(…)
Denisa se oprise lângă o tufă de măceşi, se înalţă pe vârful degetelor şi apleacă arbustul decorat cu o mulţime de fructe roşiatice. O clipă cred că le va culege cu gura, dar, după ce atinse cu degetele un ciorchine, cu o mângâiere delicată, eliberă brusc creanga, iar aceasta făcu aerul să geamă sub forţa ei. Nu izbutesc să-mi reţin un sentiment de oarecare admiraţie. Îmi era greu, dacă nu chiar imposibil, să văd la ea ceva care să semene a panică, lucru ce m-ar ajuta să mi justific îngrijorarea… Contat, însă, că era relaxată, hotărâtă. Se comporta excelent, fără a fi excesiv de politicoasă, oferindu-mi claritatea fără crispare a obrazului său, iar pe buze îi flutura umbra unui surâs. Ochii însă aveau o expresie de seriozitate aproape dură. Dacă aş lua în calcul doar ceea ce văd, aş putea spune că Denisa este o tânără optimistă ce şi caută drumul. Cu siguranţă că nu va păşi orbeşte, oricât de tentantă va fi oferta.
Renunţ să o mai analizez. Ea însă mă ţine sub observaţie. Citesc în privirea ei că, la rândul meu, eram supusă unei judecăţi calme şi implacabile.
– Ce mai fete suntem, mă surprinde ea, rostindu-şi gândul, eu nu sunt în stare să mă pun de acord cu mine însămi, tu continui să cauţi locul unde să te abandonezi cu totul…
– Minunată, dar falsă observaţia, spun eu, apucându-i braţul şi obligând-o să pornească alături de mine spre han.
– Atunci, dă-mi tu o alternativă… Poate că ai dreptate, poate că nu ai. O să analizez şi o să decid…
Nu am timp să emit vreo idee, vreun sfat. Denisa se desprinse brusc şi aleargă spre un bărbat ce părea să aştepte pe cineva. Acel cineva se vede că eram chiar noi. Gestul Denisei, nu ştiu de ce, mă enervează. Pornise de lângă mine cu paşi inegali, obstinată. Parcă ghicindu-mi gândul, după ce parcurse o bună parte din distanţă, se opreşte cu un aer speriat, ca şi cum ar fi intrat în contact cu un pericol invizibil. Vântul îi anima părul şi îi lipea fusta de pulpe. Rămase pe loc doar pentru a şi arunca părul pe spate. Mâinile îi tremurau. Porneşte din nou. Încerc să n-o mai văd. Retina îmi întoarse însă imaginea; o închipui alergând spre necunoascut, dar nu în mod firesc, ci de-a- ndaratelea, oferindu-mi un chip dezorientat.
Eu văd viitorul?
E acolo, în curtea hanului, dar ceva mai palid, mai flexibil decât prezentul. Mă întreb ce nevoie are să se întâmple… Pentru că va adăuga ceva?
Da. Împlinirea viitorului va adăuga întotdeauna ceva.
Denisa se depărta, alergând dezordonat. Pentru o clipă se opreşte din nou doar pentru a-şi aranja încă o dată părul. Porneşte. Nu mai aleargă. Merge. Adineauri era acolo, acum e mai aproape de mine… Aşa o fi? Oare văd gesturile ei sau le prevăd?
Destul! Trebuie să încetez de-a mai separa prezentul de viitor. Oricum, lucruile vor continua să se realizeze în ritmul lor; Denisa va sfârşi alergarea într-o îmbrăţişare, făcându-l fericit pe bărbatul necunoscut mie, dar luându-şi şi ea partea ei de plăcere. Aşa e timpul, aşa e viaţa; viitorul se lasă aşteptat, apoi se realizează. Uneori, atunci când vine, suntem sătui, ne dăm seama că se afla cu noi de multă vreme.
Denisa, în umbra bărbatului, îmi pare doar o pată de culoare. Când ajung lângă ei, bărbatul îmi aruncă o privire ademenitoare şi complice, fără îndoială, vrea să mă facă părtaşă la bucuria lui.
Eu nu sunt dispusă să răspund în vreun fel: atunci, fără să lase impresia că atenţia lui şi-a schimbat obiectul, adică plicul enorm, maroniu pe care tocmai se pregătea să-l înmâneze Denisei, încearcă asupra mea focul privirii sale; ne cercetăm unul pe celălalt, în tăcere, timp de câteva clipe; mă studiază din cap până în picioare, făcând pe miopul, evaluează, mă clasează. În categoria femeilor pe care le uiţi imediat? (…)
fragment din romanul Evadare spre nicăieri, Corina Victoria Sein, 1999
Casa care adăposteşte gânduri • Editura Excelsior Art 