Stare


Grafica: Vasile pintea

În fiecare dimineață
în adâncul sufletului meu cânt
poem de dragoste pentru viață

Zi după zi
succesiunea lui ieri
devine tot mai neclară

În lupta cu sine
rămân între frontiere
între vis și realitate

un hoț îmi fură ziua de ieri
salvându-mi viitorul

Seara spre mâine
Luni
adorm în sunetul sfâșietor al Universului

Dimineața
mă trezesc la apelul de urgență
„lumea a fost distrusă de visul tău”

Închid și deschid ochii
mișcarea lor adună visul

Caut o tactică de manipulare pentru întoarcerea în ieri

Ieri este departe
Lupta cu sine îmi pare acum iadul meu secret

din volumul Scrisoare către nimeni, Corina Victoria Sein, grafica: Vasile Pintea, Editura Excelsior Art, 2016

CONSTANTIN NOICA, O VICTIMĂ „INOCENTĂ”? (II)


LITERATURA SI IDEOLOGIE

(…)

Dacă în fiecare din noi – spunea Noica într‑un interviu – „joacă cel care a vrut să fie în anii adolescenţei”, catapultat la Păltiniş, clasicizat, bucurându‑se de o popularitate nesperată pentru un filosof, acest european „de margine”, făcând „roata” (turul Păltinişului), intră – categoric – pe lista fiinţelor care ne sporesc. Încât putem zice că, examinată în chiar devenirea ei, filosofia noiciană nu s‑a schimbat. Ea nu a cunoscut metamorfoze brutale, salturi şi piruete ameţitoare. Fireşte, s‑a nuanţat, intuiţiile din cărţile de început au rodit, limpezind viziunea. În linii mari, însă, acelaşi Noica ne întâmpină, începând cu reeditatul, în 1990, Jurnal filozofic (tipărit în 1944, Şerban Cioculescu semnalând prompt „aptitudinile literare” ale autorului) şi până la „Jurnalul” din anii detenţiei. E vorba, reamintim, de o proză filozofică (Eugen Simion), fie că luăm contact cu reflecţiile unui tânăr (aflat la vârsta la care performanţa poate începe), fie că avem în faţă pagini amare, din „captivitate”, scrise cu o superbă detaşare.
În fond, Noica fuge de tirania profesoratului. El nu vrea adevăruri verificate, mortificate, ci iubeşte oamenii tineri, dispuşi să caute împreună (dar cu voci separate) adevărurile; să caute, altfel spus, perpetua ucenicie, nu maturitatea forţată; să descopere sensul unui adevăr şi, în cele din urmă, pe ei înşişi. Să se dezvăluie. Noica se vrea un mijlocitor care îţi strecoară îndoiala, care te coboară în infernul interogaţiei. Certitudinile se clatină, nu ne rămâne decât una: incertitudinea. Şi, apoi, repetând vorbele lui Leon Bloy, putem şti cine dă şi cine primeşte?
Aşezat „în curgere”, spiritul nu vânează reuşita, ci doreşte căutarea; astfel, se regăseşte şi se împacă cu lumea, ferit de ispita posesiei, de pofta achizitivă, de „cascada de înstrăinări” care‑l ameninţă, modelat (mutilat) de context; pe biruitorul de‑o clipă, nefericitul de învingător, bietul frate Alexandru strivit de „nebunia binelui”. Intrând, astfel, în repetiţia oarbă şi pregătindu‑şi moartea fiinţei spirituale. Or, Noica visează supremul rol: cel de întârzietor. Curgerea, pierderea, viaţa însăşi, cu seria ei de căinţe; sau anchiloza, efortul de a păstra un „suflet stătător” – iată alternativele. Este clar că Noica îi iubeşte pe învinşi. Înţelege că devenirea (ca desfăşurare) se regăseşte în trecere şi petrecere (regretând că ultimul cuvânt a fost „expropiat de cheflii”). Filosoful pledează pentru donjuanism: „esenţialul e să cucereşti”. Are experienţa erorii, gustă voluptatea înfrângerii, acceptă riscul şi singurătatea comunitară; starea de spirit – zicea Noica – e mai importantă decât conţinutul. Vrea, spuneam, căutare, adevăruri vii, nu exactitate, „cadavre de idei”; important ar fi nu să triumfi, ci să ştii ce să faci cu nereuşitele.
S‑ar părea că Noica ar slăvi ignoranţa (în care gâlgâie viaţa) şi risipirea. Nu preciza filozoful că toată viaţa noastră morală încape între fiul risipitor şi fratele lui? Acestea sunt „miturile” noiciene: mitul Şcolii şi mitul Fratelui. Filosoful vrea o şcoală fără ziduri şi fără profesori; „elevii”, despărţindu‑se de oamenii de serie, vor învăţa singuri. Admiră, însă, virtutea de a crea o echipă, de a propaga o „energie difuză”, „dispărând” în ceilalţi; adică, afirmarea prin alţii, cei care vor rodi fără tine, cum se consolează. Dăruindu‑se şi renunţând, Noica gustă „fericirea secretarială”. Înţelege că esenţialul ar fi întâlnirea cu celălalt, fiecare om fiind „o formă de încăpăţânare”; adică, o idee, adaugă el imediat. Iar un exemplu de seninătate intelectuală e mult mai convingător decât o lecţie, chiar şi strălucită.
Într‑adevăr, al doilea jurnal (Rugaţi‑vă pentru fratele Alexandru) emană o invidiabilă seninătate, incredibilă. Filosoful face abstracţie de mizeria colcăitoare, depărtându‑se de cele lumeşti. Alternează scenele reportericeşti cu comentariile subţiri, împinse în parabolă. Dispus a gândi categorial, e sedus – mai degrabă – de eleganţa raţionamentelor, lepădându‑se de înclinaţia vindicativă. Scrie fără înverşunare, nu vrea să reţină chipul „lor” (să nu uităm, era în detenţie, „înhăţat”, supus reeducării, paginile putând depune mărturie). Opune puterii discreţionare, autorităţii inchizitive nedomolite, detaşarea, privind cu blândeţe pe aceşti falşi, jalnici învingători. Experienţa de închisoare îl ridică la înţelegerea prizonieratului cosmic. Scapă de plasa concretului plonjând într‑o meditaţie care poate fi (examinând condiţiile), deopotrivă, sterilă şi ridicolă. Îşi contemplă fiinţa trupească, privind – aproape neutru – la ce se întâmplă acolo. Ca la intervenţia pe care o suportă („volvulus intestinal”), când operatul, cu luciditatea detaşării, se desparte de propriu‑i destin. Vrea să gândească liber şi să‑şi populeze singurătatea, opunând ororilor realului bijuteriile mentale. E atent nu la grozăviile călăului, un „biruitor nesigur”, ci la suferinţele lui, incapabil să vadă în durată. Desprins de toate, mânat de o obsesie pedagogică, visează antrenoratul, faimoasa şcoală. Şi, în cele din urmă, ieşit din calvar, din privaţiuni şi suplicii, ne întâmpină surâzător, cu un sfat creştinesc.
Acesta a fost Noica. Trăia la altitudine, nesocotind circumstanţele, ignorându‑le princiar. Dar poate intelectualul, ne întrebăm, omul „obsedat de inteligenţă” (cum îl definea Zarifopol) să scuze, în numele performanţei, a beţiei ideilor, fărădelegea? Fireşte, nu e cazul lui Noica. Deşi „anexat” fraudulos (cum credea Al. Dobrescu), el nu e departe de „păcatul amoralismului”. Discuţiile pe acest subiect „fierbinte” vor continua cu fervoare. Dincolo de controverse, avem nevoie, cercetând peisajul colcăitor, de blânda detaşare a filosofului, privind fără încrâncenare, fără belicozităţi, în juru‑i. Spirit relativist, Noica descoperea în fiecare individ o şansă. Ea trebuie cultivată pe cont propriu, spre sensul plin, eliberând infinitatea din noi; adică, „omenescul din fiecare”.
*
Un Noica, fixat în pagina memorialistică a lui Eliade, era, bineînţeles, sârguincios, învăţând cum filosofau cei mari, adăpându‑se lacom la izvoare. Comentând, în 1935, o traducere din Descartes (prevăzută cu o substanţială introducere a lui Noica), Eliade scria despre filosoful‑prieten: „erudit fără să fie pedant, pătrunzător fără să fie cazuist, pasionat fără să fie liric”. Negreşit, observaţii valabile încă, la care adăugăm regretul (comunicat tot de Eliade) că lucrările lui Noica sunt accesibile doar românilor; şi, bineînţeles, gelozia aceluiaşi: Noica ne învaţă propriul limbaj, ispitit de chemarea scriitoricească. El tălmăceşte abstracţiunile, stă „de vorbă” răbduriu şi ne îmbie la masa graiului obştesc, acolo unde sălăşluieşte şi rodeşte duhul românesc. Textul „ştiinţific” trece în povestire, intersectând înţelepciunea. Dezbrăcând armura, ferit de oboseala modelelor, refuzând catehismul academismului, filosoful se încarcă de evlavie şi îndoieli. Noica e stingherit de idolatrie, cea care, cum bine se ştie, dezvoltă prozeliţi, nu continuatori. A te trece, împlinindu‑te – iată suprema rostire / rostuire a lui Constantin Noica; cel care a izbutit, a devenit fiinţă.
Jurnalul de la Păltiniş, transparent mai cu seamă pentru ambiţiile şi orgoliile discipolului (G. Liiceanu), reunea în câteva reprize (într‑un soi de decameronizare) meditaţii păltinişene; vraja speculativă şi persuasivă a lui Noica răzbate în fiece pagină. Cel cuprins de condiţia căutării, mereu apt de isprăvi culturale în recluzia sa deliberată, transformă cultura în mediu natural de existenţă. Jurnalul prezintă un Noica interesat de străfunduri, nu de suprafaţă, abstras determinaţiilor (oarbe, adaugă filosoful), intrat în indiferenţă; fiind în filosofie, Noica e pe drumul către o idee, desfăşurând cu seninătate un punct de vedere asupra lumii, în toate detaliile ei, plutind în sfera pură, evitând adică capcanele vieţii pentru a nu‑şi rata traiectoria. Dar există şi un Noica‑omul, răvăşit de momeala faptei, trădându‑şi „somnambulismul fecund” şi nerespectându‑şi, astfel, propriile precepte. Nu discutăm sistemul lui Noica, ci lecţia filosofului; el a trăit ascetic sub o idee kantiană: putinţa noului, căutând noul fiecărei zile, convins că orice răspuns trimite la o întrebare.
Jurnalul discută, de fapt, esenţial, problema paideică: accesul la spirit, modul cum spiritul insaţiabil, în creştere, asigură plinătatea fiinţei. Scenariul paideic presupune un spiritus rector şi, negreşit, ucenici; trezirea spiritului obligă la propagarea lui. Cei intraţi în raza lui Noica au avut o şansă; efectul Noica nu poate fi măsurat, dar funcţia lui de provocare este indiscutabilă. Noica este un incitator, el cultivă dialogul, iar acesta, la rându‑i, trezeşte nevoia replicii. Iată de ce Liiceanu vorbeşte de „trădarea fecundă”, rupând discipolatul prelungit; satelizarea perpetuă ar anula modelul paideic. Despărţirea de magistru se anunţă, astfel, inevitabilă. Dar cum? Observăm că Liiceanu nu face figură de discipol pacient; şi asta şi‑a dorit‑o, bănuim, chiar Noica. El scrie o carte fără respectul paralizant de altădată, contaminat – e drept – de apologetică, dar terorizat de proiectul cecului în alb, ros de frica de a nu dezminţi aşteptările. Antrenamentul întru spirit, secretând cultura, râvneşte la cultura de performanţă, respirând aerul tare al înălţămilor. A trăi cultural în adecvaţie, a propune un model cultural (îmblânzitorul Noica beneficiind de autoritatea unui guru), a iniţia prospecţiuni – toate acestea întreţin un joc superior în numele unor idei înalte.
Jurnalul de la Păltiniş, iscând zarvă, îmbracă un scenariu zis „al diversiunii”: adică diversiunea devenirii întru alt eu. Încât jurnalul despre Noica referă evoluţia discipolului, prin instaurarea acestui nou eu. El este leibnitzian (observa Achim Mihu), în sensul că programul precede fapta. Scrierea lui a fost, probabil, îndelung premeditată. Eul primitor – nota discipolul – nu se livrează decât în vederea găsirii sale. O viaţă nerealizată pe cont propriu este o nereuşită, spunea Noica. Dar întruparea spiritului cere iniţiere, are nevoie de Maestru; imitaţia şi admiraţia, pietatea sacrosanctă, întreţin subteran dorinţa desprinderii din condiţia satelită. Depersonalizarea sfârşeşte prin a edifica un nou Eu, săvârşind o crimă spirituală, cu o victimă fericită (zicea Gabriel Liiceanu). Să ne amintim că în Jurnalul filosofic, Noica scria: „Un tânăr căruia nu‑i poţi trece nicio incertitudine îţi este o înfrângere”. Maestrul serveşte discipolilor ca mijlocitor, ne învaţă mirarea; risipa lui Noica nu este o risipire. Renunţă la pacea parmediană pentru neliniştea devenirii heracliteene. Fiinţa se caută prin înlăturarea învelişurilor, urcând din văgăunile realului la gândul şi conceptul ei.
Totuşi, Noica este în veche gâlceavă cu teoreticul. O carte „recuperată” (cum e de fapt volumul Trei introduceri în devenirea întru fiinţă) găseşte că fuga de teoretic ar fi salvarea fiinţei; priza realului şi nu norii speculativismului îi oferă putinţa de a fi (şi a rămâne) a omenescului. Noica povesteşte, încrezător în puterea timpului rostitor, limpezeşte gândirea noastră infuză, privind devenirea întru fiinţă. Pentru noi a fi în înseamnă a fi întru. Întru ar fi limitaţia ce nu limitează, închiderea ce se poate deschide. Cam la fel gândea Mircea Vulcănescu vorbind de „tăgăduirea fiinţei”, nu în sens negativist, ci limitator. Paradoxal, gândind existenţa în toate limitele sale, Noica redescoperă bucuria filosofării; el refuză crisparea modernilor, ca reacţie la precaritatea existenţei şi caută împlinirea ei. Filosofia ca poveste are pentru Noica un model pentadic. Sufocaţi de teoretic prin ştiinţă, ieşim din teorie prin filosofie. Noica îşi oferă o „mutaţie socratică”, coborând pe pământ pentru a apăra condiţia omului. Filosoful, traversând anii grei în tăcere, şochează înţepeneala simţului comun, îi mută albia; prin om, filosofia gândeşte umanul dincolo de el şi accede la starea duminicală a certitudinilor. Conştiinţa existenţei sinelui ca om (subiectivitatea gânditoare), conştiinţa existenţei îngrădite a omului (conştiinţa mărginirii) şi conştiinţa posibilităţii de a ieşi din situaţia de îngrădire (dând adevărata măsură a umanului), provoacă – transferate în ştiinţă – perturbare, scepticism şi disoluţie în speculativ. Măreţia şi elevaţia gânditorului converg în a excava sâmburele filosofic al spiritualităţii noastre. Orice cuvânt este o uitare – zicea Noica, atent la dezgroparea înţelesurilor, descifrând „tainiţele metafizice”. Risipa sa filologică, în context filosofic, se aplică scormonirii substratului. Or, reintrarea lui Constantin Noica în circuitele culturale se săvârşea în anii redescoperirii tradiţiei, consecutivi unei dogmatizări feroce, sub presiunea ideologiei. Repunerea în drepturi a fiinţei naţionale era gândită tocmai pentru ridicarea naţionalului la universal. A porni de la naţional nu este o cale închisă, nevoia de universalism nu intră în conflict cu dimensiunea românească. Noi avem privilegiul de a fi întru o tradiţie activă. Prezentul doarme în trecut, virtualitatea subzistă în faimosul bloc de marmoră, iată, rezumativ, pledoaria nicasiană.
După decenii de tăcere (două), Constantin Noica a reizbucnit, pledând pentru excelenţa substanţei spirituale româneşti. În numele misionarismului, Noica a reinventat socratismul; trezirea înţelepciunii are nevoie de peroraţie peripatetică, evitând riscurile profesoratului (amputând originalitatea prin funcţia de transmisie). Acest „naiv eficace” (cf. Gabriel Liiceanu), eliberat de orice cenzură de autoritate, aruncă asupra cunoscutului o privire virgină, întinerind noţiunile, luminându‑l din unghiuri noi, mutând problemele în alte făgaşe, recuperând limba (este lecţia lui Heidegger, aici) şi povestind Idei. Esenţa filosofiei e chiar filosofarea; astfel, Noica restrânge obiectul filosofiei, convins că doar subiectul merită să fie obiect. Modelul său ontologic şi cele cinci idei‑operator încercuiesc filosofia fiinţei: cosmologia e alungată. Dar e posibilă, oare, înţelegerea sinelui fără înţelegerea lumii?
Vorbe de ocară, am văzut, arunca Noica criticilor şi criticii, nereprezentativă cultural, fiindcă judecata în cultură ar fi la îndemâna oricui. Potenţial inepuizabil de utopie, Noica traversa „feeria îmbătrânirii”, vorbind de magnifica gerontocraţie. Cu vârsta devenim tot mai goetheeni, constata filosoful; secretul neîmbătrânirii ar fi să ataci viaţa, să lansezi proiecte, să accepţi sacrificii în numele eroismului cultural cerut de performanţă. Generaţia lui, o generaţie înfrigurată, turbulentă, bolnavă de „completudinism”, fixată orgolios în spiritual, era înfricoşată să nu (se) rateze. Deceniul trei pe scena românească era o înfruntare nu doar de principii, ci chiar de generaţii; anarhismul contestatar al noului val, torturat de imperativul sintezei, află în această promoţie – după vorba lui Eliade – generaţia „cea mai făgăduitoare”. Într‑adevăr, deceniul era promis unei construcţii culturale temeinice, propice unei angajări spirituale de anvergură. Nu era doar patosul unei vârste, era şi disponibilitatea vremii, oferind, după înfăptuirea idealului istoric, râvnitul răgaz creator. Aşa fiind, marile proiecte suportau doar potrivnicia timpului; timpul nu trebuia risipit şi pentru tânărul studios care era Eliade, obsesia ochiului deschis, laitmotivul luptei cu somnul, se fixaseră terorizant. Dar acestea erau chiar obsesiile unei generaţii, în căutare de sens.
Dincolo de masca seninătăţii, terorismul timpului l‑a încercat şi pe Noica. Cum vedea Noica propria sa generaţie? Îi va reproşa – global – dezinteresul faţă de istoria filosofiei. Va constata că, prea scufundat în „lectura secunzilor”, Cioran a sfârşit în aforistică iar Mircea Vulcănescu n‑a făcut operă de speculaţie. Vede în Cioran, trecut, lângă Eliade, pe lista acelor homines planetarii, un moralist zeflemist, cu oroare de filosofie, pentru care toate căile cunoaşterii sunt valabile; lângă viziunea sprijinită pe concepte, cea apărută din lacrimi e la fel de legitimă – va spune el. Sentimentul tragismului merge până la a considera istoria o epopee dementă (v. Ecartélement), vidată de finalitate. Apocalipticul Cioran contrastează cu stenica filosofie noiciană.
Adăugăm că Gabriel Liiceanu nu‑şi propusese să fie „un partener fără destin” (ca Eckermann), nutrind orgoliul gândului propriu. Dacă Noica caută excesul ca o uşurare (cum spunea în prefaţa primei sale cărţi, Mathesis), învăţăcelul provoacă germenii contestării, câteodată doar de dragul spectacolului, mereu atent la propria‑i imagine (convenabilă). Gloria raţiunii e antinomia şi Noica e un excitator mentis. Cu un loc neprecizat încă în filosofia românească (observa Al. Surdu), Noica scria în „cumpătul vremii”, sub emblema timpului interogativ. (în curând, partea a III-a)

din volumul Literatură şi ideologie, Adrian Dinu Rachieru, Editura Excelsior Art, 2013