Stare


Grafica: Vasile pintea

În fiecare dimineață
în adâncul sufletului meu cânt
poem de dragoste pentru viață

Zi după zi
succesiunea lui ieri
devine tot mai neclară

În lupta cu sine
rămân între frontiere
între vis și realitate

un hoț îmi fură ziua de ieri
salvându-mi viitorul

Seara spre mâine
Luni
adorm în sunetul sfâșietor al Universului

Dimineața
mă trezesc la apelul de urgență
„lumea a fost distrusă de visul tău”

Închid și deschid ochii
mișcarea lor adună visul

Caut o tactică de manipulare pentru întoarcerea în ieri

Ieri este departe
Lupta cu sine îmi pare acum iadul meu secret

din volumul Scrisoare către nimeni, Corina Victoria Sein, grafica: Vasile Pintea, Editura Excelsior Art, 2016

Anunțuri

Flori de cireş


Echinocţiul de primăvară a trecut.
E rândul florilor de cireş să ne poarte într-o lume a purităţii, a visului perpetuu.

RUGĂ

Sfeşnic şi cer!
Copac de care-mi lipesc
trupul şi mâna prea scurtă.

Sfeşnic şi cer
înfloriţi-mi gândul, grăbiţi-mi
întâlnirea cu valul cu mii de licăriri.
În adânc, din setea ierbii,
eliberaţi-mi dimineaţa.

din volumul Prinţul călător, Emil Şain, Editura Excelsior, 1995

8 Martie 2017 – Frumusețe, bucurie, iubire și speranță


Editura Excelsior Art omagiază femeia scriitor, cercetător științific, mamă, iubită care de-a lungul anilor au publicat lucrările domniilor lor sub emblema Excelsior Art.
La mulți ani, frumoase și distinse doamne! Pentru fiecare o floare și un gând de prețuire.

 

 

 

Această prezentare necesită JavaScript.

 

 

Peisaj în verde


RITUAL IN ABSENTA 11

Pădurea Verde o strâng la piept și sărut
acest pământ năpădit de lăstari
lut lipicios cu  urme de pași
născător de brazi și  flori

privește-mă cum cresc
cum sunt orbită de încercarea eșuată de-a regăsi
jurământul rostit într-o altă primăvară

rădăcinile blânde nu lasă amintirea să ajungă la mine
oare nu vreau prea mult
prea devreme
pădurea cu toate secretele sale să-mi întoarcă drumul?

Tu ești departe
privești întinderea mării
la margini de țară
eu înșir fructe de dor
sunt multe
se lovesc între ele
se nasc voci în rostogolire de sfere

lăstarii
copiii rebeli ai pădurii
îmi poruncesc să ies din norul opac
lăptos al ceții ce piere

pământul absoarbe pădurea
tu la malul mării
eu sădesc în pământ – pânză fără de prihană –
dorința de a te întoarce acasă

Corina Victoria Sein, grafica de Vasile Pintea
© 23 aprilie 2016

Și dragostea ucide / Cristina și Andrei


si dragostea

(…) Când rămase singură, Cristina se aşeză pe banca de sub bătrânul castan ale cărui crengi aproape că intrau pe fereastra deschisă în sala de meditaţii.
Privea cu insistenţă, printre ulucile gardului spre valea Oltului, străduţa pe care urma să apară Andrei Bologea, venind ca în fiecare sâmbătă, să o vadă.
Nicăieri nu se vedea ţipenie de om.
Se ridică. Nu putea să stea locului şi începu să dea ocol băncii cu paşii uşori, de felină, încruntându se, certându-se cu sine.
Mara are dreptate: Liana nu-i nici mai drăguţă, nici mai inteligentă. Are în plus „clasă”, ştie să se poarte, să fie amabilă, folositoare, îi dă mâna. E bogată… Ea este bogată, eu trebuie să devin bogată. Cum? Iată o întrebare hamletiană… Şi totuşi, calea cea mai scurtă, mai lesnicioasă, ar fi măritişul. Bun! Mireasa există, e pregătită, lipseşte mirele. Ce ar fi să mă dau bine pe lângă Liana? Am văzut că fratelui ei îi cam cad ochii în barbă când mă întâlneşte. Şi ce dacă nu-mi place? Are o culoare de ofticos şi nişte degete ca de ceară… Altă cale ar fi… nu, nu, că n-am omorât pe nimeni… da’ ideea e de reţinut… Şi ce dacă Bologea o bătrân? Are în schimb ceva avere. Şi cum mă aflu într-un vis rău, o să încerc un pas timid. Voi profita de vizita de astăzi a bătrânului şi-i voi testa libidoul. În caz de reuşită, odată cu terminarea şcolii, mă mărit! Mă mărit! O să fiu cineva… Termin cu sărăcia, că sunt săracă; o casă, chiar dacă este arătoasă, nu înseamnă nimic fără bani, mulţi bani… se va termina cu toate!… îşi spunea, crezându se deja soţia unuia dintre cei doi, singurii pe care îi avea, deocamdată, în vedere: fratele Lianei şi Andrei Bologea.
Lepădă cu uşurință starea de tristeţe.
Îşi aminti că era sâmbătă, zi de gospodărire în internat.
Se prezentă la program şi se dovedi cooperantă şi harnică.
După ce-şi spălă cele câteva lucruşoare intime, dădu o mână de ajutor pentru a se face ordine în spălătorie, în sala de meditaţii, mătură singură aleile parcului, o ajută pe Mara să şi cârpească unica ei cămaşa de noapte.
Obţinu uşor îngăduinţa profesoarei de serviciu de al aştepta pe tutorele ei în parc.
Soarele coborâse de partea cealaltă a Capelei. Era cel mai minunat ceas al zilei.
O blândă briză împrăştia peste oraş un aer foarte răcoros, iar mirosul de neconfundat al florilor de regina nopţii inunda casele ale căror ferestre deschise păreau în aşteptarea acestei invazii.
Era cu adevărat cel mai fermecător moment al zilei.
Cristina se bucura şi nu prea de aceste clipe. Era din nou stăpânită de nelinişte.
Andrei Bologea, pentru prima oară în patru ani, întârzia la întâlnirea săptămânală.
„Poate că s-a săturat de mofturile mele.”
Amară şi tristă perspectivă. Era gata să plângă de ciudă, dar îl zări făcând colţul străzii.
Fata rămase în spatele porţii până ce bărbatul, punând jos bagajul, îşi tamponă fruntea cu o batistă uriaşă, apoi lovi inelul de fier în poartă.
Cristina ia cheia din cuiul bătut în stâlp şi descuie poarta. Andrei Bologea era atât de surprins încât îi pierise graiul. Fata îi prinse braţul, mai sus de cot şi-l dojeni cu o voce înăbuşită, tandră, aşa cum el nu o mai auzise
– Ce m-ai speriat! Să nu se mai întâmple. Pricepi?
– Ne-au ţinut la intrarea dinspre Băbeni… vreo trei ceasuri, se justifică prosteşte Andrei.
– Păi de acolo puteai să vii pe jos şi m-ai fi scutit de grijă…
– Vrei să cred că ţi-ai schimbat sentimentele?
– Uite, îl întrerupse Cristina fără menajamente, să fie clar: eu n-am de ce să nu dorm noaptea, nu am vise urâte. Matale şi alţii aveţi toate motivele să uitaţi că săracu’ tata a fost strivit de buştenii ăia blestemaţi…
Andrei se uita la ea cu slăbiciunea bărbatului a cărui judecată, fără voia lui, era întunecată de patima.
La rândul ei, Cristina îi văzu în ochi sclipirea de dorinţă erotică. Se înfurie, dar se stăpâni şi-l atrase în jocul perfid şi periculos al cochetăriei. Îl provoacă fără ruşine, începând prin a se arăta entuziasmată pentru bunătăţile pe care le scoatea din geamantan.
– Doamne, ce norocoasă sunt…
– Cristina, nu te juca. Focul poate să distrugă. Ai ceva împotriva mea?
– Împotriva matale? Hai că ai haz! Mai am eu pe altcineva pe lumea asta? Crezi că sunt proastă şi nu am ghicit că dărnicia domnişoarei Ivona n-ar fi nimic fără dumneata? Ori te pomeneşti că n-am voie să cresc şi să înţeleg cum e viaţa… Ce, eşti orb? Ia aminte, deschide ochii şi reţine că rochia mă strânge peste piept… Nu vrei să te convingi?
Andrei Bologea îşi schimba greutatea de pe un picior pe altul şi se întreba dacă fata nu şi bătea joc de el… S-a ţicnit sau…
– Poate că ai dreptate… Avem tot timpul din lume… Acum du-te, dar să ştii că, după ce o să închizi poarta, am să număr fiecare ceas până sâmbăta viitoare… Îmi promiţi că mă duci la plimbate în Zăvoi? Poate urcăm şi la Capelă… Uite, am să te rog, dacă nu te superi, vino marţi cu trenu’ de Brezoi, ajungi aici pe la prânz, şi ia- mă de la ore. Vreau să mergem la bibliotecă, să-mi scoţi un abonament.
Era ziua surprizelor.
Cristina era şi nu era aceeaşi: posesivă şi răsfăţată. Părea că se joacă, exersând jocul seducţiei, fără să renunţe la drepturile câştigate: bani, afecţiune. Era convinsă că i se cuvine totul, că toată lumea îi era datoare. Obţinea tot ce îşi punea în minte. Cu toate acestea, din zi în zi, devenea mai imposibilă: plină de ură şi de invidie.
Andrei, cu toate că era subjugat şi se lăsa şantajat, îşi dădea seama că fata avea un caracter dificil şi un temperament frivol. Şi totuşi, nu putea să nu se lase în voia năvalnicului sentiment greu de controlat, imposibil, altfel. 
În săptămâna următoare, în ziua de marţi, aşa cum dorise Cristina, Andrei veni din nou să o vadă.
De data asta îl aştepta în salonul de primire, retrasă în colţul cel mai puţin luminat, cu genunchii dezveliţi, invitându-l din priviri şi cu un gest lasciv să se desfete mângâindu-i rotunjimile trupului tânăr.
Andrei închise ochii, gemând neputincios, hotărât să nu-şi piardă definitiv capul. Cel puţin pentru următoarele luni.
Antrenaţi în acest joc fără reguli, joc în care el se prefăcea că este mulţumit de faptul că i se permitea să iasă din când în când din rolul ingrat al protectorului, iar ea limitându-se doar la provocări nevinovate, s-au trezit prinşi într o complicitate dură. Chiar mai mult: se simţeau ca doi condamnaţi legaţi cu acelaşi lanţ.
– Nu crezi că, vrem nu vrem, prin voia şi forţa destinului o să mergem un timp pe acelaşi drum?
Întrebarea fetei îl făcu pe Andrei să tresară.
– Pe acelaşi drum?
– Da. Şi eu propun să-l luăm în piept şi să alergăm la bibliotecă… Doar de asta venişi, nu? (…)

fragment din romanul Și dragostea ucide, Corina Victoria Sein, 1995

Scriitori îndrăgostiți / Voltaire /


(…)

Pe 20 ianuarie Voltaire a trimis o scrisoare pentru Olympe. Dar să reţinem că el răspunde pe 20 la o scrisoare de pe l ianuarie, ceea ce probează că Voltaire este foarte acaparat de munca pe lângă procurorul la care îşi face ucenicia sau că el începe să se distanţeze de cea care pare să se dezintereseze de el. Olympe, s-ar zice, este bolnavă. S-ar părea că se îmbolnăvea ori de câte ori a trebuit să ia o hotărâre. Putem deduce, dealtfel, din scrisoarea lui Voltaire că aceea a Olympei nu era încu¬rajatoare pentru adresant, deoarece în ea îşi dădea ei înseşi curaj să rămână în Haga şi găsea că este convenabil, cinstii: şi eroic de a rămâne acolo. Nu e nicio îndoială că această scrisoare de Anul Nou nu 1-a entuziasmat prea tare pe Voltaire. În scrisoarea de răspuns, el spune exact aceleaşi lucruri ca în precedentele, dar lipsesc tonul şi accentul acelora. Voltaire se mărgineşte acum să joace în chip onorabil rolul pe care şi l-a asumat; dar de acum încolo o face fără convingere. Să citim această scrisoare observând cu atenţie nuanţele spre a sesiza de unde a plecat şi unde a ajuns în acest moment Voltaire: „Am primit, scumpa mea Olympe, scrisoarea ta din întâi ale lunii, prin care aflu despre boala ta. Numai această ştire mai lipsea pentru ca nefericirea mea să fie deplină; şi, cum un necaz nu vine niciodată singur, încurcăturile în care mă aflu m-au lipsit de plăcerea de a-ţi scrie săptămâna trecută. Mă vei întreba despre ce încurcătură e vorba; de a face ceea ce m-ai sfătuit (să se împace cu tatăl său, după cum lasă să se creadă ceea ce urmează  (E. F.). Am intrat intern pe lângă un procuror, în scopul de a învăţa meseria de magistrat pentru care m-a destinat tata şi cred că astfel voi recâştiga afecţiunea lui . Dacă m-ai iubi cât te iubesc eu, ai ţine seama puţin de rugăminţile mele, fiindcă şi eu mă supun ordinelor tale. Iată-mă ţintuit la Paris pentru mult timp: e posibil să fiu aici fără tine? Să nu crezi că dorinţa de a te vedea aici nu are alt scop decât plăcerea mea; mă preocupă interesul tău mai mult decât satisfacţia mea şi cred că te-ai convins de asta. Gândeşte-te pentru câte motive trebuie să-ţi fie nesuferită Olanda. O viată plăcută şi liniştită la Paris nu este preferabilă tovărăşiei mamei tale? Şi o avuţie considerabilă într-un oraş frumos nu valorează mai mult decât sărăcia la Haga? Nu te lăuda cu sentimentele pe care le numeşti eroice; interesul nu trebuie să fie niciodată, zic eu, atât de puternic pentru a ne împinge sa comitem o acţiune urâtă, dar la fel de mult dezinteresul nu trebuie niciodată să ne împiedice de a întreprinde una bună, atunci când ne convine. Crede-mă, meriţi să fii fericită, tu eşti făcută să străluceşti peste tot; dar nu poţi străluci fără să ai avere şi nimeni nu te va defăima dacă vei dispune de o avere însemnată, iar calomniatorii tăi te vor respecta atunci; dealtfel, mă iubeşti şi nu m-aş fi întors în Franţa dacă n-aş fi crezut că mă vei urma îndată, mi-ai promis-o, şi tu, care eşti capabilă de aşa frumoase sentimente, nu-ţi vei încălca promisiunile. Nu ai decât o cale da a reveni. Domnul Le Normand, episcop d’Évreux, este, după câte ştiu, vărul tău; scrie-i, religia şi legăturile de familie vor fi două pretexte potrivite, insistă mai ales pe tema religiei, aminteşte-i că regele doreşte convertirea hughenoţilor şi că, fi¬ind slujitorul Celui de Sus şi ruda ta, trebuie, din toate aceste motive, să-ţi înlesnească reîntoarcerea; imploră-l să-l atragă pe tatăl tău de partea unui plan atât de îndreptăţit; arată-i că doreşti să te retragi într-o mănăstire, nu călugăriţă totuşi, nu am de gând să te sfătuiesc asta. Nu uita să-l numeşti monseniore. Ai putea să-i adresezi scrisoarea: Monseniorului episcop d’Évreux, la Évreux, Normandia. Îţi voi face cunoscut succesul scrisorii când voi afla de asta de la părintele Tournemine. Cât de fericit aş fi dacă, după atâtea piedici, vom putea să ne revedem la Paris! Plăcerea de a te regăsi mi-ar vindeca nefericirea şi, dacă fidelitatea mea ar putea să o vindece pe a ta, poţi fi sigură că asta te va consola. Cu adevărat mă gândesc cu teamă la tot ce ai suferit şi mărturisesc că ai nevoie de consolare. Pe care nu aş putea să ţi-o dau zicându-ţi că te voi iubi toată viaţa! Nu uita, te implor, să scrii episcopului d’Évreux şi asta cât vei putea de repede; înştiinţează-mă cum te simţi după boală şi scrie-mi. Adio, scumpa mea Pimpette, ştii că te voi iubi mereu.”

Mă îndoiesc că Pimpette i-a scris episcopului d’Évreux. S-ar părea că ea nu i-a mai scris nici lui Voltaire de atunci, căci, douăzeci de zile după scrisoarea precedentă a lui Voltaire, ea nu-i răspunsese încă. La 10 februarie, Voltaire îi scrie câteva cuvinte din care transpare dezamăgirea – nu zic chiar disperarea – cea mai profundă. El simte că totul s-a sfârşit şi că, dacă mai există o Olympe Dunoyer, în schimb nu mai există Pimpette. El nu a luat încă o hotărâre, dar se pregăteşte parcă să o ia. Iată scrisoarea din 10 februarie:
„Scumpa mea Pimpette, de câte ori nu îmi scrii îmi în¬chipui că nu ai primit scrisoarea mea, căci nu cred ca depărtarea dintre noi să fi avut asupra ta efectul pe care nu-l poate avea asupra mea şi, cum te iubesc mereu, îmi spun că mă mai iu¬beşti şi tu încă. Lămureşte-mi aşadar două lucruri: dacă ai pri¬mit ultimele două scrisori şi dacă mă mai păstrezi în inima ta; înştiinţează-mă mai ales dacă ai primit-o pe ultima, din 20 ia¬nuarie, în care era vorba de episcopul d’Évreux şi de alte persoane al căror nume am riscat să-l amintesc; răspunde-mi la această scrisoare cu ceva lămurit. Mai ales dă-mi de ştire despre starea sănătăţii tale şi despre problemele tale. Trimite-mi o scrisoare mai lungă decât a mea; îmi va face întotdeauna o plăcere mai mare să citesc una din scrisorile tale de patru pagini decât ai tu citind una de două rânduri de la mine.”
Aceasta este ultima scrisoare a lui Voltaire către Olympe Dunoyer pe care o cunoaştem şi foarte probabil ultima pe care i-a scris-o. Olympe se încăpăţâna, fără îndoială, să nu-i ră-pundă, el nu a insistat. Peste un an, el era preocupat de marchiza de Mimeure şi devenise omul de lume plăcut care a fost apoi întreaga viaţă. Iar patru ani mai târziu, la douăzeci şi cinci de ani, îi scria marchizei: „Mă faceţi să simt că prietenia este mai preţioasă decât dragostea. Mi se pare chiar că nu sunt câtuşi de puţin, făcut pentru pasiuni. Constat că este ridicol să iubesc şi aş constata şi mai mult asta la cele care m-ar iubi. Asta este. Renunţ la dragoste pentru toată viaţa.”
După aceea, Olympe Dunoyer s-a măritat în Franţa în mod onorabil, a trăit şi a murit în anonimat.
Voltaire pare să o fi iubit foarte intens pe Olympe Dunoyer. Olympe Dunoyer pare să-l fi iubit pe Voltaire cât timp a fost la Haga şi, din momentul în care el s-a întors în Franţa, s-a îndepărtat cu totul de el. Este evident că ea nu s-a implicat nicio clipă în complicatul plan strategic pe care Voltaire l-a imaginat, pe drumul de întoarcere şi pe care chiar, odată întors, a început să-l pună în aplicare. Putem presupune că ea nu avea destulă dragoste spre a avea încăpăţânare şi îndrăzneală; că mama sa avea influenţă asupra ei şi că această influenţă creştea când Voltaire era departe (Voltaire se simte obligat să-i repete fără încetare: „nu te încrede în mama ta”); că, poate ea nu ţinea câtuşi de puţin să-şi schimbe religia, şi mai ales să intre într-o mănăstire ca să înveţe o nouă religie, în sfârşit, că ea nu avea încredere deplină în intenţiile lui Voltaire.
Într-adevăr, niciodată nu-l vedem pe Voltaire vorbindu-i de căsătorie şi, fără îndoială, la cei optsprezece sau nouăsprezece ani ai săi, depinzând cu totul de tatăl său în această privinţă, el nu putea să-i vorbească de asta ca despre ceva apropiat; dar el ar fi putut să-i vorbească de asta pentru viitor. El nu spune un cuvânt despre acest subiect. În fond, dacă facem abstracţie de stilul agreabil, el i-a propus mereu să vină spre a trăi în chip plăcut la Paris şi să fie amanta lui: „Dorinţa pe care o am de a-ţi asigura soarta pe care o meriţi… O viaţă uşoară şi plăcută, aceea pe care trebuie să o duci la Paris… O viaţă uşoară şi liniştită la Paris nu e oare preferabilă tovărăşiei mamei tale?…” Întotdeauna el vorbeşte astfel atunci când se simte obligat să arate cum vede viitorul lor.
Dar cum ar fi putut Olympe să conteze pe această existenţă uşoară, liniştită şi plăcută din moment ce Voltaire era doar un tânăr studios, fără niciun fel de resurse de trai? S-ar părea că Voltaire a contat pe averea domnului Dunoyer. Fără îndoială că la asta face el aluzii în scrisori şi nu la marile lui posibilităţi când spune: „averi considerabile într-un oraş frumos nu valorează mai mult decât sărăcia în Haga?” sau: „nu poţi străluci dacă nu ai avere şi atunci când vei beneficia de o avere însemnată nimeni nu te va mai acuza de nimic”. Evident că nu Voltaire este acela care ar fi putut să-i pună la dispoziţie averi însemnate. Acesta trebuia să fie tatăl ei. Să o apropie pe Olympe de tatăl ei, sub pretextul convertirii la religia catolică, să îi asigure poziţia socială la care o înalţă această împăcare cu tatăl ei, să facă din ea amanta lui – iată care mi se pare că era planul tânărului Voltaire. Fără îndoială că Olympe a înţeles şi că nu era atât de tare îndrăgostită ca să participe la aplicarea lui. Spre a se distra şi fiindcă Voltaire era seducător, ea acceptase să aibă în Haga un flirt pe care îl împinsese destul de departe, dar pe care nu a fost de acord să-l împingă până la escapadă şi aventură .
Din câte ştiu eu, Olympe Dunoyer este singura adolescentă de care Voltaire s-a arătat interesat vreodată. (…)

fragment din lucrarea Scriitori îndrăgostiți, vol. I, Emile Faguet, traducerea de Bogdan Bădulescu, Editura Excelsior Art, 1991

Paul Valéry – Femeia care doarme


c20

Ce taine-n pieptu-i arde tânăra mea iubită,
Suflet prin dulce mască o floare aspirând?
Din ce bucate vane aburul ei plăpând
Îmbracă-n irizare-o femeie adormită?

Tăcere, suflu, vise, tihnă nebiruită,
Triumf ești pace care-ntreci chiar plânsul blând,
Când un val vag și-amploarea-n somn plin stau conspirând
Pe sânul ce de-atâtea respingere palpită.

Tu, care dormi, movilă de umbră-n delăsări,
Teribila ta tihnă cuprinde-atâtea zări,
,O, ciută lâncezindă-ndelung lângă-un ciorchine,

Că, deși fără suflet, care-n infern stă-nchis,
Forma ta, pântec gingaș sub braț fluid, se-aține
Veghind; forma ta-i trează, iar ochiul meu deschis.

sursa :

Paul Valéry – Poezii. Dialoguri. Poetică și estetică, Ed. Univers, 1989

Sculptură – gheaţă fierbinte


 

Această prezentare necesită JavaScript.

Inima-mi dalbă,
din zăpadă sculptată
cu mănuşi de înger,
dalb, ce l-ai poleit cu dragoste…

Spovedanie.
Iertare chistică.

Am îngropat-o în lacrimi,
la mormântul trandafirului sălbatic
proaspăt înmugurit.
Loc sacru – mistic:
sub mireasma rădăcinilor trandafirilor.

Doar îngerii ştiu locul.
Secretul?…
Îl iau în mormânt!
6 mărţişor 2012
Sub întâia ninsoare din Ceruri…

din volumul Samovarul tăcerii întru Logos, Elisabeta Zelinka, Ed. Excelsior Art, 2012

http://www.excelsiorart.ro/carte/samovarul-tacerii-intru-logos.html