***

De pe marginea drumului,
plopii
mi se uită în suflet,
geloşi
că numai eu sunt
încărcat de doruri
şi trec,
visând,
peste râuri doinind…

din volumul Poeme-Semenice, Iosif Băcilă, Editura Excelsior Art, 2014

Publicitate

„Mirarea Muntelui Albastru” sau consacrarea lirică a spaţiului şi timpului

Într‑o creaţie lirică, pe baza unor elemente dominante, se pot identifica etape artistice, un spaţiu afectiv şi imaginativ original, unde purificarea spiritului se face prin propagarea sunetelor vechi în pătimirea ecoului fixat în cuvinte ireductibile, îmbinare alchimică a sensurilor.

Este firesc să răzbată, în creaţia lui Iosif Băcilă, elemente din Lucian Blaga, Tudor Arghezi sau Ion Pillat, deoarece poetul vine dintr‑o lume în care glasul pământului vorbeşte şi azi. Răsuflarea ancestrală încă se poate recunoaşte în satele Almăjului:

„Eu
nu cânt piatra râului,
ci iubirile ei volburând –
mirarea
Muntelui Albastru
de-a se auzi pe sine curgând!”.
(Poeme-Semenice, p. 121)

Poezia lui de atitudine romantică este o evoluţie statornică spre clasicizare chiar din originea ei, dar mai ales după volumul Poeme (1993), prin care se depăşeşte faza experienţelor lirice în potenţarea elementelor tipologice pentru a „re‑construi” un univers al spiritului românesc vechi rural şi bogat în semnificaţii universale. Până în acest moment, poetul îşi dezvăluie şi îşi demonstrează intenţia. Devenită certitudine, o slujeşte cu temeinicie.

Creaţia‑„sărbătoare” defineşte poetul. Drumul unei sărbători (2007) sugerează metaforic o tendinţă normală în orice poezie, dar mai ales în creaţia care urmăreşte existenţa „eului profund”. Volumul Poeme‑Semenice (2014) îmi întăreşte această convingere. „Răspasul” în echilibrul liric rotunjeşte un univers poetic, contribuţie semnificativă în poezia bănăţeană şi în literatura noastră. Pe „drumul unei sărbători” se întâmplă „o calificare” lirică prin motive literare, adevăruri eterne. Între fiorul folcloric şi simţul modernităţii are loc „triumful simbolicii arhaice”. Impulsurile structurilor folclorice şi ale poeziei tradiţionaliste se subordonează experienţelor moderniste şi cadenţei sufletului în consacrarea artistică a spaţiului Văii Almăjului, a timpului simţirii româneşti care urcă din „izvorul tinereţii fără bătrâneţe” (Constantin Brâncuşi) în vibraţii autentice ca ale naturii, aducând câştig sensibil clarităţii şi meditaţiei.

Eleganţa expresiei, cu artă de bijutier, strălucirea imaginaţiei în cuvinte neaşteptate, care asimilează sugestii lexicale arhaice ca orientare deliberată, nu ca simplu ornament, armonia structurală a ritmului în modalităţi interpretative ale sonorităţilor fonetice, ale sensurilor prin combinaţii de efect („acasa izbăvitoare a curcubeului”), descoperă esenţa fiinţei în inefabil:

„Lacrima nopţii veşmântată
în otava măruntă,
neogoiul din spice
când zorii desfiră
pribegii de logodnă şi nuntă…”.
(Poeme-Semenice, p. 86)

„«Îndestulate cu dor», volumele lui Iosif Băcilă se vor o sărbătoare a slovei; «înminunarea» în cuvânt va fi, desigur, un dor mărturisit (cum îşi botezase placheta din 2010), cântând Muntele cu nume de floare, apa morilor din Rudăria (în sălbăticia ei), propunând un «răspas» în Valea Miracolelor, reamintindu‑ne nedeile de altădată, când se schimbau «mărfuri şi veşti»: «O, Doamne, / ce frumoasă / e clipa în care / mă‑nminun în cuvânt, / necum în uitare!» […].

Fondator şi redactor‑şef al revistei Almăjana, ostenind cu devoţiune la apariţia ei, membru în colegiile redacţionale ale altor publicaţii bănăţene, antologat, trezind interesul multor exegeţi din zonă (eseistul Ionel Bota dezvoltând chiar un Fals tratat despre «întemeierea» melancoliei, Editura Timpul, Reşiţa, 2002), Iosif Băcilă, cel «încărcat de doruri», trudeşte la «ocoşitele» sale poeme şi, auzindu‑se în cuvânt, se mărturiseşte fără rest, încercând a străcura (precum, altădată, un alt brav almăjan, preotul dr. Ion Sîrbu) câteva «bănăţenisme din munţi»: «Să te poţi / contopi cu cuvântul – / să intri în cuvânt / ca zorile înspre ziuă!».” (Adrian Dinu Rachieru, Poezie şi dăscălie, [în] „Convorbiri literare”, Iaşi, CXLVIII [2014], nr. 6, p. 88).

Fascinaţia cuvântului creşte din uimirea înţelegerii tainelor. Prin înţelesurile fiinţei în chemarea arhaicului, chemare a sângelui, are loc retragerea în vocaţia cuvântului de a lămuri ceea ce este fiinţa. Descoperirea semnificaţiilor legăturilor sufleteşti e începutul poeziei. Versul devine mod de raportare a fiinţei la fiinţă, o emoţie copleşitoare complicată de rafinamentul tâlcuirii, de luciditatea din actul creaţiei, de re‑confirmarea formelor prin modernitate. Poetul „se aude în cuvânt” şi trans‑punerea aceasta îl prinde bine, definindu‑i viaţa. Excelând în propria‑i chemare, prin funcţia suverană a metaforei, urmează ritualul întemeierii poemului ca sacerdot al naturii şi simţirii în seducţia reală a valorii, în întemeierea la zi a sensului nu doar din informaţii fundamentale, ci din trăiri esenţiale. Fără sens, omul, dar mai ales poetul nu e o fiinţă autentică. În lumea hiperactivă în care trăim, omul nu poate renunţa la deschiderile afective, are nevoie şi de poezie, iar poezia – de o casă primitoare: sufletul.

Libertatea individuală asupra cuvântului determină imagini artistice originale. O realitate specifică, Valea Almăjului, spaţiu privilegiat („Valea Miracolelor”), se impune de la sine prin structuri valorice lirice şi semantice care exprimă un univers de creaţie. Într‑o lume a convenţiilor, resursele lexicale sugerează, departe de artificial, rostirea unei realităţi de care poetul e legat profund subiectiv şi realizează, nu e un termen pretenţios, referenţialitate. E o soluţie faţă de criza cuvântului determinată de sensibilitatea postmodernă în căutarea unei paradigme care să restructureze viziunea şi simţirea.

Din perspectiva sinoptică a poeziei lui Iosif Băcilă, singeneza creaţiei evidenţiază „un registru liric care defineşte, prin autenticitate, o pagină însemnată adăugată, din Banat, literaturii naţionale.” (Ionel Bota, Fals tratat despre „întemeierea” melancoliei – eseu asupra poeziei lui Iosif Băcilă, Editura Timpul, Reşiţa, 2002, p. 50).

fragment din volumul Devenirea metaforei în poezia lui Iosif Băcilă, Constantin Teodorescu, Editura Excelsior Art, 2015

Poeme-Semenice

*

N-am destule poteci
să-mi pictez sufletul –
când l-am regăsit,
pe Valea cu morile,
pe Dealul cu florile,

Nu ştiu
cum s-a întâmplat
că mi se terminaseră
culorile,
sărbătorile,
privighetorile…

*

Nu ştiu
dacă trăiesc
cu adevărat
sau cuvintele
m-au adus pe lume
ca să pot înrăma
fragmentele de eternitate –
cum trunchiurile gorunilor
poemele fără titlu!

*

la Piatra Nedeii

Lângă pietrele-acestea,
timpul se îndestulează
clipă de clipă;

Eu – rătăcind
în cuvânt,
ca să nu mă dau uitării!

din volumul Poeme-Semenice, Iosif Băcilă, Editura Excelsior Art, 2014.

MIHAI EMINESCU. ROSTIREA CARE UMANIZEAZĂ

Eminescu, precum o lumină lăuntrică a iernii, vine, parcă de dincolo de timp şi din toate vremurile şi peste toate módele, să ne demonstreze, an de an, că în fiecare prag de An Nou, pentru noi, românii, cel mai frumos dar este idiomul prin care ne grăieşte însăşi lumina, adică limba prin care ieşim în lume, comunicăm şi ne comunicăm. Altfel spus, cuvântul, haina noastră sufletească, logosul primordial, pe care Poetul-nepereche l-a şlefuit atât de ca nimeni altul. Acesta este darul de-a pururi viu care ne dă identitate şi verticalitate, întemeindu-ne fiinţa şi cugetul.
Eminescu vine să ne amintească tuturor, la începutul fiecărui an, că există speranţă, că există renaştere şi că pre-cuvântarea noastră, a românilor, are ca putere de expresivitate şi semnificaţie trei haine miraculoase, trei niveluri nobiliare:
1. Limba minunată a poporului – mereu vie, lăstăritoare în virtualitatea ei purificatoare (şi zămislitoare, timp de atâtea veacuri);
2. Limba lui Eminescu – cu inefabilul său vers expresiv, deschizător de superbe zări şi drumuri;
3. Limba lui Nichita Stănescu – reformatoare ca viziune poetică şi cuprindere, de inedit potenţial expresiv.
Pe lângă aceste trei mărci poetice, bine conturate în originalitatea lor, cu foarte puţine excepţii (Macedonski, Bacovia, Arghezi, Blaga, Barbu, Voiculescu…), ceilalţi creatori de limbă mi se par variaţiuni pe aceeaşi temă.
Spuneam că Eminescu dă verticalitate fiinţei, prin rostire (limbă), aducând-o fericit în matca sa etnică şi spirituală, în haina sa rostitoare şi rostuitoare, iar idiomului – anvergură cugetătoare, luminătoare, plin de parfumuri spirituale, dar şi de mlădiere, armonie, muzicalitate, eufonie, toate la cel mai înalt nivel valoric pentru vremea de atunci şi de acum. Acestea constituie o pecete specifică, o matrice unică, din care, precum dintr-un nesecat izvor, se revendică modernitatea limbii şi poeziei noastre de după Eminescu. Textul eminescian, purtător al binecuvântatului geniu, dăruieşte bucurie intelectuală şi sufletească celor care se încumetă să-i pătrundă zarea.
Puterea născătoare, regeneratoare nu se poate regăsi decât într-o operă deschisă interpretărilor, care are de fiecare dată câte ceva de spus fiecăruia dintre noi, unduindu-ne şi uimindu-ne simţirea şi imaginaţia. În opera sa irepetabilă regăsim o chintesenţă, în care tradiţia s-a întâlnit, într-o fericită armonie, cu modernitatea, împlinindu-se într-un creuzet creator, care este opera sa unică. Din acest punct de vedere, moştenirea lăsată de „omul deplin al culturii române” este colosală. A ştiut ca nimeni altul să-i recepteze elogios pe înaintaşi, să-i aprecieze şi să-i stimuleze pe contemporani. A iubit folclorul, filozofia, literatura şi cam tot ce a creat important umanitatea până la vremea sa, mereu atent la ceea ce are şansa perenităţii. Numai aşa putea să se împlinească o sinteză uimitoare şi miraculoasă, într-o operă singulară (poezie, proză, dramaturgie, publicistică), în care sufletul şi mintea se bucură şi se regăsesc, minunându-se şi împrospătându-se de fiecare dată.
De aceea sunt optimist că şi sufletul, şi imaginaţia tinerilor de azi se pot găsi şi regăsi în opera lui Eminescu. Fie şi numai pentru faptul că reprezintă un dor nemărginit, o chemare fără saţiu, aşa cum credea Constantin Noica despre întâlnirea în idee a simţirilor apropiate – dacă nu m-ai fi găsit, nu m-ai fi căutat! Şi noi îl găsim în noi pe Eminescu, ca stare şi trăire, şi de aceea îl vom căuta mereu.
Şi, trebuie să recunoaştem, iată, acum, la 164 de ani de la naşterea Luceafărului poeziei române, că ne regăsim toţi în zarea măritoare a poeziei lui, cu nostalgiile, melancoliile, dorurile şi singurătăţile noastre, indiferent de vârstă, credinţă, profesie şi, de ce nu, naţionalitate. Pentru că spuza cuvântului adună şi încheagă, iar Eminescu a lăsat o vatră bogată în străluciri şi licăriri nepieritoare, care luminează, uimeşte şi umanizează, ca şi limba în care le-a rostit şi din a cărei spuză se trage, pentru a înfrunta şi a călători veacurile, prefigurându-ne şi purtându-ne destinul:

Dintre sute de catarge
Care lasă malurile,
Câte oare le vor sparge
Vânturile, valurile?

Dintre păsări călătoare
Ce străbat pământurile,
Câte-o să le-nece oare
Valurile, vânturile?

De-i goni fie norocul,
Fie idealurile,
Te urmează în tot locul
Vânturile, valurile.

Ne-nţeles rămâne gândul
Ce-ţi străbate cânturile,
Zboară vecinic, îngânându-l,
Valurile, vânturile.

Pentru că este bine să nu uităm că „arta este un nectar adunat pe aripi de suferinţă şi trudă” şi trebuie să îşi găsească locul de cinste în cetate şi în sufletele noastre.

Prof. Ion  CĂLIMAN
Revista Almăjana, nr. 3-4, an 2014, p. 2

Poezia azi – Iosif Băcilă

A trăi şi a crea prin iubire
Constantin Teodorescu ( Ontario Canada)

Clişeul „iubirea – temă eternă” nu poate fi ignorat. Orice clişeu are un caracter restrictiv, fiind o expresie categorică, determină reacţia de reţinere. Fără îndoială e un avantaj. Înţelegând lucrurile astfel, ajungi la convingerea că mai există ceva de spus. În orice caz, iubirea este o experienţă fundamentală, un sentiment plenar prin care existenţa se îmbogăţeşte ca sens. Că este esenţa lumii, o dovedeşte actul creaţiei divine (vezi şi Robert Grimm, Amour et Sexualité, în „Cahier Théologique”, Delachaux et Nietlé, 1962, passim).
Definită drept „cea mai generală dintre virtuţi” (Filocalia, Editura Harisma, Bucureşti, 1994, p. 151), iubirea nu e numai sentiment, tensiune a psihicului, instinct, dimensiune sufletească, e istoria lumii repetată în fiecare individ. Hemon (Sofocle), Romeo (Shakespeare), în esenţă, au simţit la fel, până la jertfă. Astfel, obiectul dieges-ului poetic se defineşte ontologic, eternitatea temei se exprimă prin prezentul trăirii individuale şi prin „faptul” cultural: cititorul percepe o iubire „străină” cu implicarea sufletului său.
Iubirea e descoperire de sine, un fel superior de a deveni conştient de ceea ce eşti, de fiinţa ta. Ceea ce se întâmplă şi în poezia lui Iosif Băcilă:

„Când pleci tu
e ca şi cum
aş rămâne fără drum.

Când vii tu
e ca şi când
iar e vară în cuvânt!

Când eşti tu,
tu eşti cea care
mă-nfloreşti c-o sărbătoare!”  (…)

 

Dor mărturisit

Nebănuind nimic,
Măcar că-i seară,
Răsfiră luna
Fânul
De-astă-vară,
Şi-mi rod
Scăluşii
Roua din cuvinte,
Ca ochii tăi
Aducerile-aminte!
A crâng tânjesc
Şi florile
Din glastră,
Oglinda
Din junie
Se uită pe fereastră,
Să pună mărturie
(Ştiu eu, când şi cum?)
Şi lemnului,
Şi pietrei,
Şi focului de-acum!!

Poem

Dorule, eşti vânt şi rug,
Eşti brăzdarul de la plug,
Eşti poteca mea, dintâi,
Drum eşti, moară, căpătâi!
Foiofiu de lângă apă,
Zaua lacrimii din pleoapă
Şi povestea ce mă ţine
Viers în floarea de măgrine!

din volumul Dor mărturisit, Iosif Băcilă, Editura Excelsior Art,

 

 

Emil Şain sau Cavalerul ideilor generoase

Trăitor în spaţiul pitoresc şi miraculos al Văii Almăjului, ascultam, prin anii ’80 ai veacului trecut, în fiecare duminică, emisiunile „Revista literară Radio” şi „Satira şi umorul” de la Radio Bucureşti.
În derularea cuprinsului celei de-a doua, nu lipsea – în mai toate zilele de sărbătoare – un nume: EMIL ŞAIN (Timişoara). Epigramele, aforismele, pamfletele, chiar scenariile unor emisiuni „creionau”, pe calea undelor, sub formă ironică, deficienţele comportamentale ale oamenilor, peisajul social.
Mai târziu, numele lui Emil Şain l-am întâlnit frecvent în paginile satirice ale unor reviste şi publicaţii timişorene, apoi în cele peste 35 de cărţi pe care le-a scris (romane, poezii, scenete şi piese de teatru, scenarii umoristice).
Ca dascăl care a dobândit oarece cognoscibilitate, am fost impresionat de capacitatea autorului de a trece atât de uşor de la un gen literar la altul, de la o specie literară la alta, cu aceleaşi reuşite evidente. De altfel, comentatorii şi criticii literari s-au străduit să remarce claritatea stilului său despodobit, inventivitatea cruciadelor ironice îndreptate împotriva convenţiilor şi preţiozităţii limbajului. Aş adăuga că literatura scrisă de Emil Şain nu excelează în profunzimea / adâncimea analizei, ci într-o provocare a obiectivităţii şi ficţiunii de a (ne) înfăţişa fapte de viaţă.
„Am gustat” însă, într-o mai mare măsură, textele lirice ale îndrăgostitului de cuvânt, texte care definesc – ca-ntr-o oglindă a lui Narcis – armonizarea contrariilor, fragilitatea fiinţei umane în antiteză cu elementele eterne ale universului înconjurător:
Cum plânge văzduhul,
Pământul mereu,
Asemeni plâng dorul
Şi Îngerul meu;
La fel şi iubirea,
Sublim curcubeu,
Priviţi cum plâng cerul
Şi Îngerul meu.
Şi noaptea palpită,
Şi cântă din greu,
Pe râuri plâng sălcii
Şi Îngerul meu…
Şi clopotul plânge
Când bate mereu,
Seninul din mine
Şi Îngerul meu,
Noi plângem întruna,
Şi plângem mereu,
Şi plânge seninul
Şi Îngerul meu…
(Lăsaţi Îngerul să plângă)

Alteori, poetul oscilează între sine şi lume, între nevoinţă şi absolut:
Toamna
Fluturii visează flori de cireş,
Flori de meri şi flori de salcâm,
Copacii îşi spală frunzele
În râuri de dor,
Pregătind culcuş stelei ce cade
În fiecare noapte.
Toamna
Ploile au miros de iarbă,
Fântânile strâng
Apele limpezi pentru mai târziu.
Toamna
Cuvintele noastre
Sunt mai pline cu meditaţia matură
Şi ne împodobesc regeşte viaţa.
Toamna
Suntem matcă,
Suntem râu,
Suntem păsări,
Suntem pământul însufleţit […].
(Toamna – 2)

Tema iubirii este o juruire necesară, dar ceremonioasă. Aspiraţia spre împlinire devine chemare, trăire elegiacă:
E fumul amar
Şi norul e trist,
Nu ştiu de visez
Sau dacă exist.
Las urme pe frunze,
Pe unde mă duc,
Cu sufletu-n lacrimi,
Şi ramuri de nuc.

Priviţi norul straniu
Cum vine spre noi,
Să cânte tristeţea
Din ploi şi noroi.
Priviţi visul nopţii
Cum doarme pe val,
Cu gândul speranţei
S-ajungă la mal.

Aştept ca să vină
Lumina de zi,
Să văd mersul umbrei,
Să-nvăţ a iubi.
Că nimeni nu ştie
Iubirea cum este –
E dulce, amară,
Ori tristă poveste […].
(Taina inimii)

Şi, reflectând – parcă sărbătoreşte – la fascinantul spectacol al lumii, Emil Şain are conştiinţa apartenenţei la cuvântul scris, la valorile majore ale poeziei:
În drumul meu
Către „codrul de aramă”
Nu am fost însoţit de nimeni.
Cu dorinţa
De-a asculta respiraţia
Lui Eminescu,
Am îngenuncheat
În faţa poeziei,
Sărutându-i
Frunzele arămii.
(Eminescu)
O împrejurare fericită mi-a oferit şansa de a-i fi îndeaproape şi de a-l cunoaşte mai bine pe Emil Şain.
În aprilie 2009, se împlineau 80 de ani de la ridicarea Monumentului lui Eftimie Murgu (sculptor: O. Han), la Bozovici, „Metropola” Văii Almăjului. Pentru că, în aceeaşi mirifică primăvară, revista „Almăjana” – publicaţie culturală editată de Cercul literar﷓artistic al Liceului Teoretic „Eftimie Murgu” şi Centrul Zonal de Învăţământ Bozovici – aduna 10 ani de apariţie, am considerat că cele două evenimente, remarcabile pentru spiritualitatea Banatului, puteau fi sărbătorite / marcate împreună.
Îmi doream ca revista să apară într-o prezentare de sărbătoare şi să coordonez apoi „ieşirea în lume” a unui volum dedicat lui Eftimie Murgu. De aceea, am selectat din paginile „Almăjanei” cele mai valoroase eseuri, studii şi articole consacrate marelui cărturar. Pentru o mai bună înţelegere a spaţiului / locului unde s-a născut, a trăit şi pentru care s-a jertfit Murgu, am alăturat şi materiale legate de specificul Almăjului şi al Banatului, iar „în vecinătate” (Addenda) – câteva dintre operele literare perene (în întregime sau fragmente) inspirate din viaţa şi faptele ilustrului înaintaş. N-am lăsat deoparte nici comunicările susţinute în cadrul Festivalului Văii Almăjului ori pe cele de la simpozioanele şi manifestările organizate de Societatea Culturală „Ţara Almăjului” cu prilejul „Bicentenarului Eftimie Murgu” (2005).
Căci „Ceva i-am rămas datori: Să stoarcem din viaţa şi din vorbele lui tot ce mai poate fi de folos naţiunii, pe care a iubit-o, căreia i-ar fi dat tot sufletul, dacă întâmplarea nu l-ar fi aşezat printre puţinii care veniseră prea devreme pe arena bătăliilor pentru libertate.” (G. Bogdan-Duică).
Revista „Almăjana” a apărut / s-a tipărit cu un număr sporit de pagini şi într-o prezentare grafică de ţinută. Tirajul volumului omagial Eftimie Murgu (1805-1870) – Erudiţie şi Faptă s-a epuizat însă în scurt timp. În acest context şi mai ales că în 2010 se comemorau 140 de ani de la moartea lui Eftimie Murgu, am primit din partea Editurii Excelsior Art (director: doamna Corina Victoria Sein-Bădulescu, reputat scriitor, şi Emil Şain – manager-editor) propunerea / provocarea de a scoate un supliment de tiraj sau chiar o nouă ediţie a cărţii. Am optat pentru a doua variantă.
Astfel, autori, editori şi tipografi veneam în întâmpinarea liceenilor Almăjului; studenţilor din Reşiţa, Timişoara, Arad, Cluj-Napoca, Iaşi, Craiova, Bucureşti şi din alte centre universitare; cercetătorilor umanişti, licenţiaţi, masteranzi şi doctoranzi care abordează teme legate de „vremile trecute” şi tradiţiile locului; profesorilor tineri din instituţiile Banatului Montan; românilor trăitori în Serbia, Bulgaria, Grecia şi în alte ţinuturi din Sudul Dunării; tuturor celor interesaţi să studieze mai îndeamănunt preocupările gânditorului paşoptist (lingvistică, filozofie, muzică, istorie, religie, folclor etc.). Pentru că Eftimie Murgu n-a fost doar figura emblematică a Văii Almăjului, a Banatului şi a Întregului Neam Românesc, ci Eruditul şi Făptuitorul (Filozofia mea e Fapta), Mentorul Generaţiei de la 1848, Revoluţionarul, Gânditorul şi Cărturarul. Şi, nu-i de mirare, o înălţătoare Lecţie de viaţă şi de cuget.
Am întâlnit atunci un manager-editor sincer şi apropiat, echilibrat şi receptiv, dar şi un mănunchi de truditori remarcabili ai actului editorial. De fapt, dacă revista „Almăjana” va împlini în curând 14 ani de apariţie neîntreruptă, dacă după 2007 şi eu, şi Florina-Maria Băcilă (fiica mea), lector dr. la Departamentul de studii româneşti al Universităţii de Vest din Timişoara, ne-am publicat cărţile la Editura Excelsior Art, lansându-le în Valea Miracolelor, în Caraş-Severin, în Banat ori în ţară, o câtime de sprijin i se datorează lui Emil Şain. Iar, în peisajul literar românesc, împovărat de disensiuni şi animozităţi, dumnealui a fost / a reprezentat, pentru noi şi pentru nenumăraţi alţii, un semn de obiectivitate şi normalitate.
Fiindcă, dincolo de opinii personale, de succese şi oprelişti, Emil Şain s-a străduit a fi – ca manager, ca scriitor şi ca om – CAVALERUL IDEILOR GENEROASE.

● Cu o percepere premonitorie a valenţelor adevărului neîngăimat, ci rostit / scris.
● Cu o lucidă luare-aminte asupra faptelor culturale fără de care nu se poate trăi; „faptele sunt numai oamenii, pe care-i educăm, şi cărţile, câte suntem în stare să le scriem.” (Eugen Simion).

Iosif BĂCILĂ,

din volumul Lacrima s-a întors la stea, 2013