Despre bunele purtări și buna educație / 2

(…)

Înainte de toate, o condiţie obligatorie pentru buna purtare este de a fi punctual în privinţa orei, la noi acasă, la alţii unde suntem oaspeţi, sau în terţe locuri, fie că-i vorba de activităţi sociale, de afaceri sau de plăceri; regula asta, deşi dictată de elementarul bun-simţ, a fost cel mai tare încălcată de cel mai însemnat demnitar pe care l-am cunoscut eu, ceea ce-i îngreuna mult dificultăţile misiunii sale şi îl făcea să fie mereu în întârziere. Îl ironizam adesea pentru acest fapt, ca de o încălcare a bunelor purtări. Am cunoscut destui ambasadori şi secretari de stat care, fără a depăşi nivelul unei inteligenţe medii, se achitau de obligaţiile funcţiei cu mult succes, fiind lăudaţi de toată lumea, numai graţie exactităţii şi a punctualităţii. Dacă eşti punctual când faci un serviciu cuiva, îi obligi de două ori mai tare pe alţii; şi atunci când altul îţi face ţie un serviciu, lipsa lui de punctualitate va părea cu atât mai gravă, precum şi un semn de nerecunoştinţă; iar când e la mijloc un interes comun, să-l pui pe egalul tău sau pe subordonatul tău să te aştepte spre paguba lui, se cheamă orgoliu şi nedreptate.
Necunoaşterea modului de comportare acceptat de obşte n-ar trebui să fie apreciată propriu-zis drept purtări proaste, fiindcă diversele reguli de comportare sunt supuse la schimbări frecvente şi, în consecinţă, nefiind întemeiate pe raţiune, nu interesează pe un om de bun-simţ. Dealtminterea, ele variază de la o ţară la alta, şi chiar, după trecerea unui scurt interval de timp, de multe ori şi în aceeaşi ţară; în aşa fel încât un om care voiajează este, prin forţa împrejurărilor, străin de ele la fiecare Curte pe la care trece, şi se poate trezi, când revine în ţara lui, să constate că e la fel de străin de regulile de la Curtea băştinaşă; la urma urmei, aceste reguli le uiţi mai uşor chiar decât feţele oamenilor şi numele lor.
Adevărul este că, dintre toate genurile de obrăznicie pe care tinerii superficiali le aduc cu ei de pe meleagurile străine, această credinţă oarbă în regulile de comportament este una din cele mai stânjenitoare, – şi mai tiranică decât toate celelalte. Ei le privesc nu ca pe nişte lucruri care sunt la libera alegere a noastră, ci ca pe nişte obiecte de cult de maximă importanţă, aşa că se arată foarte zeloşi, la orice ocazie, în a introduce în circulaţie şi a propovădui noile mode pe care le-au importat; astfel încât, în general vorbind, persoana cea mai prost educată dintr-un grup de oameni este un tânăr voiajor recent întors din străinătate.

Câteva alte idei despre bunele purtări

Cele ce trec drept bune purtări în societate produc îndeobşte efecte complet opuse.
Multe persoane pe care le-am cunoscut şi care treceau drept inşi bine educaţi, pentru ei înşişi şi pentru lumea din jurul lor, sunt în cercul lor o mare povară, atât pentru ei cât şi pentru ceilalţi.
Nu există o mostră mai scandaloasă de proastă purtare decât linguşeala. Dacă linguşeşti pe toată lumea, le displaci tuturor; dacă nu linguşeşti decât pe unul sau doi, se simt jigniţi toţi ceilalţi. Linguşeala este cea mai rea şi mai calpă formă în care îţi poţi arăta stima pentru cineva.
În orice adunare unde mă aflu, capăt convingerea că puţinii oameni cu judecată sănătoasă care se află acolo sunt ispitiţi în fie-care moment să-i vorbească de rău pe aceia dintre ei, bărbat sau femeie, care îşi dau silinţa să se facă remarcaţi prin bunele lor purtări.
Un om cuminte va prefera să stea flămând până seara decât să ia masa la anumite familii, unde stăpâna casei, având capul îmbâcsit de reguli de bună purtare, te năuceşte îmboldindu-te mereu să serveşti din farfurie, şi scoţându-te din minţi cu feluritele sale moduri de a fi foarte îndatoritoare. Metoda asta se practică mai puţin în Anglia decât aici, în Irlanda.
Curţile princiare sunt cele mai nepotrivite şcoli unde poţi încerca a deprinde bunele purtări.
O reverenţă, o atitudine sau o toaletă nu fac parte din ceea ce numim bună purtare; iar din acest motiv orice om cuminte e capabil să se arate bine educat în orice împrejurare.
Când vorbeşti în aşa fel încât să jigneşti vreo persoană cu judecată din grupul în care te afli, dai cea mai gravă dovadă de purtare urâtă. Bunele purtări constau mai degrabă din felul în care acţionezi decât din felul de a vorbi. Modestia şi lipsa de fumuri sunt pecetea lor cea mai caracteristică.
Am avut ocazia să văd Curtea Angliei sub patru domnii, cele două din urmă pentru scurt timp; iar ceea ce am observat acolo în materie de bune purtări şi de politeţe nu era produsul locului, ci unul adus din afară.

Despre bunele purtări în conversaţie

Oameni de spirit şi cu judecată, precum şi bine educaţi, se înşeală câteodată şi îi jignesc pe alţii făcându-şi despre cei cu care stau de vorbă o părere mai bună decât ar merita aceştia. De aceea am văzut adesea cea mai nevinovată zeflemea şi chiar ironii care ascund un elogiu fiind luate drept un atac la propria persoană şi o răutate.
…Despre zeflemea şi despre felul în care zeflemiştii ar trebui să fie trataţi.
Despre cei care au mania contrazicerii, cei care se pasionea-ză să pălăvrăgească la nesfârşit, despre cei ce se amuză când au to-vărăşie, cei care întrerup, cei neatenţi, cei care râd cu hohote zgo-motoase.
Despre acei bărbaţi şi acele femei care au mereu surâsul pe buze, care vorbesc surâzând, care te deplâng surâzând etc.
Discuţia, aşa cum se poartă ea în mod obişnuit, este cel mai rău fel de conversa.
E greu să te aştepţi la o conversaţie plăcută în multe din adunările de societate, fiindcă puţini oameni ştiu să asculte şi mereu eşti întrerupt. Dar bunele şi relele purtări se lasă descoperite, oricât de mare este adunarea aceea.
Să cauţi cu tot dinadinsul să faci vorbe de spirit, iată un gen foarte neinspirat de conversaţie. Asta se face pentru a susţine un rol, şi de obicei nu-şi atinge ţinta; pare un fel de insultă la adresa tovarăşilor din grup şi-l stânjeneşte pe cel care vorbeşte.
Să vorbeşti despre meseria ta, despre afacerile tale ori despre calităţile tale este un grav semn de lipsă de bună creştere. Feţele bisericeşti, medicii, oamenii legii, militarii, poeţii mai cu seamă, se fac adesea vinovaţi de această slăbiciune. (…)

fragment din volumul Istorii irlandeze,  Jonathan SWIFT, selecţie, traducere şi note de Bogdan Bădulescu, în curs de apariţie la Editura Excelsior Art