3 ( Ad navem Vergilii ) / 4 ( Ad Sestium )


 

 

3 ( Ad navem Vergilii )

Nava cu care Virgiliu o să sosească,
Toate furtunile bine s-o ocolească
Prin puterea zeiţei din Cipru, mare,
Fraţii Elenei, stele strălucitoare;
Să strunească zeul vânt şi furtună
Şi să sufle zefiru adiere bună;
De pe ţărmul atic teafăr revină,
Rogu-te, altfel inima nu mi-e plină.
Amăgitoare marea aştepta în larg,
Nava-i era fragilă sub catarg,
Însă, cu sufletul netulburat de teamă,
Ca de fier sau întreită aramă,
Nu s-a temut de crivăţul ce se luptă
Cu vâjâitul pe zare-n vifor ruptă;
Nici de stelele triste nu i-a fost frică,
Nici de turbatul viscol care ridică
Valuri şi, după voie, le potoleşte:
Pe Adriatica Mare el domneşte.
De ale morţii praguri s-o fi temut
Steiul din Acroceraunia când l-a văzut?!
Urmărise privirea i înţepenită
Monştrii marini prin apa răscolită,
Peştii, marea cu ape răsturnate,
Şi printre ele stâncile blestemate?!
Zeu-nţelept de mult a decis să-ntindă
Glia deoparte şi apa-n Ocean plutindă;
Navele-ncalcă hotarele rânduite
Peste vaduri de apă ne-ngrădite.
Preacurajosul neam omenesc se avântă,
Cu universul tainic se ia la trântă;
Ginta iapetică, în curaju-i mare,
Foc din cer pentru om poate să coboare.
După ce foc din ceruri a venit,
Trudă şi chin pe lume a-nstăpânit;
Grijile noi muritorul împins să poarte,
Însuşi pasu-şi zoreşte către moarte.
S-a avântat Dedal pe adieri uşoare,
Chiar de omul n-avea aripi să zboare;
Hercules trece în forţă şi sub pământ;
Nu au nimic muritorii de ne-nfrânt.
Ochi către cer înălţăm doar din prostie,
Pentru greşelile noastre, cu mânie,
Fulgere de la Zeus noi aşteptăm,
Fiindcă înşine noi nu le suportăm.

 

4 ( Ad Sestium )

Se-nmoaie iarna aspră-n zefir de primăvară,
Uscatele corăbii plutesc pe ape iară;
Din ţarcuri iese turma şi zburdă prin livezi,
Nu stă la foc ţăranul, nici câmpul sub zăpezi,
Iar Venus Citerea, sub dulci sclipiri de lună
Suave Graţii dalbe cu Nimfele şi adună
Şi-nlănţuite-n hore, bat glia sub picior;
Pentru ciclopi Vulcanus dă focuri în cuptor.
Încinge-ţi mirtul verde pe capu-nmiresmat,
Cu flori pe care, reavăn, pământu-acum le-a dat.
În umbra din dumbravă, se mai cuvine a face
O jertfă pentru Faun, ied, mia, precum îi place.
Gândeşte-te că moartea cu aceeaşi râvnă bate
Sărmanele colibe, ca şi regeşti palate.
Preafericite Sestus, cu atât de scurtă viaţă,
Nu-i lungă nici speranţa ce-ntinde-se în faţă.
Te aşteaptă zeii Mani şi casa negrei morţi,
Regatele lui Pluton şi n-ai să tragi la sorţi
Nici cum se toarnă vinul în cupe la ospeţe,
Nici cum să mângâi nurii-n gingaşă tinereţe,
Iar ce-i acum în tine iubire arzătoare,
Va lâncezi cu umbre de palide fecioare.

fragment din Cartea I, volumul Ode, Quintus Horatius Flaccus, traducerea din limba latină de Ecaterina Andreica, Ed. Excelsior Art, 2014

3 ( Ad navem Vergilii )


 

ODE -  COPERTA 1
Nava cu care Virgiliu o să sosească,
Toate furtunile bine s‑o ocolească
Prin puterea zeiţei din Cipru, mare,
Fraţii Elenei, stele strălucitoare;
Să strunească zeul vânt şi furtună
Şi să sufle zefiru‑adiere bună;
De pe ţărmul atic teafăr revină,
Rogu‑te, altfel inima nu mi‑e plină.
Amăgitoare marea‑aştepta în larg,
Nava‑i era fragilă sub catarg,
Însă, cu sufletul netulburat de teamă,
Ca de fier sau întreită‑aramă,
Nu s‑a temut de crivăţul ce se luptă
Cu vâjâitul pe zarea‑n vifor ruptă;
Nici de stelele triste nu i‑a fost frică,
Nici de turbatul viscol care ridică
Valuri şi, după voie, le potoleşte:
Pe Adriatica Mare el domneşte.
De ale morţii praguri s‑o fi temut
Steiul din Acroceraunia când l‑a văzut?!
Urmărise privirea‑i înţepenită
Monştrii marini prin apa răscolită,
Peştii, marea cu ape răsturnate,
Şi printre ele stâncile blestemate?!
Zeu‑nţelept de mult a decis să‑ntindă
Glia deoparte şi apa‑n Ocean plutindă;
Navele‑ncalcă hotarele rânduite
Peste vaduri de apă ne‑ngrădite.
Preacurajosul neam omenesc se‑avântă,
Cu universul tainic se ia la trântă;
Ginta iapetică, în curaju‑i mare,
Foc din cer pentru om poate să coboare.
După ce foc din ceruri a venit,
Trudă şi chin pe lume a‑nstăpânit;
Grijile noi muritorul împins să poarte,
Însuşi pasu‑şi zoreşte către moarte.
S‑a avântat Dedal pe‑adieri uşoare,
Chiar de omul n‑avea aripi să zboare;
Hercules trece în forţă şi sub pământ;
Nu au nimic muritorii de ne‑nfrânt.
Ochi către cer înălţăm doar din prostie,
Pentru greşelile noastre, cu mânie,
Fulgere de la Zeus noi aşteptăm,
Fiindcă înşine noi nu le suportăm.

din volumul Ode, Quintus Horatius Flaccus, traducerea din limba latină de Ecaterina Andreica, Ed. Excelsior Art, 2014

Ode


 

ODE -  COPERTA 1

(…) Quintus Horatius Flaccus, cel mai mare poet liric al Romei antice, născut la Venusia (Venosa) în anul 65 a. Ch.; mândru de originea sa umilă, era fiul unui libert (sclav eliberat), provenit, se pare, de pe ţărmul oriental al Mediteranei; studii la Roma (prof. Orbilius), apoi la Academia din Atena; devine tribun militar, dar, după înfrângerea de la Philippi, când revine la Roma, tatăl lui murise, iar puţina avere îi fusese confiscată; beneficiind de o amnistie, trăieşte ca funcţionar public şi începe să scrie versuri; talentul lui e remarcat de poeţii Vergilius şi Varius, care îl prezintă lui Maecenas; acesta, înalt demnitar şi apropiat al împăratului Augustus, el însuşi poet, îi devine prieten şi, preţuindu-i talentul, îi dăruieşte o proprietate în regiunea Sabina, lipsindu-l de grijile materiale şi asigurându-i tihna necesară creaţiei; poetul moare, aşa cum îşi dorise, în acelaşi an cu amicul său Maecenas (8 a. Ch.). (…)

CARTEA I

1 ( Ad Maecenatem )
Mecenas, tu, născutul din vechiul neam regesc,
Eşti scutul meu cel dulce, podoaba mea cea mare!
Eu ştiu că unii-s mândri, pe roţi de cuceresc
Olimpic praf, cu caru-n concurs de alergare.

De roţile încinse pot borna s-o ferească
La ntreceri când aleargă mai repede ca vântul,
Pe frunte o cunună de-ajuns-au să primească,
Se cred la fel cu zeii ce stăpânesc pământul.

Îl bucură pe unu,-n onoruri întreite
Să salte prin mulţimea atât de schimbătoare;
Pe altul, când grămada de grâne aurite
Din libiene lanuri o-nghesuie-n hambare.

Pe cel ce a îndrăgit moşia părintească,
Nu-l face să o lase averea lui Atal,
Corăbii cipriote nu-ncearcă să vâslească,
Înspăimântat să treacă pe-al Mării Mirte val.

Când negustorul vede furtuna cum se zbate,
Icaricele valuri pe mare înălţând,
Ogorul şi-l doreşte şi tihna din cetate,
Dar îşi repară nava, la-al sărăciei gând.

Un altul, ziua-ntreagă culcat pe sub umbrare,
Din vinul vechi de masic îşi toarnă în pocal
Şi, prins de somn acolo, la sacrele izvoare,
Îşi mângâie aleanul cu şuşotit de val.

Pe mulţi i-atrage-un sunet de trâmbiţă şi goarnă,
Ba chiar iubesc războiul, de mame blestemat.
Nici tânăra soţie acasă nu-l întoarnă
Pe cel care aşteaptă prin codru vreun vânat;

Sub cerul rece al-iernii rămâne n-aşteptare,
Copoii credincioşi adulmecă isteţ,
Să simtă de îndată o ciudă când apare,
Sau de şi-a rupt capcana cu colţii vreun mistreţ.

Pe mine, o cunună pe fruntea luminată
De zei mă pune-alături şi mă înalţă-n slavă;
De plebe mă separă mişcarea cadenţată
De nimfe şi de satiri în umbra din dumbravă;

Căci muza Euterpe de fluierul nu-mi stinge,
Iar Polihimnia-mi lasă vibraţia din strune,
Cu creştetul semeţ eu stele voi atinge,
Când cu poeţii lirici alături mă vei pune.

(…)

fragment din Cartea I, volumul Ode, Quintus Horatius Flaccus, traducerea din limba latină de Ecaterina Andreica, Ed. Excelsior Art, 2014

BUTON CUMPARA3

Noutăţi editoriale – ODE


Susţinem Timişoara în cursa pentru titlul de Capitală Culturală Europeană

Colecţia Ars poetica / Literatură latină

ODE -  COPERTA 1

Ode, Quintus Horatius Flaccus, traducerea din limba latină Ecaterina Andreica

Ediţie îngrijită de George Bogdan Ţâra.

 11  (Ad Leuconoen)

Să nu ghiceşti din cifre, să afli nu e bine
Ce hotărât-au zeii cu mine sau cu tine:

Mult mai uşor răbda-vom de zile mai avem,
Sau ultima-i zăpada pe care o vedem.

Fii înţeleaptă,-n cupe prefiră-acum licoarea,
Pe stânci tireniene a ostenit şi marea;

Speranţa e departe, prezentu-a şi trecut,
Cât stăm de vorbă, timpul fugit-a nevăzut.

Tu prinde bucuria de azi, pe care o vezi*,
În viitor e bine prea mult să nu te-ncrezi.

* carpe diem