Eu m-am născut
după ce am murit.
După ce am murit
M-a înfiat cuvântul
Eu.
Care Eu
(Nichita Stănescu, Knjevna Peć, 10. 11. 1982)
(…)
Poezia lui Nichita Stănescu a şocat de la început prin deconstrucţia limbajului poetic tradiţional şi introducerea unui discurs ce ignoră cu dezinvoltură logica obişnuită. Cititorul era deconcertat deoarece, în ciuda imaginilor de o truculentă concreteţe, poezia aceasta îi dădea senzaţia unor abstracţiuni inaccesibile raţional. Avizat la normele „poeziei leneşe”, cum ar spune Ion Barbu, el se vede dintr-odată vulnerat de insolitul metaforelor, absurdele metamorfoze ce se produc într-un spectacol halucinant, montat cu un neobişnuit gust al straniului şi echivocului. Să fie totul doar manifestarea înclinaţiilor ludice stănesciene sau, dincolo de frivolităţile jocului, se ascunde altceva? Fără îndoială că, asemenea oricărui mare poet, Nichita Stănescu nu eludează problemele grave ale existenţei umane, numai că ceea ce-l singularizează printre contemporani este modul său propriu de a le aborda, iar acest mod se naşte dintr-o înţelegere profund originală a rosturilor poeziei. De la Nichita ne-au rămas, pe lângă eseuri, medalioane etc., numeroase interviuri în care poetul şi-a „deconspirat” cu generozitate liniile de forţă ale gândirii estetice, fără de care accesul la miezul universului său liric ar fi greu de imaginat. În primul rând, el recuză categoric ceea ce, cu o sintagmă prea bine ştiută, numim „poezia de idei”; faimosul vers camilpetrescian: „Eu am văzut idei” e amendat cu severitate: „Multora le-a plăcut acest vers, mie nu-mi place defel. Cum să vezi idei? Mai bine trăieşti nişte idei”. Prin urmare, poezia nu trebuie să vizeze abstractul, ci concretul viu al existenţei; şi cum cuvântul este „singurul lucru concret din fiinţa generală a conştiinţei”, „tatăl realului”, acestuia îi consacră poetul o meditaţie dintre cele mai fecunde. „Cuvântul – afirmă el într-un vădit spirit heideggerian – e singura casă a noastră, dacă avem o casă”. Sau, într-o şi mai frapantă apropiere de filosoful german: „Cuvântul este locul existenţei”. Cuvintele îşi apropriază structura materiei înseşi, se identifică cu lucrurile şi sfârşesc în cele din urmă prin a le înlocui, pur şi simplu, astfel că lumea lucrurilor se va converti treptat într-una a cuvintelor, deoarece „Numai cuvintele au fiinţă, / numai ele există”, în timp ce lucrurile nu sunt decât „exacerbare a vidului”, un „vid absolut” (O, lucrurile, din vol. Obiecte cosmice). „Foamea de lucruri”, care îl chinuie pe poet, se transformă deci într-o mistuitoare „foame de cuvinte”, căci „În străfundul fiecărui lucru nu există / până la urmă decât un cuvânt /…/ până la urmă în lucruri nu este / în miezul miezului decât un cuvânt” (Foamea de cuvinte, din vol. Oul şi sfera). Cu timpul însă, poetul îşi dă seama că şi cuvântul îşi are precarităţile lui, că poezia nu se identifică, totuşi, cu cuvintele ce o compun; prin urmare, „Nu se poate vorbi despre poezie ca despre o artă a cuvântului…”. Atunci ce fel de artă este ea? A necuvântului, răspunde Nichita, o artă a cărei substanţă rezidă în elemente primordiale „nenoţionale şi ambigue”. Cuvintele, aşa cum apar ele în practica vorbirii curente, sunt vehicole ale unor noţiuni, idei; or, insistă poetul, nu din idei se naşte adevărata poezie, ci dintr-o „tensiune semantică spre un cuvânt care nu există… Poetul creează semantica unui cuvânt care nu există”, se serveşte, altfel spus, de … necuvânt. Nichita ne propune aici, desigur, o înţelegere modernă a poeziei care nu mai exprimă idei, ci „tensiunea ideilor”, energia lor interioară. În consecinţă, valoarea intrinsecă a unei asemenea poezii va consta nu atât în comunicarea propriu-zisă, pe care poetul o şi ignoră dealtfel, cât în tensiunea comunicării, în tendinţa disperată a subiectului liric de a se manifesta cognitiv. Poeţii moderni, observă în acest sens G. Călinescu, „se joacă, făcând ca şi nebunii gestul comunicării fără să comunice în fond nimic decât nevoia fundamentală a sufletului uman de a prinde sensul lumii”. Aşadar, ceea ce contează într-un astfel de discurs poetic este în primul rând gestul comunicării sau, cum repetă Nichita de atâtea ori, sentimentul acesteia. Definind poezia ca „expresie a sentimentelor”, poetul pleacă de la convingerea că „Sentimentul este tot ce poate fi mai antiabstract, mai concret din conştiinţa omului”, de unde şi marea lui forţă tensională. Evident, nu e vorba de sentimentalismul banal, emanaţie a glandelor lacrimale, lirismul adevărat fiind, după expresia poetului însuşi, „o stare a sentimentului inteligent” (s.n.) Idei ca aceasta se regăsesc adesea în elaborările poeticienilor, la un Mikel Dufrenne, bunăoară, pentru care „cunoaşterea şi sentimentul sunt întotdeauna solidare”; cum însă procesul de comunicare poetică e mult mai complex, Nichita face şi alte dezvăluiri susceptibile să ne familiarizeze cu propria-i poezie şi cu cea modernă în general. Insistând asupra ideii că „Sfânt în om e sentimentul” şi că, în consecinţă, poezia e în primul rând expresia acestuia, Nichita Stănescu „reabilitează” astfel una din sursele permanente ale lirismului, expusă sterilizării, prin exces de intelectualizare, în ermetismul poeţilor moderni. Pentru Nichita, viziunea poetică este O viziune a sentimentelor („cu un surâs îmi e de-ajuns / să vă alung stări ne-nchegate. / Eu nu pe voi v-aleg, vă caut, / ci sentimentul, dulce flaut / şi frate geamăn cu iubirea îl aplaud”), dar şi revelaţie totodată, îşi are rădăcinile în momente de fulgurantă iluminare interioară. Asupra acestui adevăr poetul revine mereu avertizâd că „Poezia nu se naşte după program /…/. Se naşte din câteva revelaţii” a căror tensiune uriaşă determină apoi şi apariţia programului, alcătuirea construcţiei înseşi. Din seria unor asemenea revelaţii cea mai des evocată este aceea în care, după un meci de volei, tânărul Nichita, spălându-şi mâinile la o pompă, descoperă cu mirare înstrăinarea lor de sine. Existenţa mâinii i se pare absurdă nu atât pentru că avea cinci degete, ci deoarece trebuia să le spună „ele”, nu „eu”, iar atunci când vroia să zică „mâna mea”, nu putea spune „eu”. Perceperea acestei alienări îi dă conştiinţa tulburătoare că există, îi deschide perspectiva înţelegerii propriului statut ontologic, a rupturii dramatice de lume şi de lucruri. Poetul aminteşte şi alte revelaţii, trăite ulterior, dar aceasta rămâne cea mai semnificativă, ea marcând prima experienţă existenţială majoră, cu reverberaţii în gândirea şi opera sa, ca în Enghidu, de pildă, care începe cu versul „Priveşte-ţi mîinile şi bucură-te, căci ele sînt absurde”. (…)
Din volumul De la Eminesc la Nichita Stănescu, Iosif Cheie-Pantea, Ed. Excelsior Art
Casa care adăposteşte gânduri • Editura Excelsior Art 