La cronaca della famiglia De Niro / 3 /


la cronacca della

La cena era semplice e sostanziosa, cominciava con la minestra di verdure, di cui ognuno mangiava una scodella abbondante; polenta aurea, tagliata con lo spago in fette grosse, fumanti, su taglieri di legno; a ognuno spettava una buona fetta di pecorino comperato a Fiume, Udine o Trieste; di tanto in tanto, a cena si serviva anche un uovo sodo. La carne si vedeva di rado nei piatti, invece non mancavano mai le Rosseciotole piene d’ insalata di cicoria, amarognola, i cui semi ogni friulano portava con sè quando emigrava. Il vino rosso faceva parte della razione giornaliera dei maschi, a cominciare dall’ età di dodici anni, mentre le donne non ne bevevano punto. D’ estate e d’ autunno, sul tavolo c’ era molta frutta dello sterminato giardino ben mantenuto dei De Niro.
Nel periodo di massimo lavoro, Giovanni De Niro si svegliava alle tre e mezza; Aniute si destava e gli preparava una tisame, poi tornava a letto, perche spesso faceva freddo a quell’ ora e le domestiche si alzavano solamente alle quattro.
La giornata cominciava con l’ ispezione a tutti i cantieri della città, De Niro essendo un perfetto organizzatore, qualità che gli aveva permesso di ottenere alti rendimenti senza che i lavoratori si lagnassero per lo sforzo loro. I mattoni, il mortaio, la calce, la sabbia, la pietra, il legname, il calcestruzzo, tutto il materiale si trovava alla portata di mano degli operai, sempre, nella quantità occorrente. Mai più, nella storia dei cantieri De Niro, gli operai avevano perduto tempo per mancanza di qualcosa. Ciascun muratore aveva uno o due apprendisti –questo dipendeva dalla bravura sua – che gli passavano ciò che serviva, senza che lui facesse movimenti inutili, che comportassero stanchezza sterile. Di questo tirocinio di lavoro secondario avevano avuto modo di sperimentare la pesantezza tutti i maschi De Niro, a prescindere dal fatto che erano liceali o, più tardi, studenti universitari. In estate guadagnavano i soldi necessari per le tasse lavorando sodo sui cantieri, imparando tutti i mestieri, e la paga era proporzionale al lavoro svolto.
Uno dei problemi grossi dei cantieri era legato al trasporto dei materiali da parte di carrettieri che adoperavano i propri mezzi. De Niro mise a punto un sistema semplice ed efficace di registrazione, senza ricovere a scritture. Ciascun dirigente di cantiere, cioè un capomastro di assoluta fiducia e ben pagato, aveva un aggeggio in legno, che loro chiamavano „ravage”, composto di due parti che recastraavano perfettament,: una per sè, l’ altra per il trasportatore. Dopo ogni corsa, il capomastro intagliava, in presenza del dipendente in causa, una linea che interessava entrambe le parti dello strumento e, al momento del pagamento, ciascuno presentava la sua „registrazione” le confrontavano con altra; non potevano subentrare discussioni o scorrettezze.
*
– Desidero che tu costruisca qui dei depositi, sui due lati del cortile, disse il signor De Niro, in una giorna di autunno, al capomastro che si occupava del legname.
– Depositi semplici?
– No. Sul lato settentrionale, facciamo dei depositi semplici, per la stagionatura del legname. Invece, sul lato verso Levante, quello corto, facciamo depositi chiusi, per ultimare l’ essicazione.
– Dovremo installare una stufa ad ogni capo, valutò l’ uomo.
– Fai come ti pare. Costerà molto di meno preparare il legname, che non comprarlo già essicato.
– Copro tutta la lunghezza? riprese il capomastro.
– Sì.
– E con la bottega per confezionare le impalcature come si fa?
– La costruiamo, si capisce. Se ne occuperanno due operai italiani specializzati.
La parola d’ ordine della ditta era „la qualità prima di tutto”. Proprio per questo De Niro guadagnava, in certi casi, poco o niente, ma a lungo termine il metodo aveva consolidato la buona fama, alla quale non avrebbe rinunciato per niente al mondo, adesso che tutto andava a gonfie vele.
*
Sabato sera, l’ attività si fermava alle sei. Gli operai rincasavano, una parte era del posto, altri abitavano in affitto con la moglie italiana, qualcunoanche con i figli.. In casa li aspettava la caldaia piena d’ acqua tiepida, per togliere tutta la polvere insinuatasi sotto la pelle e nei capelli folti e scuri, che sembravano incipriati.
In casa De Niro, la domenica, tutti si svegliavano alle sei del mattino, perche si potesse partecipare alla messa delle sette.
– Facciamo dormire ancora i figli, proponeva Aniute di tanto in tanto nel tentativo dic onvincere il coniuge.
– No. Andare a messa è un dovere. Che razza di persone affidabili diventerebbero se non fossero in grado di fare questo minimo sacrificio?
La dolce Aniute, nonostante la sua religiosità – era stata educata in convento – soffriva nel destare i bambini così presto di domenica, ma non osava trasgredire le regole fissate dal marito. Gli altri giorni svegliava i figli alle cinque, di modo che ripassassero i compiti scolastici. Mica si scherzava con gli ordini stabiliti dal vecchio.
I bambini brontolavano, ma si alzavano infreddoliti; subito dopo, però, cominciavano a giocherellare. In chiesa, dopo la messa, a ognuno spettava un tarallo caldo e salato, che li consolava del tutto.
Questa’ educazione rigorosa ebbe effetti differenti sui figli della famiglia, che assomigliavano ben poco tra loro. Taluni acquisirono un’ indole aspro, duro, altri diventarono deboli e sottomessi, qualcuno dei discendenti di Giovanni Primo, per spirito di fronda, divenne l’ opposto del padre, odiandolo e ammirandolo nello stesso tempo. Senza distinzione, però, furono tutti estremamente rispettosi con la mamma, come per ricompensarla del clima rude che regnava in casa per voleer del padrone. Fra tutti, Tancredi, bello e delicato, era il piu tenero,semigliava ad Aniute, confessava perfino le bazzecole, e cresceva nello stesso spirito religioso della madre.
In chiesa, il signor De Niro pregava con lo stesso impegno con cui faceva ogni cosa: aveva un concetto semplicistico sui rapporti con la Divinità, ma osservava con precisione le regole insegnatele sin dall’ infanzia. Vicino a lui, la mite Aniute pregava con profonda devozione. Sempre vestita in colori scuri, con capi di buona qualità, ma privi di eleganza, senza gioielli, pallida e magra, mormorava sommessamente le preghiere, avvertendo il senso di pace che s’ impadroniva di lei. Ogni tanto, il pensiero tornava agli anni della giovinezza, e si chiedeva, mentre l’ organo sprigionava suoni puri, che cosa mai sognava da quei tempi. Educata nel rispetto dei valori della famiglia, riteneva di aver compiuto bene il suo dovere e di essere stata ripagata. Aveva una bella famiglia numerosa, i figli erano sani, il marito serio e non bevitore, a differenza di certi Italiani che lavorarano ai cantieri; la gente la teneva in alta considerazione, oltre, erano diventati ricchi come nemmeno aveva ardivo sperare all’ inizio. Ma il suo sposo a che cosa stava pensando? La vedeva, o per lui era solamente un mobile che si muoveva per casa? Lui non la faceva partecipe ai nessuna delle sue preoccupazioni e, a dire la verità, nemmeno sapeva con esattezza quant’ erano ricchi. Ella era quasi sempre incinta o con un poppante in braccio, c’ erano le malattie infantili, poi le notti di veglia… non avevano neanche il tempo di parlare loro due, anche perche egli era così chiuso in sè, taciturno. Ricordava la casa dei genitori, in cui si viveva tanto diversamente, perfino lei era al corrente dei problemi della famiglia; veniva gente a trovarli, si discorreva, facevano buona musica. Qui tutto si limitava al giro ristretto e semplice della gente dei cantieri.
Era nuovamente in gravidanza e, nonostante la presenza degli altri figli, gioiva al pensiero della prossima partenza per l’ Italia per il parto, come aveva fatto con quasi tutti gli altri pargoli. Sua madre l’ avrebbe accolta volentieri e l’avrebbe coccolata. Sorrise lievemente e i tratti suoi si addolcirono.
„Ite, missa est!”
La voce del prete la distolse dal sogno ad occhi aperti.
– Ho chiamato tutti gli italiani per questo pomeriggio, l’ informò De Niro sul sagrato della chiesa.
– Farò i preparativi dovuti, sussurrò lei dimessamente.
*
Nel cortile di casa era convenuta una cinquantina di persone, per lo più maschi, solo qua e là balenava una veste vivacemente colorata di ragazza o giovane donna. Un buon odore aleggiava sulla comitiva; dal cielo pioveva una luce festosa.
Antonio, brioso, aitante e con lo sguardo lucente, stava in mezzo al cortile sotto la pergola di vite e suonava la fisarmonica.
Le fanciulle ballavano una furlana, cioè una sorta di polca, volteggiando velocemente guidate dai giovanotti; le sottane gli sollevavano ritmicamente e macchie di sudore ingiallivano i bustini ricamati. I corpi, ben lavati e poi strofinati con fiori di basilico emanavano un buon profumo. La polvere si alzava come una foschia trasparente e, tra i pampini, la luce filtrava calda e colorita, disegnando arabeschi dorati sui luoghi meno movimentati .
In un angolo piu appartato, alcuni giovani parlottavano.
– S’ avvicina l’ autunno, tra poco rientrerete, disse uno del posto.
– Sì, siamo come le gru, rise un Italiano alto e snello. Solo che noi andiamoverso nord-ovest, d’ autunno, non verso mezzogiorno.
L’ Italiano aveva gli occhi color delle more, brillanti, a mandorla, con le ciglia lunghe. Lo sguardo tradiva il desiderio alla vista del seno tenero delle ragazze che danzavano in mezzo al cortile. Bramava l’ abbraccio di una donna, ma non osava avvicinare nessuna delle giovinette, egli era sposato, mentre queste erano figlie o mogli dei compagni di lavoro e non stava bene intrecciare una relazione con qualcuna di esse. Bevve in un sorso un bicchiere di vino. I suoi occhi incrociarono uno sguardo che decifrò in un istante. Non sapeva chi fosse la giovane. Forse una vedova che ingannava la propria solitudine. Cominciò a ballare pure lui, pensando: „non posso mica attendere fino all’ inverno, comunque!”. La ragazza o la donna una carne bensoda e le forme avvenenti. Le sfiorò, come per caso, i seni, e percepì che si era infiammata. Rise. Rise anche lei, e saltellò più vivacemente. Un calore piacevole percorse tutta la persona di lui. La strinse per la vita e scese sull’ anca, dandole un leggero pizzicotto. Ella saltava alacremente al ritmo della musica come se non avesse recepito nulla e così l’ uomo le cinse le spalle attirandola a se, bisbigliando „vieni nella valle che ti faccio vedere qualcosa”. Il viso della donna era arrossato e lievemente perlato di sudore. Lo desiderava pure lei e tremava dal piacere che la elettrizzava. Lui insinuò una mano sotto l’ ascella e le cinse il seno tondo. Ella gemette piano. Lasciarono il gruppo di ballerini e si diressero verso il fiume che scorreva in fondo al giardino. Vecchi salici piangenti chinavano i rami flessuosi fino a toccare le onde scarse e pigre in quell’ inizio di autunno. La baciò con foga ed ella si avvinse a lui, sciolta nel desiderio. L’ appoggiò ad un tronco robusto, e continuo a palpeggiarla, impazzito del desiderio. Con un movimento frettoloso ella sbottonò la camicetta offrendo alla bocca di lui i seni bianchi e turgidi. La mors,e ed ella rise. Appena la toccò, lui esplose dal troppo desiderio.
– Vieni! disse lei, e si adagiò supina in una cavità della sponda che la nascondeva agli sguardi eventuali di un passante. Si amarono di nuovo, a lungo e con godimento. La donna sapeva ciò che voleva e come ottenere la soddisfazione agognata.
Stanco, ma contento, l’uomo si distese sull’ erba della riva.
– Chi sei? chiese.
– Lascia stare, tanto non importa, rise ella.
– Sei sposata?
– Non sono del posto, mi trovo presso parenti chiarì lei.
– Come ti chiami?
– Io ho nome di fiore, chi mi ama certo muore, scherzò la giovane. Dai, vattene, tra pocco arrivo anch’ io dopo.
L’Italiano tornò nel cortile dei De Niro e il suo sguardo suo incontrò il volto pallido e placido di Aniute. Senza volerlo, pensò: „a letto fredda dovrà esser, come mai ha fatto tanti figli?”
Aniute stava all’ ombra e sentiva le chiacchiere delle donne. La sua faccia era trasparente e intorno agli occhi le occhiaie blustre tessevano un’ ombra di mestizia. Aveva mal di schiena, era pervasa da una neghittosità inconsueta. Mirando i danzatori le venne il dubbio: „sono mai stata come loro?” Aveva l’ impressione di essere centenaria.
– Vado in camera a leggere, disse il marito, passandole vicino. Amava riempire così i momenti di quiete, i libri fortificavano il suo spirito. La stragrande maggioranza dei libri proveniva dal vescovado. Ultimamente aveva cominciato a comprarne e ne andava fiero. Come tanti autodidatti, era affezionato ai libri con vera devozione, perchè gli aprivano spazi che, prima, non aveva mai creduto di scoprire. Era molto cambiato negli ultimi anni. Il prolungato contatto col ceto ecclesiale alto aveva affinato i suoi modi, aveva modellato la sua maniera di ragionare con sottigliezza. Aveva imparato ad ascoltare pazientemente, senza interrompere l’ interlocutore, egli stesso parlava poco e saggiamente. I famigliari non conoscevano questo lato della sua indole e si sarebbero stupiti se qualcuno avresse detto di aver avuto una conversazione „colta” col signor De Niro. Per quanto fosse duro nei cantieri, riusciva abile nel combinare gli affari.
Con Aniute non discorreva per una questione di principio, le donne non avevano un ruolo importante nella sua vita. La moglie doveva essere una brava massaia, capace di allevare la nidiata fino al momento in cui i figli diventavano idonei al lavora.

fragment din romanul Clanul de Niro, ediție în limba italiană, Coleta de Sabata, Editura Excelsior Art, 2007

pentru varianta în limba română: http://www.excelsiorart.ro/carte/clanul-de-niro.html

Inelul de fum / 8


inelul de fum

Yvonne şi Dudu Neacşu au făcut, după căsătorie, o călătorie în Italia şi Elveţia. Bilanțul săptămânilor din luna de miere l-am aflat, în linii mari, chuiar de la ea, din câteva pagini scrise de ea:  („… de multe ori, din somnul adânc al dimineţii, mă trezea pulsaţia banală a unui ascensor, vreun râs sonor, sau paşii grăbiţi din sălile ospitaliere ale hotelului. Motiv pentru a mă gândi să plecăm cât mai repede acasă…”) O credeam. O vedeam cum, sub scuza vreunei migrene, se retrăgea într-un loc tainic, în timp ce Dudu aştepta răbdător momentul în care iubita lui va fi scăpat de durere şi i se va înfăţişa într-o stare de bună dispoziţie. Iubirea lui era calmă. Aşa o dorea. Fără schimbări bruşte, măsurată neîncetat de barometrul raţiunii, al bunului gust. În felul acesta era la adăpost, ferit de puterea şi otrava amărăciunii, a întrebărilor idioate, în opinia lui, dar dacă? Spre viitorul casnic arunca priviri reci. Nu admitea pierderi. Lăsându-i toată libertatea şi lăsându-i atât cât avea nevoie, considera că măsurile de siguranţă au fost bine alese, că poate să-şi îngăduie evadarea din rolul, neînsemnat, de soţ mereu la pândă. O ştia pe Yvonne mândră, or, bănuiala ar fi umilit-o. Întotdeauna o aştepta cu privirea limpezită, fără umbre.
Vocaţia lui era răbdarea îndelungată. Perfect stăpân pe arta de a-şi face simţită prezenta, nu şi existența. Scopul era în fond egoist.
„Yvonne şi Dudu erau ca acele ţări care nu încheiau alianţe pentru că guvernele lor se schimbau prea des.”
Ea nu-i înţelegea natura şi se întrista. Iar el se mulţumea, aparent, cu foarte puţin.
Odată, pe când era doar logodită, am întrebat-o:
„De ce te măriţi cu el? Nu-l iubeşti!”
„Tu ştii că nu-l iubesc, eu nu ştiu şi nici nu cred să aflu curând… Merg, de bună voie, împotriva inimii… Uneori, întâlnirile noastre sunt plăcute. Mă feresc să duc gândul prea departe… poate că nici nu e bine să iubeşti total, oboseşti prea repede…”
Yvonne? de fapt, ce ştia ea atunci despre iubire? Atât cât ştim despre depărtări – că undeva există.
Ea rămânea în viaţa lui Dudu ca în faţa unei oglinzi oarbe. O experienţă, la urma urmei, în care se poate afla oricine, valul devenirii, aducând, cu timpul, tihnă necuprinsă care ne face să ne descoperim încântaţi în oglinda reală.

***

Vere,

la Geneva totul e monoton. Singurul lucru făcut cu, hai să-i zicem fantezie, sunt hornurile. Apar ciudat şi neaşteptat, întoarse şi răsucite, parcă aruncate într-o clipă de desperare, condamnate să se zbată în strălucirea tablei din care sunt făcute. În plină zi, umbrele lor coboară curajos pe asfalt şi te îmbracă într-o notă de mister.
Casele sunt înalte, de formă regulată. O aglomerare de linii drepte, de unghiuri încheiate în pătrate. Nici urmă de vreo rotunjime. Excepţie fac căsuţele de pe malul unui râu, alea nu au nimic vertical. Cu cât urc mai sus, cu atât mi se pare că mă retrag. Odăile au balcon în afară. Risipă de stâlpi. Poate că ar fi şi frumos dacă n-ar fi totul mâncat de carii. Oricum, dacă te opreşti să admiri, te aştepţi să apară vreo frumuseţe meridională pură. Nici unde în lume femeile nu se „expun” ca aici. Fac parte din peisaj.
Pe străzi, fie că te afli în cartierele aristocratice, fie în cele populare, trebuie să faci faţă unei mulţimi compacte ce se preumblă grăbită. Sufăr din cauza asta. N-am timp să observ detaliul în îmbrăcămintea doamnelor.
Femeile îmbină înfăţişarea franceză cu cea germană. Despre frumuseţea lor pot să-ţi spun că e evidentă, dar reţinută ca o drăgălăşenie voită, un surâs drămuit, o decenţă făcută, într-un cuvânt – nu-mi plac.
Totuşi, ceva îmi stârneşte admiraţia; spectacolele străzii. Nu, nu mă refer la întâmplări, am în vedere spectacolul adevărat, cu actori şi cu spectatori. Vrei un exmplu?  Ți-l dau!
Deunăzi, vizitând biblioteca municipală – nu pot să o descriu, bănuiesc că arhitectul a realizat, prin ea, capodopera vieţii –, şi înduioşată până la lacrimi de atâta perfecţiune, m-am retras la una din ferestre. Soarele săgeta prin geam tonuri roşiatice, sângerii, fără să reușească să îndulcească asfinţitul feroce… ah, unde eşti tu, Vale a Oltului?… În timp ce razele roşiatice ale soarelui se pierdeau într-un violet dulce, făcând cerul mai albastru, apoi cenuşiu, veşnicul şi incomodul cenuşiu, estompat de pereţii clădirilor oglindiţi în razele anemice, deasupra spaţiului deschis se rostogolea un ghem uriaş, care se derula şi se întindea legând pereţii cu un fel de punte. Curioasă să ştiu ce se întâmplă, m-am aplecat, dornică să văd până jos de unde erau aruncate cu îndemânare capetele frânghiilor, fixate în două canturi. Din prima clipă am ameţit. De pretutindeni veneau, ca un val domol şi puternic, oameni. Spaţiul strâmt dintre clădiri, o străduţă în fond, ca multe altele, era ticsit. N-ai fi avut unde să arunci un ac. Ochii tuturora erau îndreptaţi către un fel de cuşcă suspendată din care tocmai ţâşnea un bărbat să încerce frânghia întinsă. Se balansează de câteva ori, după care se întoarce în – să nu-i mai zic cuşcă – loja de unde-i zâmbeau două fete. Grupul îmi părea de un exotism ciudat. N-am avut vreme să văd mai mult. Mulţimea bătea apatic şi nerăbdătoare din palme. Aproape în aceeaşi clipă, pe frânghie, apăre una dintre fete. Era fermecătoare şi luneca elegant. Purta o rochiţă cu corsaj negru, împodobită cu steluţe. Micuţa executa un dans şi, te asigur, respecta toate regulile scenei; unduiri, răsuciri. Când a întins braţele înainte, ridicată în vârful picioarelor, cu trupul curbat în gol, mi s-a tăiat respiraţia şi am vrut să închid ochii, dar fata îşi înălţase privirea până la mine şi surâsul ei profesional m-a încredinţat că nu se va întâmpla nici o tragedie. Mi s-a părut ca aud plutind aceste versuri:
„Mi-e drag seara, ora ieşirii
oameni în vânt,
oameni de noroc.
Mai departe, mai departe – piscuri de piatră
Cine mă caută
îmi cere favoarea pentru înnoirea dramei. /”
Cum să-ţi traduc în cuvinte fiorii?
E minunat şi barbar în acelaşi timp. Trecătorii se opresc, admiră sau cârtesc, după dispoziţie. Pleacă în grabă cu nervii lor relaxaţi. Oare, fetiţa aceea cu mutrişoară drăguţă şi curajoasă până la absurd, ştie acest lucru? Cum e somnul ei? Cum e viaţa ei în afara clipelor în care se află pe sârmă? Îmi vine să plâng.
De plâns, am plâns cu adevărat, pe malul lacului.
Există, aici, o întindere acoperită cu ape. E de ajuns să o zăreşti, că nu-ţi mai poţi desprinde privirea. Te leagă ca o vrajă. O alee de cărămizi roşii înconjoară, ca un brâu, lacul. Puţinele clădiri din apropiere ţi se par uitate, scăpate din pumnul unui uriaş pus pe glume. Ai senzaţia că n-au ce căuta acolo, că ele simt acelaşi lucru şi sunt gata să o ia din loc, în căutarea unor ţinuturi mai blânde. Şi, totuşi, ferestrele sunt îndreptate spre oglinda lacului… Să fie adevărat că există ferestre prin care nu pătrunde lumina, dezvăluind doar privelişti sălbatice?
Ei, bine, ieri, în timpul unei plimbări cu barca, l-am rugat pe însoţitor să ne spună vreo întâmplare, ceva legat de gloria şi mirajul lacului.
„Lacul, a început el, limpede şi liniştit nu este totdeauna şi prietenos. Uneori, pe neaşteptate, vijelii, adevărate uragane înalţă apele şi produc accidente. Cel mai dramatic, fiind şi cel mai recent, s-a petrecut în primăvară. Printre mulţii străini care veniseră să ne admire oraşul, trei erau, ca să zic aşa, oamenii zilei. O femeie brună, melancolică, o vedeai pe străzile, oraşului cu o floare albă în mână. Aflasem despre ea că fusese o artistă mare, că tristeţea ei era fără leac, pentru că, viaţa de-adevărat nu-i era pe plac, n-o mulţumea. Eu am văzut-o pe malul lacului, într-o dimineaţă, foarte de dimineaţă. Stătea acolo, cu ochii în apele lacului, cu floarea albă în mână. Eu mă gândeam că nu-i pasă de ce se întâmplă în jur. Am aflat mai târziu că ea nu se oprea într-un oraş, sau altul, să-şi consume timpul decât dacă era asigurată că există cel puţin o florărie de lux, de unde să i se trimită, în fiecare zi, o floare albă. Mofturi pe cât de bizare pe atât de necesare şi rentabile. Negustorii de flori trebuie să câştige şi ei! Aşa nemişcată cum sta, mă obseda. Prea era atrăgătoare, prea multă taină, prea mult dispreţ. Din colţul în care mă aflam, nu mă vedea, mă ascunsesem după o tufă de mandarini, am început să-i analizez trupul. Speram să-i găsesc vreun defect care să mă determine să-mi văd de treabă. Am luat-o metodic, de la ceafă (bărbaţii sunt sensibili la linia gâtului): fără cusur. Umerii perfecţi. Bustul parcă sculptat în marmură. I-am privit faţa… Nu cred să-i mai fi fost dat cuiva atâta tulburare şi atâta chin. Nici cea mai cumplită furtuna nu răscoleşte apele în aşa măsură. Faptul că o priveam pe ascuns mi s-a părut a fi egal cu obrăznicia. Am ieşit, dinadins, zgomotos, din ascunzişul meu. A rămas nemişcată. Cu aceeaşi privire fixă. Dar tulburarea ei se topea încet, cobora parcă în ascunzişurile albastre ale lacului. A început îmbulzeala zilei. Diurna şi încântătoarea îmbulzeală a celor ce nu au nimic de făcut. Asta n-o incomoda, o apăra, o menţinea în starea de vis. Toate bărcile plecaseră. A mea se legăna nepăsătoare. Scăpasem primii clienţi, dar asta nu mă necăjea. Vizitatori sunt destui. M-am întins pe fundul bărcii şi am tras pălăria peste ochi, să fur câteva clipe de odihnă. «Eşti liber, domnule?” Vocea groasă, aspră, vibra neplăcut. Nu m-am grăbit să sar în picioare. îmi puteam permite să fiu mai puţin amabil. Cu o zi înainte câştigasem destul. O oră de plutire pe lac în compania unei persoane puţin plăcute, cum o arăta vocea, nu putea fi plătită. Dar, în sfârşit, m-am ridicat. La capătul bărcii se afla femeia cu floarea albă. Se uita la mine, privind dincolo, în fundul pământului. «Vreau să închiriez barca, fără dumneata. Eu şi prietenii mei ştim să mânuim ambarcaţiuni mult mai mari. Cât?” «Depinde de ora plecării şi de timp…” «Să zicem că după ce se înserează şi până la miezul nopţii…” «Nimeni nu se plimbă noaptea». «Nu-mi pasă. Nouă ne plac nopţile pe lac». I-am cerut o sumă la auzul căreia ar fi trebuit ori să mă creadă nebun, ori să mă împingă în apă. «Bine». Vocea îi era mai subţire, de parcă trecuse pe la fierar. «Deci aşa cum ne-am înţeles, la lăsarea înserării?” «Sunteţi sigură că nu vă răzgândiţi?» «Plătesc înainte!» Şi mi-a aruncat, în barcă, un pachet de bancnote. Deci nu glumea. Am devenit, pe loc, amabil, serviabil. «Să vă pregătesc ceva special? Pentru suma asta sunt obligat să vă ofer o seară plăcută». A coborât privirea asupra florii albe. După o scurtă tăcere a rostit o frază ai cărui înţeles îl caut de atunci: «Nu petrecerea agreabilă mă interesează, ci depăşirea timpului». Ştiam cine sunt prietenii ei. Celelalte două persoane de care vă vorbeam. Doi bărbaţi. Unul era soţul femeii cu floarea albă, un industriaş bogat, cel mai bogat om, deţinea, am aflat mai târziu, controlul asupra multor fabrici de armament, de vârstă mijlocie, îndrăgostit până peste cap de nevastă, lucru rar şi aproape de neînţeles. Asta nu-l împiedica să aibă aventuri galante, cu fetişcane fragede şi cu nuri. Celălalt, mai tânăr, un tip complet aiurit. Pe unde trecea provoca încurcături. Cere chelnerului să-i lustruiască pantofii, cameristei să-i împingă maşina, o rablă, atunci când nu pornea, şi tot de astea. Oprea trecătorii pe stradă să-i întrebe unde i-au ascuns ochelarii. Saluta bărbaţii cu: bună dimineaţa, obrajii vă sunt coloraţi şi proaspeţi! Pe femei le provoca la câte o partidă de şah sau le invita: hai să ne îmbătăm, ca-ntre bărbaţi. Un distrat fără pereche. A doua zi, seara, femeia şi prietenii ei întârziau. Cerul s-a înnourat pe neaşteptate. Vântul bătea în rafale, nu prea tare, dar rece. Şedeam cu privirea aţintită în partea de unde urmau să apară femeia cu floarea albă şi bărbaţii ei. In răstimp, născocisem o poveste în care bogătanul era încornorat, aiuritul un tâmpit-deştept care-l sugea pe industriaş de bani şi încălzea patul nevesti-sii. Clienţii mei au sosit odată cu primii stropi de ploaie. Se întunecase atât de mult, încât deşi erau la câţiva paşi de mine, nu le desluşeam chipurile. Vorbeau între ei, tare. Se certau. Răspicată şi poruncitoare mi s-a părut vocea dogită a femeii. Bărbaţii şovăiau. Ea m-a zărit prima. S-a desprins şi a venit uşoară, cu mers vesel. «Du-te acasă. O să am eu grijă de barcă». «Se schimbă timpul…” «Cu atât mai bine. Pe vreme bună, plimbările pe apă n-au nici un farmec… Sunt fată de pescar. Aveam mai puţin de zece ani când, într-o noapte, pe furtună, am plecat singură în larg. Am arătat oamenilor că nimic nu ţi se poate întâmpla dacă soarta vrea altfel…” Pe lac, vântul stârnea ochiuri de apă. Am zăbovit înainte de a dezlega barca. Aspiram parfumul femeii. Avea umerii acoperiţi cu o pelerină scurtă, in mână floarea albă. Ne priveam prin noapte. Ea fără vreo curiozitate, eu iscoditor, mă apucase pofta să-i văd talia strânsă în rochie. «Dragă, fii înţeleaptă. Vântul lasă în urma lui o căldură umedă. Nu e chiar cea mai potrivită seară». Bogătanul era acel care o ruga. «Iepuraş, rămâi. Până ne întoarcem, trage un pui de somn. Vreau să mă plimb şi nici o armată nu mă poate opri. O să mă însoţească inginerul, e mai puţin blazat şi, jur, că n-am să-l violez». Ceva rece mi se scurgea pe şira spinării. N-am mai ezitat. Treaba lor, banii lor. Am dat barca la apă şi am ajutat-o pe femeie să coboare. Bărbaţii nu se grăbeau. Tăcerea păstra ultimele ei cuvinte. Deasupra bărcii se oprise luna ca o pată pe oglindă. Vântul încetase. M-am retras în penumbră, curios să văd dacă femeia o să renunţe. In jur tot mai multe umbre nemişcate, ceva nedefinit mă gâdila şi-mi făcea sete. „Ce să fac? Mă sacrific…” hotărăşte inginerul, cum îl numise femeia. «Bravo, inventatorule. Dovedeşti că în creierul tău mai este loc şi pentru altceva…» Vâslele lovesc apa. Barca ba se vede, ba nu se vedea. Cel mai bun lucru pentru mine era să dau ascultare sfatului şi să mă duc acasă. Bărbatul femeii înţepenit în alee strigă celor din barcă: «Vă aştept la Cazino». M-a ajuns din urmă la ieşire. «Dacă n-ai nimic mai bun de făcut, vino să bem un pahar». «Eu şi Cazino!…» «Atunci într-o cârciumă oarecare». M-a silit să beau toată noaptea. Nici pe el nu se ‘cruţa. Când s-a luminat de ziuă, a râs. «Le-am făcut-o… E timpul să pun capul pe o pernă… Dar unde? La hotel? N-am nici un chef. Nevastă-mea e nebună, dar nebunia ei mă ţine în forma, mă costă o avere şi-mi aduce două, îmi face, nebuna, reclamă… Are geniu ! Asta-i, iar eu am calitatea de a strânge toate geniile, să le ţin lângă mine. Inginerul are cea mai drăcească minte din câtă a avut omenirea. Mai multe idei decât clipe. Inventează… şi ce inventează? Exact ce ne ascunde natura. Forţa, forţa distrugătoare. Armele de până acum sunt un mare zero pe lângă ce o să scot eu pe piaţă. Nu unul, nu doi duşmani, nu un oraş, sute… Şi în umbra strigătelor de biruinţă, eu – stăpânul lumii. Nu mai vreau bani, am destui. Puterea şi nemurirea le vreau şi pe ea, pe nebuna mea dragă… Ştii care a fost ultima ei idee trăznită? Asta după ce o noapte l-a ascultat pe ălălalt nebun, căruia tocmai atunci îi făta mintea un ou de aur, o armă a cărei putere o să întreacă până şi forţa soarelui…, ne-a obligat să încheiem, chiar a doua zi, câte o asigurare pe viată, unul în favoarea celuilalt. In joacă ne-a dus şi la avocat şi-am schimbat testamentul… Râsul lumii, numai o minte întunecată ca a ei putea să născocească o clauză atât de tâmpită… Auzi, dacă unul dintre noi moare, sau amândoi, sau murim toţi trei, nu contează cum, asigurarea şi toate celelalte bunuri mobile sau imobile să constituie fondul de început al unei societăţi de învăţământ umanitar. Cei care urmează să beneficieze de încrederea absurdei investiţii vor trebui să facă dovada neparticipării la vreun act de agresiune – şi asta pentru ultimele trei generaţii. Invenţie cumplită, ca pe vremea inchiziţiei, când trebuia să faci dovada purităţii sângelui… Nebună, nebună şi iar nebună… De la avocat ne-a adus aici, să petrecem… Cum ajung acasă, anulez testamentul… Draga mea nebună, cu banii mei, bani adunaţi din vânzarea armelor… Mă stârneşte, mă stimulează. Sunt un om de afaceri, cu ambiţii… Ce te uiţi la mine ca un tâmpit? Gata, du-te la femeia ta… Dacă arată ca o ciumă, ori ca Afrodita, de e proastă ca noaptea, ori de luminează ca Athena, tot aia e, faceţi dragoste ca animalele…» Se troscăise. L-am scos la aer. Oraşul era acoperit de o ceaţă groasă. A clătinat din cap şi m-a îmbrâncit, pornind înainte, împleticindu-se. «Ceaţa şi ploaia, ploaia şi ceaţa activează nebunia şi geniul…” Rostea el şi râdea în hohote. M-am întors pe malul lacului. Poliţie, lume. Cineva adusese barca la mal, goală. Pe una din pânze era prinsă o floare albă. S-a presupus că vântul a încurcat pânzele şi barca s-a răsturnat. Numai trupul femeii fusese găsit, cu toate că apa era limpede şi n-avea unde să-l ascundă pe cel al inventatorului. Scufundătorii au răscolit lacul în toată adâncimea lui, fără folos. Eu cred că înecatul a fost luat de curent, lacul comunică printr-un coridor cu râul de dincolo de oraş, sau l-or fi mâncat racii…”
asta e întâmplarea care m-a făcut să plâng. Acum pierd multe ore prin biblioteci, răsfoiesc colecţiile de ziare. Vreau să aflu când şi dacă s-o înfiinţa societatea de învăţământ uman…
ţi s-a întâmplat să-ţi fie dragi mai multe locuri deodată? Mie mi se întâmplă cam la o săptămână. N-am uitat bine un oraş, că mă şi trezesc în altul. Geneva, Verona, Veneţia, Palatul Dogilor, Canale Grande…
Mă despart de ele cu inima sfâşiată. Le asemui cu un fel de patrii temporare unde sunt fericită pentru că mi-am propus, atâta timp cât stau în ele, doar să admir, să nu iau seama la tristeţea şi zbuciumul vieţii. Știu că n-am să mai revin în aceste locuri. De aceea le privesc îndelung, ca să mi le întipăresc bine in memorie. Strădania mi-e răsplătită. Mă simt pătrunsă de o linişte binefăcătoare, oamenii mi se par mai frumoşi, mai buni. Eu însămi m-am schimbat. Alta mi-e vocea, altul sufletul, alta judecata, alta înţelegerea.
Să vorbesc despre monumente, nu pot. îmi place să cred că ai să le vezi şi ai să te bucuri aşa cum o fac eu; cu sufletul ochiului.
Am a-ţi mulţumi pentru severitatea cu care ai vegheat asupra învăţăturii mele. „Qui vivens vios duxit de marmore vultus – a săpat cineva pe piatra unui mormânt şi cât de uşor mi-a fost să-l recunosc pe Vergiliu.
Deşi străbatem distanţe uriaşe, suntem scutiţi de oboseala călătoriei. Beneficiem din plin de progresul tehnic. Te urci în tren şi nu-ţi pasă de plouă, de ninge… Mai ţii minte că în copilărie muream de. frică ori de câte ori trecerea „căruţa cu fulgere” peste conacul nostru? Acum ştiu că furtuna are o forţă sălbatică şi alta fantastică.
(…)
Dudu este un om vesel, aşa cum îl ştii. Leagă uşor prietenii, ceea ce ne e de mare folos. Oriunde ajungem, suntem primiţi bine (cred că o parte din bunăvoinţa lor se leagă de banii lui) şi o ducem tot în petreceri.
Cred că primirea cea mai frumoasă ne-a făcut-o o familie de ţărani, undeva în nord. După ce am fost ospătaţi, bărbaţii ajunseseră la vin, a intrat în casă o bătrână, veselă şi prietenoasă şi mi-a oferit un buchet de flori de câmp, smulse, probabil, în grabă şi legate cu un fir de iarbă răsucită, aşa cum ţăranii noştri răsucesc câteva spice de grâu pentru a lega snopul. Am primit florile zâmbindu-i cât puteam de dulce, uşor încurcată că nu ştiam dacă trebuie sau nu să-i dăruiesc şi eu ceva în schimb. Aruncam priviri desperate şi întrebătoare spre Dudu, dar el se întreţinea cu primarul şi nu-mi dădea nici o atenţie. Până la urmă ea m-a scos din încurcătură. S-a apropiat de mine, mi-a luat mâna în mâinile ei şi, o clipă, m-a privit in ochi adânc, cu simpatie. Apoi şi-a lipit buzele de obrazul meu cu o gratie familiară care m-a făcut să înţeleg că ii plăcusem.
Am vizitat, în oraşele mari, unde industria este în floare, câteva fabrici. Sunt impresionante şi mizerabile în acelaşi timp. Impresionante prin forţa pe care o emană, să vezi sute de oameni coordonându-şi mişcările într-un ritm, să vezi motoare şi maşini uriaşe în mişcare, să poţi pipăi un obiect abia atunci născut, e ca un miracol. Mizerabile prin mizeria în sine. Lucrătorii sunt, In majoritate, prost îmbrăcaţi, prost hrăniţi, neodihniţi. In contrast cu patronii: voinici, sănătoşi, veseli. Unul dintre ei, simţindu-mă încordată, m-a întrebat dacă mă simt bine. N-am nimic, am răspuns. Doar că mă gândesc la ei, la viaţa lor. Ce şanse ar putea să aibă. «Fii atent, l-a avertizat el pe Dudu, încântătoarea dumitale soţie are idei cam liberale. Stimată doamnă, mi s-a adresat el direct, toată omenirea asta este un fel de roată uriaşă. Eu, soţul dumneavoastră, alţii ca noi, suntem nişte rotiţe mai micuţe, dar foarte importante pentru că roţile mici pun in funcţiune roata… fără noi sistemul ar claca!» «A, da, sistemul» am răspuns eu înţelegătoare.
Asta e tot. Curând venim acasă.
se întâmplă, se pregăteşte ceva în lume. O simt. Prea sunt mulţi oameni trişti. De i-ar lua în seamă, măcar o clipă, oamenii importanţi, ăia de învârt roata mare. Roată, rotiţe, rotiţe… fiecare om este o rotiţă…

Yvonne

Ps: „Nici nisipul, nici miriştile nu vor fereca pasul vremurilor ce vin.”

fragment din romanul Inelul de fum, Corina Victoria Sein, Ed. Eminescu,1984, CD Destine în oglindă, 2012

Clanul De Niro / CD


Cele şase volume ale romanului – document „Clanul De Niro” formează o saga a emigraţiei şi imigraţiei care s‑a desfăşurat timp de secole în Europa; ea acoperă concret un interval de 130 de ani (din 1870 până în anul 2000). Întâmplările povestite aici încearcă să redea trăirile, deloc simple, ale celor care au pornit pe acest drum, motivele pentru care au venit, au rămas sau au plecat, încercările la care sunt supuşi toţi cei care îşi părăsesc locurile de baştină, acomodarea cu lumea necunoscută în care se stabilesc, felul cum sunt acceptaţi sau respinşi, constrângerile la care sunt supuşi, sentimentele şi nostalgiile care îi încearcă şi, nu în ultimul rând, maniera în care noii veniţi şi, mai ales, descendenţii lor se topesc în creuzetul societăţii locale. ( Corina Victoria Sein)

COPERTA I

http://www.excelsiorart.ro/carte/clanul-de-niro-cd.html

Noutăţi editoriale


Coleta De Sabata, remarcabilă personalitate ştiinţifică şi scriitor de succes, a fost recompensată în Italia cu distincţii la cel mai înalt nivel. Romanele domniei sale se află în multe dintre bibliotecile italiene. De curând, sub egida Editurii Excelsior Art, şase dintre romanele semnate de Coleta De Sabata au apărut pe suport electronic. Evenimentul editorial nu a trecu neobservat şi, iată, prestigioasa revistă „Adeste”  din data de 15.12. 2013 editată de către Comunitatea italiană din România oferă un spaţiu generos de prezentare. CD-ul Clanul De Niro se poate procura exclusiv de la Editura Excelsior Art.

CD REV.ITALIA

Clanul De Niro / 1


Giovani De Niro

Prima întâlnire între episcopul de Oradea Inochentie şi tânărul Giovani De Niro avusese loc în vara anului 1865.

Episcopul trecea cu trăsura pe un drum aflat în lucru şi auzul îi prinse o melodie neobişnuită pentru meleagurile Ardealului, melodie ce îi amintea de anii petrecuţi la „De Propaganda Fidae” în inima Oraşului Etern.

Cei ce cântau, ritmându-şi astfel munca grea, erau constructorii de drumuri şi episcopul oprise trăsura, chemând la sine pe unul dintre oamenii ce trudeau în căldură şi praf. Cel ce se apropiase era şeful de echipă, foarte tânărul Giovani De Niro.

– Sunteţi italieni?

– Da, constructori din Italia.

– Aud că vorbeşti româneşte. Din care parte a Italiei aţi venit aici?

– Din Friul, de sub Alpi, de pe lângă San Daniele del Friul, dacă a auzit înălţimea ta de regiunea aceea, răspunse tânărul surâzând.

– Da. Cunosc. „Et in Arcadia ego” murmură pentru sine înaltul prelat. Ia spune, ştiţi să construiţi şi altceva în afară de drumuri?

– De toate ştim, răspunse cu mândrie bărbatul. Suntem constructori din tată în fiu, am lucrat în Germania, în Elveţia şi pe lângă Viena. Facem poduri, case, biserici, lucrăm în marmură, în piatră, în cărămidă. Nu ne dăm în lături de la nici o muncă cinstită.

Tânărul vorbea cu mai mult curaj decât îi dădea dreptul experienţa proprie, dar îi este caracteristic tinereţii să i se pară totul posibil.

Episcopul examina cu privirea grupul de oameni: erau tineri, sănătoşi, puternici, cu ochii întunecaţi şi dinţii strălucitori, pudraţi cu praf şi scăldaţi în sudoare.

– Eu sunt episcopul de la Oradea. Să vii duminică la Palatul Episcopal, poate ne înţelegem pentru o treabă.

– Sărut dreapta, sfinţia ta, voi veni duminică după slujbă, altfel nu pot. Trăsura se îndepărtă stârnind un nor fin de pulbere, iar oamenii reveniră la truda lor.  

În acest fel simplu a început colaborarea de o viaţa între episcopul Inochentie şi constructorul Giovani De Niro.

Duminică, după încheierea slujbei celei mari, tânărul De Niro, îmbrăcat curat şi cu faţa strălucind de cât o frecase, se prezentă la episcopie.

Inochentie, bărbat în puterea vârstei, subtil şi rafinat ca toţi prelaţii formaţi la Roma, îl invită mai întâi să-şi povestească viaţa şi, mai ales, să spună cum a ajuns pe meleagurile ardelene.

– De la unsprezece ani am lucrat cu tata în străinătate; la noi acasă nu avem ce munci; pământul, puţin cât este, îl cultivă femeile şi bătrânii: casele noastre sunt din piatră, nu se strică nici o data la o sută de ani; mergem în Germania, nemţii sunt bogaţi, plătesc bine, dar vor lucru de calitate şi constructori ca italienii nu sunt alţii în lume, spuse cu mândrie şi naivitate De Niro; iarna facem un pic de şcoală, aşa cum se poate. Noi lucrăm în echipă, nu ne amestecăm cu alţii, răspundem de ceea ce facem, de mici ne obişnuiesc părinţii să respectăm munca.

– Acum doi ani am fost angajaţi la o lucrare mare pe lângă Fiume. Se făcea acolo un drum de coastă, săpat în munţii care coboară până la mare. Am lucrat vara întreagă, muncă grea, dar domnii au fost mulţumiţi de noi şi ne-au plătit bine. Toamna, înainte de a pleca în Italia, a venit un domn să ne angajeze pentru construcţia drumului de aici. Dorea o echipă întreagă, lucru ce ne-a plăcut şi nouă. Am stabilit condiţiile şi primăvara ne-am prezentat în Ardeal, facem drumul, podurile şi construcţiile de artă, căci ne pricepem să lucrăm bine piatra.

– La Oradea se află multe construcţii făcute de italieni, zise gânditor episcopul. Olosigul a fost locuit de la început numai de italienii veniţi pentru a realiza marile clădiri ale oraşului, în limba maghiară „olasz” înseamnă italian, explică el.

– Noi suntem aici pentru prima dată, dar ne place, oamenii sunt primitori, ne înţelegem uşor cu ei, mulţi dintre ai noştri o rup pe româneşte, râse De Niro.

Episcopul asculta meditativ, ei ştia cât de asemănătoare este limba italiană celei române. Ii făcea plăcere să audă pe acest italian mărturisind, fără să ştie, despre originea comună a celor două popoare.

– Să mergem, să vedem ce aş dori să-mi construieşti, mai întâi locul, iar apoi îţi voi arăta planurile, ştii să le citeşti?

– Ştiu, am lucrat o vreme la un geometru din Udine, am învăţat să calculez o bolta, să ştiu cât material se cere, cum se ridică zidurile de sprijin, cât de groasă trebuie să fie fundaţia.

– Până la toamnă sunt ocupat cu angajamentul pe care îl am. Apoi voi merge în Italia, voi căuta echipa potrivită şi voi angaja oamenii. Am nevoie de cei mai buni constructori. În februarie aş reveni pentru a mă ocupa de găsirea de ziuaşi pentru săpături. Trebuie să aflu de unde pot cumpăra varul, lemnul, cărămida… toate materialele fără de care nu se poate începe munca.

– Bine, vino să studiezi planurile şi apoi fă-mi o ofertă, încheie episcopul discuţia.

Tânărul De Niro se aplecă şi sărută respectuos inelul episcopului. Ar fi sărutat şi pământul, numai să prindă din zbor această comandă.

Oferta pe care i-a făcut-o episcopului a fost modestă, dar acoperitoare. De Niro ştia că nu de la această primă construcţie se va îmbogăţi. Era important să pătrundă în lumea constructorilor, să se poată manifesta, să devină „cineva”. (…)

 

Din Volumul Clanul de Niro, (ediţie pe suport electronic, în curs de apariţie), Coleta De Sabata,  Ed. Excelsior Art