Între prezent și viitor


paducel-foto

(…)

Denisa se oprise lângă o tufă de măceşi, se înalţă pe vârful degetelor şi apleacă arbustul decorat cu o mulţime de fructe roşiatice. O clipă cred că le va culege cu gura, dar, după ce atinse cu degetele un ciorchine, cu o mângâiere delicată, eliberă brusc creanga, iar aceasta făcu aerul să geamă sub forţa ei. Nu izbutesc să-mi reţin un sentiment de oarecare admiraţie. Îmi era greu, dacă nu chiar imposibil, să văd la ea ceva care să semene a panică, lucru ce m-ar ajuta să mi justific îngrijorarea… Contat, însă, că era relaxată, hotărâtă. Se comporta excelent, fără a fi excesiv de politicoasă, oferindu-mi claritatea fără crispare a obrazului său, iar pe buze îi flutura umbra unui surâs. Ochii însă aveau o expresie de seriozitate aproape dură. Dacă aş lua în calcul doar ceea ce văd, aş putea spune că Denisa este o tânără optimistă ce şi caută drumul. Cu siguranţă că nu va păşi orbeşte, oricât de tentantă va fi oferta.
Renunţ să o mai analizez. Ea însă mă ţine sub observaţie. Citesc în privirea ei că, la rândul meu, eram supusă unei judecăţi calme şi implacabile.
– Ce mai fete suntem, mă surprinde ea, rostindu-şi gândul, eu nu sunt în stare să mă pun de acord cu mine însămi, tu continui să cauţi locul unde să te abandonezi cu totul…
– Minunată, dar falsă observaţia, spun eu, apucându-i braţul şi obligând-o să pornească alături de mine spre han.
– Atunci, dă-mi tu o alternativă… Poate că ai dreptate, poate că nu ai. O să analizez şi o să decid…
Nu am timp să emit vreo idee, vreun sfat. Denisa se desprinse brusc şi aleargă spre un bărbat ce părea să aştepte pe cineva. Acel cineva se vede că eram chiar noi. Gestul Denisei, nu ştiu de ce, mă enervează. Pornise de lângă mine cu paşi inegali, obstinată. Parcă ghicindu-mi gândul, după ce parcurse o bună parte din distanţă, se opreşte cu un aer speriat, ca şi cum ar fi intrat în contact cu un pericol invizibil. Vântul îi anima părul şi îi lipea fusta de pulpe. Rămase pe loc doar pentru a şi arunca părul pe spate. Mâinile îi tremurau. Porneşte din nou. Încerc să n-o mai văd. Retina îmi întoarse însă imaginea; o închipui alergând spre necunoascut, dar nu în mod firesc, ci de-a- ndaratelea, oferindu-mi un chip dezorientat.
Eu văd viitorul?
E acolo, în curtea hanului, dar ceva mai palid, mai flexibil decât prezentul. Mă întreb ce nevoie are să se întâmple… Pentru că va adăuga ceva?
Da. Împlinirea viitorului va adăuga întotdeauna ceva.
Denisa se depărta, alergând dezordonat. Pentru o clipă se opreşte din nou doar pentru a-şi aranja încă o dată părul. Porneşte. Nu mai aleargă. Merge. Adineauri era acolo, acum e mai aproape de mine… Aşa o fi? Oare văd gesturile ei sau le prevăd?
Destul! Trebuie să încetez de-a mai separa prezentul de viitor. Oricum, lucruile vor continua să se realizeze în ritmul lor; Denisa va sfârşi alergarea într-o îmbrăţişare, făcându-l fericit pe bărbatul necunoscut mie, dar luându-şi şi ea partea ei de plăcere. Aşa e timpul, aşa e viaţa; viitorul se lasă aşteptat, apoi se realizează. Uneori, atunci când vine, suntem sătui, ne dăm seama că se afla cu noi de multă vreme.
Denisa, în umbra bărbatului, îmi pare doar o pată de culoare. Când ajung lângă ei, bărbatul îmi aruncă o privire ademenitoare şi complice, fără îndoială, vrea să mă facă părtaşă la bucuria lui.
Eu nu sunt dispusă să răspund în vreun fel: atunci, fără să lase impresia că atenţia lui şi-a schimbat obiectul, adică plicul enorm, maroniu pe care tocmai se pregătea să-l înmâneze Denisei, încearcă asupra mea focul privirii sale; ne cercetăm unul pe celălalt, în tăcere, timp de câteva clipe; mă studiază din cap până în picioare, făcând pe miopul, evaluează, mă clasează. În categoria femeilor pe care le uiţi imediat? (…)

fragment din romanul Evadare spre nicăieri, Corina Victoria Sein, 1999

Colecţia Bibliotheca Historica et Archaeologica


Colecţia Bibliotheca Historica et Archaeologica vizează recuperarea istoriei şi culturii tradiţionale a poporului român. Principiul fundamental în virtutea căruia se asigură unitatea acestei colecţii este convingerea că trebuie cunoscută şi înţeleasă istoria, evoluţia vetrelor de cultură ale naţiunii noastre pentru a ne cunoaşte, a ne înţelege, a ne preţui şi a ne respecta nu numai predecesorii, ci şi pe noi înşine. Valorificând trecutul în prezent, putem crea conştient bazele viitorului. (Corina Victoria Sein)

http://www.excelsiorart.ro/carti/bibliotheca-historica-et-archaeologica.html

Eu și trecutul


 

CORINA VICTORIA SEIN

zilele trecute au aruncat  peste mine resturi de lumină
și noaptea întârzie să vină

rostogolite în cascadă
întâmplări uitate mă invită să le fiu oaspete
refuz
în mine ele sunt temeinic așezate

din când în când le îmbrac în recunoștință
merită
cu sau prin ele
am înțeles că viața este un nesfârșit început

capcane strălucitoare îmi poruncesc
prin supunere
să alunec pe pojghița fragilă a trecutului
să deschid cercul ce închide  o parte din mine
și să mă întreb
ai învățat să asculți gândul
ce ai înțeles

fluviul de gând are curs  prin filtrul memoriei mele
eu și trecutul ne angajăm într-o luptă blândă

întâmplările se lovesc în cădere
și lumina crește
limpezește gândul

silit se-nchide cercul

eu salvez prezentul
fără să privesc viitorul indecis încă

exist
vreau să adun în mine
destinul

din volumul Ritual în absenţă, Corina Victoria Sein, coperta și ilustrațiile, Vasile Pintea, 2015

Poem în alb


lumina8

Noaptea intră discret
învelindu-mi umerii cu o eșarfă albă

atingerea blândă precum o briză
mă stăpânește deplin
apoi
îmi strânge pieptul și îmi inundă ființa
cu dorul de tine

Nu încerc să opresc năvala violentă
pășesc pe margine de drum adâncit în rutină
fără constrângeri

nu pot să merg mai departe
nu pot să mă întorc
nu pot să rămân în punctul atins
pot doar să țin visul treaz
până în clipa căderii în odihna
altui anotimp

furtuni de zi cu zi
vor șubrezi dorul de tine
nemăsurat în aceste clipe
lăsându-mi intactă puterea nepământeană
asupra încercării de a rechema visul risipit

spre ziuă
dorul de tine se stinge pe fondul demersului meu
de a conștientiza starea de călător
cu drepturi limitate în timp
în tot ce
prezentul oferă

din volumul Capcane, Corina Victoria Sein, 2014

Destin


destin

Când
în pragul casei
un prieten –
suspendat între pierderi
din clipa în care a rămas
să aştepte
întoarcerile mele –
plânge,
mă strecor din trecut
în prezentul ignorat de-o vreme
şi
meditez la tot ce în clipele pierdute
dorul adună.

Trecutul resemnat rătăceşte
prin ringul în care
am trăit clipa perfectă…

Un rest de îndoială zboară
peste înflăcărarea mea
când
prezentul perfid mă ademeneşte…

Între lumină şi umbră
mă tem
că o să sperii viitorul
cu trecutu-mi închis vremelnic
într-o sferă…

din volumul Capcane, Corina Victoria Sein, 2014