Maculatură, fier vechi


image description

Atlantologi ai viitorului,
Micile noastre victorii şi marile înfrângeri,
micile noastre adevăruri şi marile minciuni,
oraşele noastre din beton,
bolile noastre incurabile,
pulberea noastră radioactivă,
măruntele noastre speranţe şi marile deziluzii

au existat cu adevărat.

Aceste straturi de calciu
sunt oasele noastre.

Aceste obiecte de plastic nedegradabil
nu au fost talismanele noastre, ne au servit
în menajul zilnic.

Cuburile de sticlă
nu erau zeităţile noastre, deşi s a încercat
prin intermediul lor
să ne încovoaie voinţa
şi să ne frângă caracterele.
Se putea întâmpla
ca şi gândurile noastre să fie supuse ascultării.

Este adevărat
că ne am înmulţit în mod animalic
şi ne am hrănit cu fraţi ai noştri: animale şi plante,
pentru a ne menţine specia
noastră.

Nu ar fi trebuit să ne ucidem reciproc
în numele Himerei inumane:
al unui viitor mai bun.

Atlantologi ai timpului viitor,
maculatura, fierul vechi,
dacă vor supravieţui,
poate nu vor lăsa cea mai bună mărturie despre noi,
dar noi am existat cu adevărat

– şi am fost conştienţi de propria existenţă.

din volumul Poeme alese (antologie) , Ryszard Krynicki, editura Excelsior Art, 2014

 

Ritual repetat


RITUAL IN ABSENTA 12

Un bărbat stă singur în casa cu pereţi de oglindă
în palme ţine albastrul de cer şi chipul iubitei ce i-a fost răpită

se deschide o uşă
vine toamna cu întrebări asupra realităţii
el se vede uzurpat şi trădat
în casa unde a murit mereu
repetat
 
un tunet puternic
tavanul casei cade pradă unui fulger
arde
pereţii de oglindă reflectă un chip ca varul
ce pare a fi un sol trimis de umbra femeii iubite

braţele bărbatului în mâneci de mătase verde
tresar sub atingerea firului de speranţă

el se închide în casa surpată
încă aşteaptă întoarcerea iubitei

din volumul Ritual în absență, Corina Victoria Sein, 2015 , coperta și ilustrațiile de Vasile Pintea, Editura Excelsior Art

 

Poemul salcâmului roz


COPERTA - DRAGOSTEA ARE - PT TIPAR
nu striga
nu spune nimic
prin pulberea verii
iarba creşte încet
viaţa o ia înainte
isteric
cel ce strigă
are puţine speranţe de a fi auzit
inima are urechi
în mâinile nimănui
nu într-o constelaţie
pe drumul de ţară
într-o fugă istovitoare
cuvintele stârnesc o mirare şi se înalţă
adăpostindu-se în foşnetul salcâmului roz
de pe buzele tale

din volumul Dragostea are picioare repezi, Anda Maraia Neagoe, Edutira Excelsior Art, 2016

 

Ritual repetat


toamna7

Un bărbat stă singur în casa cu pereți de oglindă
în palme ţine albastrul de cer și chipul iubitei ce i-a fost răpită
de un mănunchi de fulgere aproape stinse

se deschide o ușă
vine toamna cu întrebări asupra realității
el se vede uzurpat și trădat
în casa unde a murit mereu
repetat

un tunet puternic
tavanul casei cade pradă unui fulger
arde
pereții de oglindă reflectă un chip ca varul
ce pare a fi un sol trimis de umbra femeii răpite

braţele bărbatului în mâneci de mătase verde
tresar sub atingerea firului de speranţă

el se închide în casa surpată
încă așteaptă întoarcerea iubitei

din volumul Ritual în absență, Corina Victoria Sein, 2015

Minima latina / D


COPERTA -------  DICTIONAR ----  VARIANTA FINALA

Datur haec venia antiquitati, ut miscendo humana divinis, primordia urbium augustiora faciat. (Titus Livius)
I-a fost dat acest har antichităţii, ca unind umanul cu divinul, să facă întemeierile oraşelor mai măreţe.

Dat veniam corvis, vexat censura columbas. (Iuvenalis)
Dă îngăduinţă corbilor, dar îi respinge pe columbi cenzura.

Da veniam culpae. (Ovidius)
Să dai iertare greşelii.

Debemus mortis nos nostraque. (Horatius)
Suntem datori morţii şi noi şi tot ce ne aparţine.

Dedique cor meum ut scirem prudentiam atque doctrinam, erroresque stultitiam.
(Vechiul Testament)
Şi inima mea am dat-o ca să cunosc înţelepciunea şi învăţătura, greşelile şi prostia.

Degeneres animos timor arguit. (Vergilius)
Frica învederează sufletele slabe.

De gustibus et coloribus non est disputandum. (Seneca)
Cu privire la gusturi şi culori nu trebuie dispute.

Deliberandum est saepe quod statuendum est semel.
Trebuie cugetat îndelung ceea ce se hotărăşte irevocabil.

Delicta iuventutis meae et ignorantias meas ne memineris, Domine! (Vechiul Testament)
Iartă, Doamne, greşelile tinereţii mele şi neştiinţa mea!

De mortuis nil nisi bene. (Chilo, la D. Laertius)
Despre morţi să nu spui nimic decât de bine.

Desiderio imperabit sapiens, stultus serviet.
Cel înţelept va stăpâni dorinţa, prostul o va sluji.

Desine fata deumque flecti sperare precando. (Vergilius)
Nu mai spera că soarta sau zeii se înduioşează prin rugă.

Desines timere si sperare desieris. (Seneca)
Vei înceta să te temi, dacă vei fi încetat să speri.

Desunt inopiae multa, avaritiae omnia .(Syrus)
Multe-i lipsesc sărăciei, lăcomiei totul.

Deus est in animo nostro.
Există un zeu în sufletul nostru.

Deus est qui omnem hunc mundum regit. (Cicero)
Există un zeu care conduce toată această lume.

Dictum sapienti sat est.
Celui înţelept îi e destul o vorbă.

Diem perdidi. (Titus, la Suetonius)
Am pierdut o zi. (mi-am irosit timpul)

Dies diem docet.
O zi o învaţă pe alta. (timpul ne face mai înţelepţi)

Difficilem habere oportet aurem ad crimina. (Syrus)
Se cuvine să ai urechea puţin plecată la defăimări.

Difficilius reperire quod sit omni ex parte in suo genere perfectum. (Cicero)
Se găseşte mai greu ceva care să fie în orice privinţă desăvârşit în sine.

Dimidium facti, qui coepit, habet. (Horatius)
Cine începe, are treaba pe jumătate făcută.

Discedant agni ubi lupus est iudex.
Să se ferească mieii când lupul e judecător.

Disce ut doceas.
Învaţă pentru tine spre a-i învăţa pe alţii.

Divide et impera. (Machiavelli)
Dezbină şi stăpâneşte.

Divina opici rodebant carmina mures. (Iuvenalis)
Şoareci ignoranţi rodeau versuri divine.

Docendo discimus.
Învăţăm noi înşine învăţându-i pe alţii.

Dolor animi gravior est quam corporis dolor.
Durerea sufletului este mai grea ca durerea trupului.

Dominus laudetur.
Domnul fie lăudat.

Dominus vobiscum.
Domnul (să fie) cu voi.

Donec eris felix, multos numerabis amicos. (Ovidius)
Cât timp vei fi fericit, vei avea mulţi prieteni.

Dubito, ergo sum.
Mă îndoiesc, deci exist.

Dulce bellum inexpertis. (Erasmus)
Este plăcut războiul pentru cei ce nu l-au încercat.

Dulce est desipere in loco. (Horatius)
E cu folos să faci pe prostul după împrejurări.

Dulce et decorum est pro patria mori. (Horatius)
Este bine şi frumos să mori pentru patrie.

Dulcis malorum praeteritorum memoria. (Syrus)
E blândă amintirea durerilor trecute.

Dum anima est, spes est. (Cicero)
Cât există viaţă, există speranţă.

Dura lex, sed lex.
Legea este aspră, dar e lege.

Dux atque imperator vitae mortalium animus est. (Sallustius)
Sufletul este cel care conduce şi porunceşte vieţii oamenilor.

 

din volumul Minima latina, culegerea și traducerea de Ecaterina Andreica, Ed. Excelsior Art, 2014

BUTON CUMPARA3

Despre asediu


toamna6

Noaptea nu-i veşnică.

Ea trebuie să migreze-n locuri neştiute
pentru a domoli mulţimi de fulgere negre
apoi
să se odihnească-n
lan de leandru şi crini
lăsând nor de furtună blândă să navigheze liber
spre punctul de-ntâlnire…

Visez să duc acasă
o parte din noapte-n care-mi doream
să-mi fie impus
regim de asediu…

Vis spulberat

în juru-mi
doar lumină…

din volumul Capcane, Corina Victoria Sein, 2014

După concert / Ştefan Duma


poveste

La aeroport – lume multă.

Ştefan Duma se retrage într-un colţ al barului de unde poate privi nestingherit. Lanurile de grâu sunt fără capăt şi pe lângă ele alunecă într-o linie frântă livezi de piersic cu fruct rotund. Privirea lui Ştefan Duma se împăienjeneşte. O ceată albicioasă între el şi restul. Pe retină, chiar dincolo, în spatele văzului, un alt ansamblu de peisaje: vatra unui sat de munte, un teren arabil sărac, aproape numai râpi. Iarna râpile sunt înfiorătoare şi sălbatice. În nopţile geroase vuietul vântului hohoteşte şi întregeşte urletul lupilor. Primăvara ele sunt îmblânzite de valuri de flori galbene, un galben roşcat, peste care trec plugurile. În brazdele lucioase şi negre de pământ întors, tărăncile, şi astăzi, pun boabe de porumb în cuiburi făcute cu călcâiul piciorului drept. Vara, râpile par nişte trupuri de femei tinere strânse în brâie verzi.
Vederea de ansamblu încremeneşte o clipă şi apoi fuge: nu apucase să rostească numele satului natal.
Mai bine aşa! cu un prea încărcat trecut, ziua adăugată îl speria.
Nu se teme de amintiri, ci de posibilitatea lor de a năvăli oricând.
Punctul de vedere al păsării care atacă puterea şi uită să cânte.
Ştefan Duma nu mai priveşte pe fereastră. Se gândeşte că ar fi fost mai bine dacă făcea acest drum de întoarcere la Bucureşti cu trenul. Ori de câte ori ajunge într-un aeroport, i se pare că lumea are sclipiri de perle false. Unul din drumurile lui a început tot într-o vară, tot într-un aeroport. O clipă alungă imaginea acelui drum concentrându-şi atenţia asupra celor din jur. Îl încearcă totuşi o senzaţie de rău, un sentiment de jenă pentru timpul irosit, pentru efort.
La bar cineva scapără o brichetă. În geamul vitrinei sunt reflectate imagini instantanee, imediat şterse de lumini şi mişcări. Păcat. Ştefan Duma încearcă să-şi aleagă propria-i imagine, să se familiarizeze cu ea.
Crede că are ocazia şi timpul necesar să se asculte pe sine povestind. E îndemnul de dinaintea îndemnului de a recunoaşte că straturile de gânduri se învolburaseră şi răsturnau totul în calea lor: iluzia de pace lăuntrică, sofismele eşecului. Se pune la încercare, angajându-se într-o conversaţie cu sine. E ca şi cum ar vrea să afle dacă mai valorează ceva.
Îşi caută pachetul cu ţigări. A uitat că nu mai fumează. Încă o renunţare. Întotdeauna a făcut totul după cum trebuie, dictat de o forţă anume. Acţiunile lui nu supravieţuiesc. Sunt trecute la alte îndeletniciri într-o viaţă. O rânduială, un aer sub o presiune insuportabilă. Felul lui de viaţă – amestec de ambiţii şi de repetiţii. Nişte întâmplări şi un timp în care el a cărat, mai cară, toate câte a construit: bune şi rele. Şi cum ar mai vrea să arunce măcar o parte din povară, nu orice: o parte din vină, dar:
„pentru vini există ispăşiri bine stabilite”…
*
Eşti nervos şi disperat. Într-un aeroport din occident, tu, Crina şi Alexandra. Te dai de ceasul morţii s-o convingi pe Crina să rămână cu tine, să începeţi o viaţă nouă pe pământ străin şi, ca argument suprem, îi strigi în faţă: „n-ai să faci nimic fără mine!” Crina nu mai insistă: „Rămâi. Noi plecăm acasă! Du-te învârtindu-te, Alexandra merge cu mine.” Ea parcă nu crede încă ce spui şi rău face. Stă mai departe liniştită, în rând, în zgomotul din preajma punctului de graniţă al aeroportului cu ochii ţintă dincolo. Calmul ei te înfurie. „Eşti o tâmpită. Te întorci? Ti-am spus că avem viitorul asigurat, Renato a şi scris unui partener al lui din Australia. Curând plecăm acolo. În lagăr stăm exact cât cere legea, perioada de carantină. Cu banii pe care-i avem, cu ce ne mai dă Renato, ne descurcăm.” „Ştefan, noi îţi urăm noroc. Ţi-am mai spus şi altădată, e dreptul tău să încerci, dar lasă-ne pe noi să trăim aşa cum credem că e bine.” „Dai cu piciorul norocului. Eşti făcută pentru un trai comun, cenuşiu, trăieşte-l. Pentru fiică-mea, în schimb, hotărăsc eu.”
Crina te urmărea fără prea mare îngrijorare. Zadarnic cauţi în ochii ei o urmă de şovăială, de panică. Descoperi doar compasiune. Nu te poţi stăpâni, începi să urli, o smulgi din rând şi o iei pe Alexandra în braţe. Acum femeia nu-şi mai poate păstra calmul. „Eşti nebun de-a binelea. Ce lege din lume mă poate despărţi de copilul meu? „Eu! voi declara autorităţilor că eşti dementă, că acasă te aşteaptă un amant, deci eşti şi imorală. În caz de forţă majoră, dacă mă sileşti, declar că de la primul nostru contract în străinătate, pe lângă atribuţiile de specialist ai mai fost însărcinată şi cu altele… mă înţelegi? N-ai cum să dovedeşti că nu e aşa…”
Abia atunci fulgeră prin mintea Crinei ca o bruscă spaimă fierbinte, însoţită de conştiinţa limpede a pierderii a neputinţei, adevărul. Erai un ticălos. Cu o impudică satisfacţie îi descifrai schimbările de mimică: groază, durere şi o disperare mută. În mai puţin de o clipă, împreunându-şi mâinile ca pentru rugăciune, te imploră: „Ştefan, nu-i distruge viaţa. E copilul pe care tu nici nu l-ai dorit. Nu din iubire mi-o iei, vrei să te răzbuni…” Gestul ei îţi măguleşte orgoliul. Cei din jurul vostru privesc scena cu dispreţ. Auzi o remarcă usturătoare vizând temperamentul şi cultura celor de o obârşie cu tine. Nu o iei în seamă. Bruma ta de sensibilitate se şi uscase ca o smochină.
Speranţa se aduna încet în tine. Crina, sub ploaia de injurii, sub teroarea ta, ar putea să fie învinsă. Te porţi grosolan şi cu funcţionarul de la vamă care, trecând peste obligaţiile lui, riscând, într-un fel, te sfătuieşte să nu te dai în spectacol, să o laşi pe soţia ta să decidă singură direcţia în care să-şi continue drumul. Te repezi la el: „Ce te amesteci? E femeia mea! îi ofer o şansă, dar ea e chioară. N-are stare pentru lucruri măreţe…” Străinul refuză să te înţeleagă: „Românii au un proverb înţelept: fiecare pasăre pe limba ei piere. Lasă-i copilul!” încheie apărătorul Crinei. Simţeai cum îţi fuge pământul de sub picioare şi strigi: „Poliţia! poliţia! poliţia!”

*
Exterioarele locuinţelor pentru emigranţi sunt mute, nu spun mai nimic. Viaţa din ele însă da.
Prima noapte petrecută într-o cameră situată la parter, ai înţeles că pentru tine se şi pusese în funcţiune un carusel grotesc. Nu-ţi mai rămânea mare lucru de făcut, doar să dai cu tifla realităţii care rânjea peste tine.
Şi tevatura a început.
Renato s-a ţinut de cuvânt. A venit şi te-a scos de la poliţie şi n-a pregetat să-şi arate dezamăgirea când a aflat că soţia ta s-a întors acasă. Te-a dus direct în lagărul de la Latina, promiţându-ţi că te va mat vizita.
Nu te-a vizitat. Singurii tăi oaspeţi au fost cei de la poliţie, care tot mai aveau formulare noi de completat. Şi asta în fiecare zi. Când politicoşi, amabili, când al dracului de duri, suspicioşi, te obligau să minţi şi iar să minţi. Nevoit să inventezi alte şi alte poveşti, te înstrăinai de tine. Ca să scapi de gândurile negre, de pericolul unei stări depresive; sau, şi mai rău, de singurătate, cauţi refugiu în compania celorlalţi emigranţi. Şi eşti nevoit să asculţi şi iar să asculţi. Niciodată nu întâlniseşi oameni cu o mai aprinsă dorinţă de a vorbi, de a-şi povesti viaţa. Pe nesimţite te încorporezi felului lor de a fi, le împrumuţi obiceiurile. Erai un om activ. Lipsa unei ocupaţii te înnebunea iar răspunsul la cererea ta de a ta stabili în Australia întârzia. Dintre emigranţi. unul s-a lipit de tine. Te admira pentru forţa care zăcea în tine. Ce fel de forţă nu ţi-a spus. Într-o seară, în toiul unei discuţii despre viitor ţi-a prins mâna şi, lăcrimând, se declară prietenul tău, îi aduceai aminte de un frate rămas departe.
„Ascultă-mă prietene, răspunsurile vin greu sau niciodată. O spun eu, am state vechi în lagăr şi experienţă, iar tu ai şansa să aştepţi mult şi bine. Eşti deştept, înţelege că pentru a emigra în Australia, sau aiurea, ai nevoie de un motiv beton. Tu cum ai motivat: cer şi doresc să mă stabilesc în Australia pentru că sunt reumatic, clima din Europa nu-mi este prielnică şi, în plus, vreau să mă îmbogăţesc? Eşti naiv, prietene. Vrei cu adevărat să te realizezi? O singură cale. Te duci la centru şi schimbi declaraţia. Ai vreun mort mai proaspăt în familie? tată, mamă, soră, frate, un coleg, în ultimă instanţă, e bun. Torni o istorie pe seama decesului. Ixulescu, să zicem, după o lungă perioadă de detenţie, moare din cauza regimului aplicat în închisoare. A fost torturat pentru că refuza să-şi schimbe convingerile politice, altele decât cele îngăduite. Fă aşa şi-n două luni ai acceptul de a emigra în oricare stat de peste ocean.”
Soluţia nu ţi se pare bună. „Riscul e prea mare. Se pot verifica spusele mele, şi apoi, eu am un prieten…” „Prieten îţi este doar acela care trăieşte în starea ta, poate nici ăla…” „Nu, nu… am să aştept. Câteva luni nu mai înseamnă nimic. Am o sumă bunicică…”
Dar n-ai mai avut-o. În mai puţin de două săptămâni, antrenat în jocurile de noroc, prietenul tău te-a jefuit pur şi simplu. Mai încearcă o dată să te lămurească să schimbi declaraţia. Te încăpăţânezi, o ţii pe-a ta, iar el dispare. Îl cauţi prin tot lagărul fără să-i dai de urmă. Tot cerând amănunte despre el, lumea a început să te privească chiorâş. „De ce ne întrebi pe noi? Doar aţi venit împreună şi eraţi prieteni?!”
Nu era timp pentru mirare.
Bani nu mai aveai. Sufereai cumplit că te-ai lăsat jefuit. Vrei să-ţi iei revanşa trişând cu cărţi măsluite şi cu alte metode pe care le perfecţionezi. Un exerciţiu pentru mintea deja amorţită. Intenţionai să te opreşti de îndată ce recuperai suma pierdută, dar partenerii tăi te-au dibuit şi ţi-au servit o lecţie de etică dură, ca-ntre trişori. Ai zăcut două zile, timp în care ai meditat pe îndelete la situaţia ta şi ai tras concluzia că eşti unul dintre oamenii care plăteşte prompt cu propria-i piele.
N-ai mai jucat. Ai căutat să te descurci altfel. Mulţi dintre cei din lagăr, legal, nelegal, se angajau cu ziua şi câştigau atât cât să mănânce. Norocul îţi surâde chiar din prima zi. Eşti ales, urcat într-o maşină şi dus la cules măsline. Prima muncă necalificată ai făcut-o cu sârg. Alergai de la un măslin la altul, întindeai fâşia din material plastic şi scuturai vârtos pomul şi mai trăgeai şi cu ochiul şi vezi cam cât strângeau ceilalţi. Voiai să fie patronul mulţumit, să te cheme şi a doua zi. Seara, târziu, cu şalele rupte de oboseală, stăteai la rând să-ţi primeşti plata. Ajungi în faţa casierului după ce-l plăteşte pe un italian. Vezi cu ochii tăi: şaizeci de mii de lire. „O sumă frumoasă”, îţi zici, şi aştepţi. Ţie îţi numără doar treizeci de mii. „Nu e greşeală?” „Ce vrea ăsta?” întreabă patronul. „Nu-i convine cu cât e plătit? Să se ducă de unde a venit!”
Au urmat zile şi mai rele. Deşi plecai printre primii din lagăr spre locurile fixe de unde amatorii de mână de lucru ieftină veneau să aleagă, nimeni nu-şi întindea arătătorul spre tine: „Tu, vino!”
Într-o zi, era trecut de ora prânzului, cineva se apropie de limba de asfalt pe care te aşezaseşi să te odihneşti. „Domnule, ştii să îngrijeşti o grădină?” Habar n-aveai, dar ai răspuns: „Da.” Abia după ce te-ai urcat în maşină, ai observat că persoana care te angajase era o tânără încântătoare. Soarele strălucea altfel, începeai parcă să te împaci cu lumea. (…)

fragment din romanul După concert, Corina Victoria Sein, 1986

Capcane / După-amiază arsă


co2

Merg spre nicăieri.

Intru într-un parc
copaci
fântâni arteziene
pavilioane acoperite cu flori
alei ce au ca punct central
un cerc ce pare să închidă
resturi dintr-un izvor

dinspre şi spre pretutindeni
sub ochii mei
mulţimea de alei se adună-ntr-o
fragilă pânză de păianjen…

pentru a trece mai departe
mă arunc în cerc

cu mişcări şerpuitoare
se apropie de mine
un ochi de apă ce tremură
a spaimă
apoi
dispare

pasul următor este
un salt în miracol

sunt ridicată
de un şuvoi puternic de apă
pânza de păianjen se destramă
lăsând în locu-i
un capăt de suferinţă ce tinde
să pătrundă-n spatele ochilor mei
protejaţi doar de fragmente
rupte din nori de speranţă

urme
uşi deschise
prea repede închise
ziua în care
toate aceste semne
au fost uitate

Rătăcirea-mi de după-amiază
arde
blând şi domol
în exerciţiul de a ritualiza
absenţa…

din volumul Capcane, Corina Victoria Sein, 2014

Doar ea


metafizica1

Nu te lăsa învins
de vântul speriat de viaţă
de gânduri de iubire mutate-n imaginar

mă voi întoarce

vom rătăci prin spaţii
astăzi interzise
vom alege
pentru odihnă
templul de amintiri
dinspre care
nu rugăciuni se-nalţă
ci
foşnet de frunze

aşteptări descătuşate
vin peste adieri uşoare
să ardă-n vatră durerea

doar ea a împărţit cu noi
zi de zi
viaţa.

din volumul Capcane, Corina Victoria Sein, 2014

Plecări


dinspre oglinda
În neştire îmi pun
coroane de frunze
şi trec printr-o uşă înaltă.
Pe braţ îmi urcă o pasăre
amintindu-mi de-un cer
cu marginea subţire.
Vuietul tăcerii, ars sub legea fulgerului,
pleacă încet de lângă mine.

Din volumul Dispsre oglondă, Corina Victoria Sein, Ed. Excelsior Art, 2002