-mă în gara, în gara fericirii,
Acolo, unde a rămas gustul iubirii!”  (Corina Victoria Sein)

HOINARUL / Emil Șain – IN MEMORIAM

Eu port jalea în suflet,
Pe faţă n-o jelesc,
O port prin buzunare,
Prin lume hoinăresc.

Şi nu mă plâng la lume,
Când sufăr sau sunt trist.
În suflet port speranţe
Şi-o viaţă de artist.

De ce m-aş plânge oare
Şi de ce-aş ofta,
Când omul drag din viaţă
Nu m-ar ajuta?

De ce oare străinul,
La greu, e săritor,
Şi îţi întinde-o mână,
O mână de-ajutor?

Eu poate ştiu răspunsul,
Prefer să-l ocolesc
Rămân hoinarul vieţii,
Prin lume hoinăresc…

Cu mâna-n buzunar mă plimb,
În buzunarul drept,
Eu hoinăresc în lumea mea,
Cu suferinţa-n piept…

din volumul M-am îndrăgostit de Mona Lisa, Emil Șain, Editura Excelsior Art, 2012