(…)
Pe 20 ianuarie Voltaire a trimis o scrisoare pentru Olympe. Dar să reţinem că el răspunde pe 20 la o scrisoare de pe l ianuarie, ceea ce probează că Voltaire este foarte acaparat de munca pe lângă procurorul la care îşi face ucenicia sau că el începe să se distanţeze de cea care pare să se dezintereseze de el. Olympe, s-ar zice, este bolnavă. S-ar părea că se îmbolnăvea ori de câte ori a trebuit să ia o hotărâre. Putem deduce, dealtfel, din scrisoarea lui Voltaire că aceea a Olympei nu era încu¬rajatoare pentru adresant, deoarece în ea îşi dădea ei înseşi curaj să rămână în Haga şi găsea că este convenabil, cinstii: şi eroic de a rămâne acolo. Nu e nicio îndoială că această scrisoare de Anul Nou nu 1-a entuziasmat prea tare pe Voltaire. În scrisoarea de răspuns, el spune exact aceleaşi lucruri ca în precedentele, dar lipsesc tonul şi accentul acelora. Voltaire se mărgineşte acum să joace în chip onorabil rolul pe care şi l-a asumat; dar de acum încolo o face fără convingere. Să citim această scrisoare observând cu atenţie nuanţele spre a sesiza de unde a plecat şi unde a ajuns în acest moment Voltaire: „Am primit, scumpa mea Olympe, scrisoarea ta din întâi ale lunii, prin care aflu despre boala ta. Numai această ştire mai lipsea pentru ca nefericirea mea să fie deplină; şi, cum un necaz nu vine niciodată singur, încurcăturile în care mă aflu m-au lipsit de plăcerea de a-ţi scrie săptămâna trecută. Mă vei întreba despre ce încurcătură e vorba; de a face ceea ce m-ai sfătuit (să se împace cu tatăl său, după cum lasă să se creadă ceea ce urmează (E. F.). Am intrat intern pe lângă un procuror, în scopul de a învăţa meseria de magistrat pentru care m-a destinat tata şi cred că astfel voi recâştiga afecţiunea lui . Dacă m-ai iubi cât te iubesc eu, ai ţine seama puţin de rugăminţile mele, fiindcă şi eu mă supun ordinelor tale. Iată-mă ţintuit la Paris pentru mult timp: e posibil să fiu aici fără tine? Să nu crezi că dorinţa de a te vedea aici nu are alt scop decât plăcerea mea; mă preocupă interesul tău mai mult decât satisfacţia mea şi cred că te-ai convins de asta. Gândeşte-te pentru câte motive trebuie să-ţi fie nesuferită Olanda. O viată plăcută şi liniştită la Paris nu este preferabilă tovărăşiei mamei tale? Şi o avuţie considerabilă într-un oraş frumos nu valorează mai mult decât sărăcia la Haga? Nu te lăuda cu sentimentele pe care le numeşti eroice; interesul nu trebuie să fie niciodată, zic eu, atât de puternic pentru a ne împinge sa comitem o acţiune urâtă, dar la fel de mult dezinteresul nu trebuie niciodată să ne împiedice de a întreprinde una bună, atunci când ne convine. Crede-mă, meriţi să fii fericită, tu eşti făcută să străluceşti peste tot; dar nu poţi străluci fără să ai avere şi nimeni nu te va defăima dacă vei dispune de o avere însemnată, iar calomniatorii tăi te vor respecta atunci; dealtfel, mă iubeşti şi nu m-aş fi întors în Franţa dacă n-aş fi crezut că mă vei urma îndată, mi-ai promis-o, şi tu, care eşti capabilă de aşa frumoase sentimente, nu-ţi vei încălca promisiunile. Nu ai decât o cale da a reveni. Domnul Le Normand, episcop d’Évreux, este, după câte ştiu, vărul tău; scrie-i, religia şi legăturile de familie vor fi două pretexte potrivite, insistă mai ales pe tema religiei, aminteşte-i că regele doreşte convertirea hughenoţilor şi că, fi¬ind slujitorul Celui de Sus şi ruda ta, trebuie, din toate aceste motive, să-ţi înlesnească reîntoarcerea; imploră-l să-l atragă pe tatăl tău de partea unui plan atât de îndreptăţit; arată-i că doreşti să te retragi într-o mănăstire, nu călugăriţă totuşi, nu am de gând să te sfătuiesc asta. Nu uita să-l numeşti monseniore. Ai putea să-i adresezi scrisoarea: Monseniorului episcop d’Évreux, la Évreux, Normandia. Îţi voi face cunoscut succesul scrisorii când voi afla de asta de la părintele Tournemine. Cât de fericit aş fi dacă, după atâtea piedici, vom putea să ne revedem la Paris! Plăcerea de a te regăsi mi-ar vindeca nefericirea şi, dacă fidelitatea mea ar putea să o vindece pe a ta, poţi fi sigură că asta te va consola. Cu adevărat mă gândesc cu teamă la tot ce ai suferit şi mărturisesc că ai nevoie de consolare. Pe care nu aş putea să ţi-o dau zicându-ţi că te voi iubi toată viaţa! Nu uita, te implor, să scrii episcopului d’Évreux şi asta cât vei putea de repede; înştiinţează-mă cum te simţi după boală şi scrie-mi. Adio, scumpa mea Pimpette, ştii că te voi iubi mereu.”
Mă îndoiesc că Pimpette i-a scris episcopului d’Évreux. S-ar părea că ea nu i-a mai scris nici lui Voltaire de atunci, căci, douăzeci de zile după scrisoarea precedentă a lui Voltaire, ea nu-i răspunsese încă. La 10 februarie, Voltaire îi scrie câteva cuvinte din care transpare dezamăgirea – nu zic chiar disperarea – cea mai profundă. El simte că totul s-a sfârşit şi că, dacă mai există o Olympe Dunoyer, în schimb nu mai există Pimpette. El nu a luat încă o hotărâre, dar se pregăteşte parcă să o ia. Iată scrisoarea din 10 februarie:
„Scumpa mea Pimpette, de câte ori nu îmi scrii îmi în¬chipui că nu ai primit scrisoarea mea, căci nu cred ca depărtarea dintre noi să fi avut asupra ta efectul pe care nu-l poate avea asupra mea şi, cum te iubesc mereu, îmi spun că mă mai iu¬beşti şi tu încă. Lămureşte-mi aşadar două lucruri: dacă ai pri¬mit ultimele două scrisori şi dacă mă mai păstrezi în inima ta; înştiinţează-mă mai ales dacă ai primit-o pe ultima, din 20 ia¬nuarie, în care era vorba de episcopul d’Évreux şi de alte persoane al căror nume am riscat să-l amintesc; răspunde-mi la această scrisoare cu ceva lămurit. Mai ales dă-mi de ştire despre starea sănătăţii tale şi despre problemele tale. Trimite-mi o scrisoare mai lungă decât a mea; îmi va face întotdeauna o plăcere mai mare să citesc una din scrisorile tale de patru pagini decât ai tu citind una de două rânduri de la mine.”
Aceasta este ultima scrisoare a lui Voltaire către Olympe Dunoyer pe care o cunoaştem şi foarte probabil ultima pe care i-a scris-o. Olympe se încăpăţâna, fără îndoială, să nu-i ră-pundă, el nu a insistat. Peste un an, el era preocupat de marchiza de Mimeure şi devenise omul de lume plăcut care a fost apoi întreaga viaţă. Iar patru ani mai târziu, la douăzeci şi cinci de ani, îi scria marchizei: „Mă faceţi să simt că prietenia este mai preţioasă decât dragostea. Mi se pare chiar că nu sunt câtuşi de puţin, făcut pentru pasiuni. Constat că este ridicol să iubesc şi aş constata şi mai mult asta la cele care m-ar iubi. Asta este. Renunţ la dragoste pentru toată viaţa.”
După aceea, Olympe Dunoyer s-a măritat în Franţa în mod onorabil, a trăit şi a murit în anonimat.
Voltaire pare să o fi iubit foarte intens pe Olympe Dunoyer. Olympe Dunoyer pare să-l fi iubit pe Voltaire cât timp a fost la Haga şi, din momentul în care el s-a întors în Franţa, s-a îndepărtat cu totul de el. Este evident că ea nu s-a implicat nicio clipă în complicatul plan strategic pe care Voltaire l-a imaginat, pe drumul de întoarcere şi pe care chiar, odată întors, a început să-l pună în aplicare. Putem presupune că ea nu avea destulă dragoste spre a avea încăpăţânare şi îndrăzneală; că mama sa avea influenţă asupra ei şi că această influenţă creştea când Voltaire era departe (Voltaire se simte obligat să-i repete fără încetare: „nu te încrede în mama ta”); că, poate ea nu ţinea câtuşi de puţin să-şi schimbe religia, şi mai ales să intre într-o mănăstire ca să înveţe o nouă religie, în sfârşit, că ea nu avea încredere deplină în intenţiile lui Voltaire.
Într-adevăr, niciodată nu-l vedem pe Voltaire vorbindu-i de căsătorie şi, fără îndoială, la cei optsprezece sau nouăsprezece ani ai săi, depinzând cu totul de tatăl său în această privinţă, el nu putea să-i vorbească de asta ca despre ceva apropiat; dar el ar fi putut să-i vorbească de asta pentru viitor. El nu spune un cuvânt despre acest subiect. În fond, dacă facem abstracţie de stilul agreabil, el i-a propus mereu să vină spre a trăi în chip plăcut la Paris şi să fie amanta lui: „Dorinţa pe care o am de a-ţi asigura soarta pe care o meriţi… O viaţă uşoară şi plăcută, aceea pe care trebuie să o duci la Paris… O viaţă uşoară şi liniştită la Paris nu e oare preferabilă tovărăşiei mamei tale?…” Întotdeauna el vorbeşte astfel atunci când se simte obligat să arate cum vede viitorul lor.
Dar cum ar fi putut Olympe să conteze pe această existenţă uşoară, liniştită şi plăcută din moment ce Voltaire era doar un tânăr studios, fără niciun fel de resurse de trai? S-ar părea că Voltaire a contat pe averea domnului Dunoyer. Fără îndoială că la asta face el aluzii în scrisori şi nu la marile lui posibilităţi când spune: „averi considerabile într-un oraş frumos nu valorează mai mult decât sărăcia în Haga?” sau: „nu poţi străluci dacă nu ai avere şi atunci când vei beneficia de o avere însemnată nimeni nu te va mai acuza de nimic”. Evident că nu Voltaire este acela care ar fi putut să-i pună la dispoziţie averi însemnate. Acesta trebuia să fie tatăl ei. Să o apropie pe Olympe de tatăl ei, sub pretextul convertirii la religia catolică, să îi asigure poziţia socială la care o înalţă această împăcare cu tatăl ei, să facă din ea amanta lui – iată care mi se pare că era planul tânărului Voltaire. Fără îndoială că Olympe a înţeles şi că nu era atât de tare îndrăgostită ca să participe la aplicarea lui. Spre a se distra şi fiindcă Voltaire era seducător, ea acceptase să aibă în Haga un flirt pe care îl împinsese destul de departe, dar pe care nu a fost de acord să-l împingă până la escapadă şi aventură .
Din câte ştiu eu, Olympe Dunoyer este singura adolescentă de care Voltaire s-a arătat interesat vreodată. (…)
fragment din lucrarea Scriitori îndrăgostiți, vol. I, Emile Faguet, traducerea de Bogdan Bădulescu, Editura Excelsior Art, 1991
Casa care adăposteşte gânduri • Editura Excelsior Art 