Inelul de fum / 6 / Înstrăinarea


Capcane6

(…)
Iulia simţi o uşurare imensă.
– Ştii, Andrei, orele de trudă, emoţiile intense pe care le-am trăit, în toţi aceşti ani, au însemnat mult. Cu toate acestea, în faţa şevaletului, nu mă simţeam la locul meu… până şi cea mai neînsemnată trăsătură de penel pornea din mintea mea, nu din stropul de nebunie frenetică pe care se pare că nu-l am… Poate că am talent, dar nu sunt mulţumită, poate că ceea ce fac seamănă a trădare sau a moft…
Duce paharul la gură fără să guste.
– Vrei să aduci puţină gheaţă? S-a încălzit băutura. Ai avut dreptate, nici unul dintre noi nu este un băutor autentic, totuşi, plăcerile vieţii sunt multe şi avem datoria să le căutăm. „Să fii beat sau numai ameţit echivalează cu actul fizic al dragostei”, aşa spune tata şi dacă ţin cont de insuccesele lui amoroase, îl cred.
Andrei aduce un pahar cu gheață. Iulia ia un cub transparent şi , înainte de a-i da drumul în pahar, îl studiază atent. Tăcerea părea un freamăt nedesluşit. Respiraţia i se desprinde de pe buze ca o succesiune de zâmbete interioare, ceea ce dădea întregii sale făpturi un aer de suveranitate. Liniştea absolută părea că se încărcase cu electricitate şi că explozia nu putea fi evitată. Se întoarce către Andrei.
– S-a făcut târziu. Noaptea are puteri de vrăjitoare, e gata să ne dezlege sufletele…
Andrei îi aruncă o privire alarmantă.
– Am spus, rosteşte Iulia fără să-l ia în seamă, o mulţime de inepţii, în timp ce întâmplări mari continuă să se producă, să aducă schimbări pe fiecare centimetru de pământ. Spaţiu şi lumea se leagănă încet, cuprinse de îndoială, de teamă, de curiozitate
Obiectele din salon păreau duplicitare în nemişcarea lor. Oglinda reflecta imaginea pianului şi Iulia se înspăimântă de parcă ar fi fost atinsă de sărutarea unui strigoi. I se pare, pentru o clipă, că silueta mamei sale, elegantă şi ireală, aşa cum o văzuse în urmă cu treisprezece ani, chiar în ziua accidentului, pluteşte prin încăpere. O cuprinde o slăbiciune. Aude, ca din depărtări, ţipătul sinistru al unei păsări. Făcu un efort să se desprindă, să se ferească de năvala imaginilor care o ameninţau. Nu se poate stăpâni. Îl prinde pe Andrei de mână.
– Andrei, vreau să ştiu dacă bârfele au vreun temei… Mama s-a sinucis? Vorbea cu o asprime care o făcea mai reală decât oricând.
Andrei păleşte. Ochii lor se cercetau. O umbră, ca un val lunecat şi scăpat de sub forţa psihică, îi despărţea.
Iuliei i se pare că timpul se mişcă încet, precum melcii. Îşi lasă capul pe spate ca şi cum ar fi vrut să grăbească rostogolirea clipelor. Simte cum inima şi-a intensificat ritmul, cum obrajii, palizi, se colorează. Ar fi dorit să existe cineva infinit mai înţelept care să o întrebe: „ De ce astăzi şi nu ieri? De ce acum şi nu mâine?” iar ea să răspundă: „Ieri nu eram pregătită, de mâine intenţionez să trăiesc altfel”. Desigur, cuvintele nu se potrivesc întocmai cu ceea simte, dar ele ar fi alungat fiorul intens al unei senzaţii neplăcute.
Era obosită, obosită psihic. Andrei continua să tacă. Din această tăcere, ea se desprinde, evadează. Cu un mic efort se închipuie  la un concurs de călărie. Coboară pleopele. se regăseşte într-un  spaţiu vast, pe o câmpie albastră, cu păduri la marginea orizontului. Îşi struneşte calul. Iată-l pe arbitru. E îmbrăcat în alb, în mâna dreaptă are un pistol de semnalizare, în stânga un cronometru. Clipele se scurg. Buzele arbitrului se mişcă abia vizibil, acum numără, numără şi iar numără. Ea nu înţelege nimic. Ştie că peste câteva clipe, după pocnetul pistolului, caii se vor avânta, vor zbura peste obstacole, lăsând în urmă tribune, şanţuri cu apă şi vor ajunge în pădurea albastră. Nişte mâini, mâini ale nimănui, vor face semn de bun venit şi frâele se vor preschimba în flori. Flori sau umbre? Umbre de oameni, oameni plecaţi în sănii violete, cu mâini frumoase, acoperite de petale. Şi caii aleargă. Călăreţii culeg floare după floare, garoafe albe, garoafe galbene, garoafe albastre, garoafe fără roşu în petale. Iată-le aşternute între goana cailor şi nerăbdarea călăreţilor. Petalele se scutură. Nu va fi sărbătorit învingătorul. Vântul scutură copacii şi ninge cu petale. O umbră viorie cade peste câmpia albastră. Arbitrul e prins de o petală. Se lasă dus într-o sanie, într-o petală. Şi ceilalţi se plimbă în jurul unui foc ce arde într-o petală. Iulia rămâne să vegheze somnul râului condamnat la tortura tăcerii de către un tribunal al petalelor căzute. Când se va trezi, râul, îi va da rochia liliachie pe care o purta mama ei, atunci, la vânătoare, şi toate florile vor bea din pahare-petale pentru oameni.
Iulia deschide ochii. Fiorul dat de senzaţia neplăcută a dispărut, dar tăcerea e ca la început. „De când e lumea şi pământul s-au petrecut drame şi se vor mai petrece. Nu vreau să le ştiu pe toate, doar una singură.”
Andrei, vreau seara asta cât mai plină cu prezent, cu trecut, cu viitor…
Privirea Iuliei, încărcată de înţelegere, îl arde pe Andrei care se ridică şi pleacă, lăsându-şi paharul plin pe marginea servantei.
Iulia devine calmă. Un zâmbet fin, de supunere, părea că instalează între ei înstrăinarea.

fragment din romanul Inelul de fum, Corina Victoria Sein, Ed. Eminescu,1984, CD Destine în oglindă, 2012

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s