Una dintre temele recurente în romanele lui Radu Ciobanu este relaţia dintre artist şi putere. Ea a fost abordată prima dată şi a cunoscut expunerea cea mai amplă şi mai complexă în romanele Nemuritorul albastru (1976) şi Vămile nopţii (1981), reunite acum, în cea de a doua ediţie, într-un singur volum structurat în două părţi : I. Artistul şi II. Voievodul. Roman istoric de largă respiraţie şi atentă documentare, Nemuritorul albastru pune faţă în faţă crezul artistic şi pledoaria pentru libertate a lui Toma, constructorul şi zugravul Mănăstirii Humor, cu capriciile, autoritarismul şi ambiţia voievodului Petru Rareş. Dincolo de foarte bogata tramă epică, de mixtura ingenioasă de aventură, fabulos, eroism, magie şi eros, tensiunea romanului este întreţinută de caracterul polemic al relaţiei dintre cele două personaje principale, cu trimitere directă la realităţile coercitive ale epocii în care a fost scris. Radu Ciobanu nu se limitează doar la o foarte exactă reconstituire istorică a unei epoci, ci întreprinde concomitent şi o subtilă problematizare morală a ei, căutându-i totodată corespondenţele de peste veac, ceea ce conferă romanului o neveştejită actualitate.
Nota autorului
În elaborarea romanului Nemuritorul albastru (Ed. Eminescu, 1976) a trebuit să renunţ, cu regret, din motive de logică artistică, la o mare şi foarte interesantă parte a materialului care s‑a adunat în cei patru ani de documentare. Cum îmi părea rău să‑l abandonez, l‑am folosit ulterior în elaborarea romanului Vămile nopţii (Ed. Albatros, 1980), care a apărut ca o operă independentă pentru cititorul neavizat, dar care este, de fapt, o continuare firească a Nemuritorului albastru. În ediţia de faţă am reunit cele două romane, aşa cum s‑au configurat ele în intenţia mea rămasă până acum neîmplinită: Partea întâi – Artistul, Partea a doua – Voievodul.
Capitolul 1
Poate că toată bucuria şi, la urmelor, însuşi rostul vieţii stau în aşteptare. Când nu mai ai nimic de aşteptat, când ştii că zilele – multe, puţine, câte ţi‑or fi rămas – nu mai pot aduce nimic nou şi cutremurător, te încolţesc urâtul si dorul de ducă. Dar bine – încerca tot el să se contrazică – adu‑ţi aminte de vorba‑ceea: nu aduce anul ce aduce ceasul; nu mai târziu decât chiar mâine se poate întâmpla acel ceva nou şi cutremurător care ţi‑a fulgerat de atâtea ori până acum viaţa şi care te va face iar să te simţi puternic şi cu un rost. Nu. Sunt zadarnice asemenea iluzii. De la o anumită vârstă ştii bine că nu mai ai ce să aştepţi. Nu ţi se poate întâmpla decât cel mult câte un lucru care să te aplece şi mai mult asupra pământului celui de obşte. Zile şi, pe urmă, săptămâni de boală, în care zăcuse crispat, încovrigat asupra durerii, îl învăţaseră acest adevăr. Nimic nu se mai putea întâmpla, nimic nu mai era de aşteptat, în aparenţă totul era neschimbat, ca în zilele sale de glorie: belşug şi pace. Dacă te pricepeai însă a descifra înfăţişarea lucrurilor, era imposibil să nu simţi destrămarea. Acea destrămare lăuntrică, sporită în taină, încet, dar fără oprire şi fără semne vizibile, încât foarte puţini erau cei care o sesizau şi încă mai puţini cei care o înţelegeau. El însă simţea şi înţelegea totul. Cel mai mult îl durea pierderea cetăţilor din Ardeal. Regina Isabela le stricase cu praf de puşcă, năruind apoi ceea ce rămăsese cu berbeci făcuţi din goruni întregi, ferecaţi şi repeziţi de câte o sută douăzeci de oameni, până nu mai stătuse piatră pe piatră. Mai avea acolo domeniile, satele, dar ce folos de ele dacă n‑aveau cetăţi de apărare, iar cuvântul său, care până atunci fusese lege şi în acele ţinuturi, nu mai găsea acum de unde să se sloboadă?!
Zápolya fusese duşmanul său de o viaţă, dar cu el dobândise totuşi şi câteva răgazuri de înţelegere şi, oricum, aceluia nu i‑ar fi dat niciodată prin gând să risipească nişte cetăţi frumoase şi tari. De asemenea absurdă nelegiuire nu putea fi în stare decât o muiere cu suflet de aspidă, cum era această Isabelă nenorocită, această văduvă muncită de pofte neîmplinite, uscată şi albă ca un vierme de hrean. Când se gândea la ea, îl îneca ura şi i se precipitau bătăile inimii. Durerea din străfundurile măruntaielor îl săgeta mai aspru în astfel de clipe nefaste, obligându‑l să‑şi simtă toată neputinţa. Asta e, îşi zicea. Nu e nimic de făcut. Dar o ura cumplit, o ură sălbatică ce ar fi fost în stare să sfâşie cu dinţii: o ura mai mult decât pe Mihu şi pe ceilalţi trădători, pe care, când se întorsese din pribegie, îi descăpăţânase, după ce întâi se răcorise punându‑i la cazne, chiorându‑i şi smulgându‑le limbile. O ura mai mult chiar decât pe însuşi Soliman Kanuni, care‑l alungase din scaun şi pe urmă îl reaşezase, având nevoie de el, de curajul şi priceperea lui în cele politiceşti, dar urmărind, fără îndoială, să‑i dea şi o lecţie, să‑l facă adică să‑şi dea seama cam ce s‑ar putea întâmpla dacă n‑avea de gând să se astâmpere, începând iar uneltirile care ţinteau răzvrătirea împotriva atotputerniciei Porţii Fericirii. Dacă te gândeşti bine, îşi zicea cu o satisfacţie secretă şi rea, la turcul ăsta ai aflat mai multă înţelegere decât la oricare dintre regii şi principii ţâfnoşi, vicleni sau molâi ai creştinătăţii.
Toamna îl neliniştise apoi ca o presimţire. De sus, din cetate, depărtările care tremurau într‑o lumină de miere îl chemau irezistibil. „Drumul e mai milostiv decât moartea”, avea obiceiul să zică Toma Zugravul. Dar unde să se ducă şi spre cine? Şi mai ales acum, răscolit de dureri, cum se afla. Vremea în care bătea drumurile cu negoţul rămăsese undeva într‑un trecut imemorabil. N‑ar fi bănuit niciodată că domnia putea deveni o asemenea povară. Şi când? Tocmai când era mai aşezată ca niciodată şi când nici o primejdie n‑o ameninţa. Aici era ciudăţenia: aşezarea asta în care nu se mai petrecea nimic şi care semăna cu un jug. Nimeni nu‑i vedea jugul, poate nici nu‑l bănuia nimeni, numai grumazul lui deprins cu slobozenia îl simţea, apăsător şi fierbinte. În cele din urmă nu mai putuse răbda, părăsise Curtea şi Cetatea de Scaun şi se trăsese aici, în liniştea Probotei, îngăduind în preajmă‑i doar câţiva apropiaţi.
Înserarea lungă de septembrie îl ademenise afară. Peste păduri se lasă ceţurile. Căutase o pată moale de soare dinaintea casei domneşti şi se oprise acolo, în iarbă, rezemat într‑un toiag lustruit de corn, împodobit doar cu o măciulie rotundă de argint. Nevolnic de tot. Ce blestem şi ce povară ca voinţa încă trează să‑i atârne de un trup supus neputinţei! Nu mai departe decât acum doi ani cobora câte două trepte o dată şi se azvârlea în şa putându‑şi roti cu o mână sabia cea mare cu două tăişuri, iar acuma picoteşte sprijinit în toiag şi îşi lasă oasele dezmierdate de soare. Dacă tot a coborât după atâtea zile în care dospise în aşternut, s‑ar cuveni să intre şi la slujba vecerniei. Dar nu‑l trage inima, răcoarea zidurilor îl înfioară numai când se gândeşte la ea. Cuviosul Teofil înconjură biserica bătând mărunt în toaca purtată pe umăr. Când ajunge în dreptul lui, îl fură cu coada ochiului, intrigat, şi abia aşteaptă să‑şi ia locul în strană ca să le poată şopti celorlalţi: „A ieşit Vodă la soare singur, fără ca nimeni să‑l poarte de subsuori!” Probabil toţi sunt încredinţaţi că în câteva zile se va săvârşi, lucru de care el însuşi se teme, deşi acum e mai în putere. Se cade să le arate că s‑au înşelat. L‑au lăsat durerile, l‑au lăsat cam stors, în stare totuşi de a face câţiva paşi. Pe Elena o mâhnise, nu mai încape vorbă, fiindcă o oprise să‑l însoţească, dar ea va înţelege că, mai important decât orice, este să‑i îngăduie să‑şi recâştige încrederea în puterile sale. Asta e o treabă pe care n‑o poate face decât singur… E sigur însă că îl urmăreşte de la fereastră, ferită după perdea, ca să n‑o vadă. A devenit nestăpânit de la o vreme şi ea se teme de mâniile lui. I‑a spus că nu se duce decât până jos, dinaintea casei, şi acum îl vede străbătând curtea. O îngrijorează pasul lui şovăitor prin iarba necosită şi încearcă să‑şi stâmpere neliniştea zicându‑şi că nu se duce decât până la poartă să schimbe o vorbă cu străjerii. Nu‑şi poate închipui că are de gând să iasă dincolo de ziduri, că vrea să vadă drumul, să simtă depărtările. Dacă ar şti, ar alerga după el să‑l întoarcă, dar nu ştie, asta‑i frumuseţea, care, după mult timp, îl face să râdă lăuntric, cu o bucurie copilărească.
– Poruncă, Măria Ta !
Străjerii au încremenit cu călcâiele lipite. Coifurile lucesc palid în penumbra bolţii. Căpitanul lor a făcut un pas înainte, aşteptând. Nici unul nu‑şi poate închipui că nu pentru a le da o poruncă a venit până aici. Păşeşte printre ei încet, rezemat mereu în toiag.
– Nu e nici o poruncă, vedeţi‑vă de straja voastră.
Totuşi, întâmplarea e atât de neobişnuită, încât căpitanul nu‑şi poate ascunde uimirea şi stăruie, uitând cuviinţa şi rânduiala:
– Încotro, Măria Ta?
O asemenea îndrăzneală îl opreşte în loc. Mânia îi colorează brusc chipul tras. Strânge pumnul pe toiag, uitând că e toiag şi nu sabie. Era gata să răcnească, certându‑l pe acest căpitan indiscret, dar ceva în statura lui lungă, deşirată, ciolănoasă, îl potoleşte dintr‑o dată. Cunoaşte faţa aceasta ascuţită, ochii albaştri, părul sur, ca de lup, mustaţa stufoasă, pe oală. De unde îl ştie? Mânia i se stinge înainte de a izbucni. Rămâne doar o dojană înăbuşită:
– De când trebuie domnul ţării să dea socoteală străjilor unde se duce? Şi unde crezi că pot ajunge singur, rezemat în toiag?
– Iertare, Măria Ta, dar îngăduie să te însoţim măcar de departe.
– Nu îngădui nimic, nu sunt pe moarte…
Trece lovind cu toiagul în lespezile de sub bolta porţii. Afară năvălesc asupră‑i toate o dată. Foşnetul pădurilor, vântul, miresmele frunzelor pălite. Şovăie o clipă, închide ochii ameţit, clătinându‑se. Pe urmă, cu o mare încordare a puterilor, care‑l oboseşte mai mult decât drumul din iatac până aici, păşeşte mai departe, sprijinindu‑se mai vârtos în toiag. Din nou se minunează cât e de slab, dar nu mai vrea să se gândească la asta. Îl preocupă chipul colţuros al căpitanului. Mai mult decât slăbirea puterilor trupului, îl îngrozeşte slăbirea puterilor minţii. A‑şi aminti de căpitanul acesta, ce hram poartă, de unde îl ştie, devine acum un exerciţiu de voinţă, echivalent cu o chestiune de orgoliu. Un lucru e sigur: de vreme ce se numără printre puţinii care alcătuiesc aici mica lui curte, înseamnă că e unul dintre cei mai de credinţă. Dintr‑odată îşi aminteşte. Se întoarce în loc, privindu‑l cu o licărire de triumf. Căpitanul face o mişcare spre el, gata să alerge în întâmpinarea poruncii. Dar Vodă îl ţintuieşte cu un semn şi îşi urmează drumul, cu un pas căruia satisfacţia îi dă un început de sprinteneală.
Asta e. L‑ai remarcat în bătălia de la Feldioara, să tot fie vreo şaptesprezece ani de atunci. Era căpetenia unui steag de călăreţi şi datorită lui ţi‑au căzut în mână toate cele cincizeci de tunuri ale acelora. După asta l‑ai făcut mai marele străjerilor Cetăţii de Scaun, dar te‑a urmat în toate bătăliile, şi la Mediaş, când cu istoria cu Gritti, şi la Braşov şi la Obertyn, şi când s‑a pornit padişahul împotriva ta cu toată urdia, pretutindeni. Dar tot nu‑ţi aminteşti cum îl cheamă, a dracului bătrâneţe… Uită‑te încă o dată la el, poate, văzându‑l, să‑ţi răsară şi numele…
Dar nu, mănăstirea a rămas în urmă, ascunsă după cotitură, eşti cu desăvârşire singur pe drumul care şerpuieşte printre livezi. Te încearcă o uşoară îngrijorare. Dacă te apucă o slăbiciune, ceva, şi n‑ai pe nimeni în preajmă? Nu m‑apucă nici o slăbiciune. Şi chiar dacă m‑ar apuca… Dacă e să mor, tot singur mor, degeaba mi‑ar sta în preajmă şi o sută. Faci pe viteazul, dar eşti obosit, îţi cam tremură genunchii şi ţi‑ar prii oleacă de odihnă. Uite, bunăoară acolo, pe bolovanul acela. Mai e încă puţin soare, dar în curând va coborî în spatele pădurii. Umbrele s‑au lungit, pâclele se târăsc printre copaci. Se simte de pe acum răcoarea înserării. Totuşi te aşezi oftând pe bolovanul din dunga drumului şi‑ţi zici că nu strică să te obişnuieşti cu răcoarea, îţi va fi mai uşor pe urmă în frigul acela mare. Faci ce faci şi tot la asta te gândeşti…
Lăsă toiagul în iarbă şi începu să se frece încet pe coapse. Purta pantaloni din postav albastru de Bruges şi cizme moi, din piele roşie, spaniolească, peste care se aşternuse colbul drumului. Abia acum băgă de seamă că nu‑şi pusese pintenii. Dar la ce bun pintenii? Nici nu‑şi mai amintea bine de când nu mai încălecase. Chiar şi drumul din Suceava până aici îl făcuse în caleaşcă. Îşi scoase cuşma de jder împodobită cu egretă. Vântul îi răvăşi domol pletele argintii, răcorindu‑i fruntea. Ce ar fi să nu te mai întorci? – îi trecu prin gând. Râse blajin, ca de o năzbâtie, cu bărbia în piept, trecându‑şi un deget peste mustaţă, ca în clipele de satisfacţie. Toate bune: nu te mai întorci, dar unde te duci?
Ei, Doamne, s‑o găsi o zare încotro s‑o apuci. Bunăoară ai putea să porneşti şi tu în căutarea tinereţii fără bătrâneţe şi a vieţii fără de moarte. Ţi‑ar prinde bine s‑o afli, nici vorbă, atâta doar că de acum eşti cam bătrân pentru asemenea drum. Sunt şi nişte încercări prin care ar trebui să treci, o ghionoaie parcă… Uite că nu‑ţi mai aminteşti nici asta! E un basm curios, poartă în el o vrajă tainică, altfel decât toate celelalte basme pe care ţi‑a fost dat să le auzi într‑o viaţă de om, pe la hanuri, pe la focurile nopţilor de tabără ori istorisite de jupânesele bătrâne, când îşi aduceau cusăturile în serile de iarnă în iatacul doamnei. Tu ascultai din odaia cealaltă, nevăzut, de după draperia din faţa uşii rămasă deschisă. Îţi plăcea să asculţi, dar cel mai mult dintre toate ţi‑a plăcut basmul acesta ciudat cu moartea ascunsă în chichiţa unei lăzi, pe care l‑ai auzit de la bătrâna Bisurca de la cuhnii. Pe vremea aceea Bisurca făcea aluaturile şi dulciurile, toate dulciurile, până şi pe cele turceşti, baclavale, sarailii, halvale. Se pricepea să facă şi dulceaţă de rodii şi locum umplut cu sâmburi de migdal. Ţie însă, cel mai mult îţi plăcea dulceaţa de nuci verzi… Şi acuma se mai pricepe Bisurca, doar că lucrează mai încet şi aluaturile trebuie să i le frământe alţii. Te întrebi dacă o fi şi ea aici, printre puţinii casnici. Bine ar fi să fie, ai chema‑o după cină sus, să‑ţi aducă dulceaţă de nuci verzi şi să‑ţi mai povestească o dată istoria aceea cu tinereţea fără bătrâneţe. Oare ea o mai ţine minte? Păcat, mare păcat ar fi să n‑o mai ştie nici ea. Ţi‑a povestit‑o întâia dată – vezi că mai ştii? – în noaptea aceea de groază în care ai poruncit să‑i ucidă pe cei doi copii ai lui Gritti. Toată Cetatea de Scaun era înfiorată şi femeile plângeau, de la Elena până la ultima ţigancă roabă, de parcă ar fi fost morţii lor. Măcar de le‑ai fi hărăzit o moarte blândă, dar i‑ai închis în odaia de osândă, unde maşina aceea drăcească – de care, fie vorba între noi, eşti tare mândru – le‑a smuls podeaua de sub picioare, prăvălindu‑i în hăul de dedesubt. Nu le‑a fost la îndemână nici dregătorilor, nici oştenilor şi nu ţi‑a fost nici ţie, după cum nu ţi‑e nici acuma, când îţi aminteşti, dar ce să fi făcut, erai nedrept şi crud uneori, pentru că şi cu tine se purtau alţii nedrept şi crud. E o scuză asta? Nu, e pur şi simplu un gând, să‑l ia dracu, vezi că nu‑i bine să‑ţi aduci aminte chiar tot? Te‑ai bucura acum să nu mai ştii de execuţia asta. Toţi te‑au osândit atunci, dar numai unul a îndrăznit să ţi‑o spună. Acela a fost Toma Zugravul, el spunea întotdeauna ce gândea şi, Doamne!, de multe ori v‑aţi certat din cauza asta, dar ce bine ar fi să‑l ai acum aici, cu limba lui cea lungă! Luându‑te în gură cu el, te‑ai simţi iar tânăr. Ce ţi‑a spus atunci, îţi mai aminteşti? Da, da, din păcate ai să ţii minte până în pragul celuilalt tărâm. „Măria Ta – ţi‑a spus – te vor urmări umbrele acestor copii pe care i‑ai pus să ispăşească vina tatălui lor!” Şi iată, se pare că într‑adevăr te afli în pragul celuilalt tărâm şi umbrele acelora sunt pe aici, prin preajmă. Lasă‑le în pace, nu te mai gândi. Te simţi bine acum, uşor şi odihnit, durerile te‑au lăsat de tot, încearcă de‑ţi aminteşte totuşi basmul acela. Aşadar, cei doi copii erau morţi, totul se petrecuse în linişte, maşinăria e întotdeauna bine unsă, iar urletele lor de groază – scurte de altfel – nu răzbiseră dincolo de uşa grea de stejar ferecat. Totuşi, prin înserarea cetăţii fâlfâia un duh al spaimei şi poate al revoltei, îi simţeai fluturarea ca aripile moi ale unor lilieci nevăzuţi. Coborâse peste tot o tăcere nefirească. Pe când treceai prin faţa străjerilor, aceştia te salutau izbind scurt cu halebarda în lespezi, dar privirile lor întunecate, mustrătoare, ţi se înfigeau în ceafă. Atunci întâia dată te‑ai temut de o răzvrătire. Era ca şi când cineva neauzit se aţinea pe urmele tale, aşteptând doar complicitatea unui loc mai întunecos pentru a‑ţi înfige pumnalul între umeri. Şi, înfăşurat în mantia de camelot căptuşită cu sandal roşu, treceai tocmai pe dinaintea cuhniilor. Uşa era deschisă, înăuntru era lumină, în cuptorul mare ardea focul şi, după răcoarea coridoarelor de piatră, ai simţit ispita să zăboveşti. În încăperea largă, aşternută cu lespezi, mai mirosea cald a bucate. Deşi era către miezul nopţii, în jurul mesei lungi stăteau câteva femei, slujitoare, unele roabe ţigănci. Alegeau boabe de grâu pentru cine ştie ce nevoie şi ascultau istorisirea Bisurcăi. Erau numai urechi şi de aceea n‑au băgat de seamă decât târziu că te‑ai oprit în prag ascultând. Prima te‑a văzut Bisurca şi odată cu ea s‑au ridicat toate celelalte, aşteptând cutremurate, cu frunţile plecate. „Să trăieşti, Măria Ta, întru mulţi ani cu sănătate, spuse bătrâna. De mult tare nu ne‑ai mai cinstit coborându‑te până la noi.” Într‑un fel avea dreptate, erau ani de zile de când nu mai văzuseşi cuhniile, dar, pe de altă parte, cuvintele ei n‑aveau nici un rost: ce să caute un voievod în asemenea loc? Ai fi putut şi ar fi trebuit poate să te superi, căci ea vorbise ca şi când te‑ar fi dojenit că ai uitat‑o, dar cine se putea supăra pe Bisurca? Bisurca era una cu cetatea, se afla aici de pe vremea lui Ştefan Voievod cel Bătrân, se zicea chiar că se născuse o dată cu dânsul, oricum, până şi cei mai vechi o apucaseră aici, între oalele uriaşe, mişcându‑se anevoie, legănat, răsuflând greu, cu trupul revărsat, cu braţele scurte, groase, arse, ca şi obrajii rotunzi, de dogoarea niciodată potolită a cuptorului căpcăunesc. N‑o văzuseşi de mult, de cine ştie când, poate de ani, şi o găseai neschimbată. Poate doar ochii mărunţi, negri ca două mure, iscoditori întotdeauna, şireţi şi veseli, erau acum mai stinşi, aburiţi de o nemărturisită tristeţe. „Şezi, Bisurcă, i‑ai spus, şedeţi, urmaţi‑vă lucrul şi istorisirea. Voiesc să ascult şi eu.” Se supuseră şi bătrâna reluă firul de unde îl lăsase, ca şi când nimic deosebit nu s‑ar fi întâmplat. Ţi‑au plăcut întotdeauna oamenii care nu se pierdeau cu firea la ivirea ta şi Bisurca era unul dintre aceştia. „În sfârşit – povestea ea rar, sfătoasă – auzind împăratul că este la un sat aproape, un unchiaş dibaci, a trimis să‑l cheme; dar el răspunse trimişilor că cine are trebuinţă să vie la dânsul. S‑au sculat deci împăratul şi împărăteasa şi, luând cu dânşii vreo câţiva boieri mari, ostaşi şi slujitori, s‑au dus la unchiaş acasă. Unchiaşul, cum i‑a văzut de departe, a ieşit în întâmpinare şi le‑a zis: Bine aţi venit sănătoşi. Dar ce umbli, împărate, să afli? Dorinţa ce ai o să‑ţi aducă întristare…”
Da, acesta e basmul. Ce ciudat, acuma ţi‑l aminteşti destul de bine. Îţi plăcuse atunci, ca şi azi, felul în care unchiaşul îl agrăise pe împărat. Nu „măria ta”, nici „luminate împărate”, ci simplu: „împărate”, ca între oameni de o seamă, cum se şi aflau: un înţelept şi un împărat. Cu nimic mai prejos unul decât celălalt. Nu se închinase cu fruntea la pământ, nu‑i sărutase mâna, ci, firesc, îi ieşise înainte: bine ai venit, împărate. Un asemenea fel de trufie n‑ai mai întâlnit decât la Toma Zugravul. Şi acela, când ţi se înfăţişase întâi şi întâi, pusese un genunchi la pământ şi‑ţi sărutase nu mâna, ci pecetea inelului. Te‑ai învăţat apoi să recunoşti, cu o satisfacţie secretă, mândria aceasta aparte a celor ce nu atârnă de nici o dregătorie, precum unchiaşul din poveste, care trimisese răspuns împăratului că cine are trebuinţă să vie la dânsul. Acesta a fost primul lucru care ţi‑a dat de gândit de atunci şi până azi în istorisirea Bisurcăi. Şi mişună basmul de asemenea seminţe de gând. De pildă, cealaltă vorbă a unchiaşului: dorinţa ce ai o să‑ţi aducă întristare. Ai cunoscut şi tu starea aceasta, nu sunt nişte vorbe goale. Împăratul îi încredinţase dorinţa lui cea mai arzătoare şi‑i fusese menit să afle că ea îi va aduce întristare. Într‑adevăr, se pare că toate dorinţele pătimaşe sfârşesc prin a aduce întristare. Ai avut până acum ocazia de nenumărate ori să te convingi despre aceasta. Înţelepciunea spune să nu doreşti nicicând prea mult. Hotărât însă, dacă priveşti lucrurile din acest unghi, tu nu ai fost nicicând un înţelept. Ai dorit întotdeauna prea pătimaş şi, de fiecare dată, ai cunoscut întristarea. Una dintre aceste dorinţe a fost Pocuţia, ai ajuns la stăpânirea ei, pe urmă a venit înfrângerea aceea cumplită de la Obertyn şi întristarea. Ai dorit cu ardoare Ardealul, ai ajuns să stăpâneşti o mare parte din el, cuvântul tău a devenit acolo lege, dar, iată, s‑a ivit din iad ori din neant, ori de dracu ştie unde, această regină perfidă, care a profitat de o conjunctură nefastă ca să‑ţi spulbere cetăţile. Altă tristeţe deci, mai mult încă, scârbă şi lehamite. Ar trebui reluat totul de la început, dar zilele nu‑ţi mai ajung s‑o faci. Însăşi revenirea ta în scaun, această a doua domnie, ce dorinţă aprinsă fusese, cum te mistuise, cum îţi dăduse ea puteri să rabzi toate umilinţele hărăzite pribegilor şi să aştepţi, să aştepţi şi să rabzi! Se împlinise şi ea, dar umbra care o însoţeşte până azi tot tristeţe se cheamă. Tristeţea de a nu fi decât cu numele ceea ce ai voit. „Am să mă întorc şi am să fiu mai mult decât am fost”, ai spus tu însuţi atunci, în acel an de cumpănă, când ai apucat drumul pribegiei. Te‑ai întors într‑adevăr, dar mai mult decât ai fost nu eşti. Acesta e adevărul, nu l‑ai rostit niciodată cu glas tare şi nimeni nu ţi l‑a spus, dar cu toţii şi în primul rând tu însuţi îi purtaţi otrava în suflet. E pace, ţara nu duce lipsă nici de unele, dar tocmai aici zace tristeţea: nu e pacea rânduită de tine, cu porunca şi puterea ta, ci pacea pe care a dorit‑o sultanul când te‑a reaşezat în scaun: e de fapt preţul acestei reaşezări, un soi de pace a umilinţei. Pentru speranţa niciodată istovită de a reveni şi de a fi mai mult decât înainte ai plătit un preţ mult prea greu. Iliaş trimis ostatec la Stambul şi ţara înhămată la bir sunt două gânduri care te macină încet, cum rod apele un mal. Şi, peste toate, presimţirea celuilalt tărâm, toate semnele care ţi se arată de vreo săptămână încoace şi, în urma lor, întrebarea: ce va rămâne, ce laşi aici, din toată zbaterea ta ce va dăinui, din toate bătăliile, izbânzi şi înfrângeri de‑a valma, ce va sta depunând mărturie peste veac? Şi – mai ales! – cine îţi va urma în scaun? Te‑ai tras aici închipuindu‑ţi că între zidurile Probotei vei fi la adăpost, dar vestea că eşti pe ducă a răzbit, deşi e o veste falsă: în primul rând tu eşti în măsură s‑o dezminţi, iar tu ştii că ai să treci şi peste asta, că te vei ridica dintr‑o neputinţă care nu poate fi decât trecătoare. Totuşi o asemenea credinţă în puterile tale nu e în stare să te împiedice a auzi, a simţi mişuna boierimii rămasă în Cetatea de Scaun, împărţită de pe acum în tabere, avându‑şi fiecare viitorul domn la îndemână, pregătit pentru a‑l aşeza în scaun, când încă tu nici nu te vei fi răcit de tot. Boierii aici şi ceilalţi dincolo, peste hotare, pretendenţii pribegi, mai mult sau mai puţin sau deloc îndreptăţiţi, ţesând intrigi pe la curţi străine, făgăduind marea cu sarea, arvunind oşti. Ce poţi să faci pentru ca săvârşirii tale să nu‑i urmeze valuri de sânge? Nu te poţi încrede în nimeni, în afară poate de oastea ţării. Dar oştirii n‑ai mai avut putere să i te arăţi de câteva săptămâni. Şi tu ştii – o veche experienţă te‑a învăţat – că oştenii nu cred decât ceea ce văd. De unde ştii că nu te‑au uitat?
(…)
Romanul Nemuritorul albastu, Radu Ciobanu, Editura Excelsior Art, 20012
Casa care adăposteşte gânduri • Editura Excelsior Art 