Fata Amurg / 3


ne5

(…)

Maria privea Râul mare, în revărsare.
Apa se rotea, trăgând crengi rupte, încă verzi, în fierberea cenuşie. Apoi, cu o smucitură le azvârlea sub pod.
Deasupra apei apăru pe neaşteptate o rădăcină de copac. Pe ea stătea un porumbel, îşi împlântase energic picioarele în scoarţa tare, stabilindu‑şi echilibrul printr‑o uşoară desfacere a aripilor. Avea capul dat pe spate, de parcă admira cerul şi gângurea o chemare. Apei îi place porumbelul, îi respectă curajul. Nu azvârle rădăcina în vâltoare, o lasă să alunece sub pod.
Lumina blândă a zilei de toamnă scânteia, formând desene din cele mai diferite pe perdeaua verde‑maroniu a pădurilor.
Staţiunea era împânzită cu o mulţime de turişti ce se plimbau lent. Câte un copil se desprindea de grup şi alerga mai departe, singur, spre o floare, o pasăre, spre o piatră de vreo formă ciudată.
Clipocitul apei urca până sus, sub pod.
Maria, vrând să nu piardă nimic din sunetele şi mişcările ce o înconjurau, se sprijini de balustradă.
Îi auzi vocea. Îşi lua rămas bun de la cineva.
Visa?
Şl totuşi, se întoarse.
El, zâmbitor, cu toată lumina şi aerul râului adunate pe chip, scoase o exclamaţie scurtă:
– Maria …
Nimic nu se cutremură în jur.
Şi totuşi, pentru Maria lumea rămase agăţată de clipele în care Vlad o chemase pe nume, cu o voce gravă şi plină. Simţea cum o boare răcoroasă se prelingea din muntele apropiat, peste dealuri, peste acoperişurile vilelor, în parc, peste oraş. Strada îngustă, indiferentă până acum câteva clipe, înainte de a nu‑l fi adus pe Vlad, îi trezi, brusc în minte, tot trecutul. Se uită în apă. Era singura posibilitate de a înfrunta minutele următoare.
– Am venit…
– Te văd …
Maria înţelegea din ce în ce mai puţin de ce plecase Vlad, de ce o căuta acum, de ce ea nu l‑a oprit atunci, demult.
– … am venit pentru că …
– Ştiu, Vlad. Nu cred însă că ai ales clipa cea mai potrivită … După plecarea ta am fost nevoită să mă iau în serios, am descoperit că sunt puternică şi răbdătoare, că nu e bine să te tot admiri prin ochii altuia … Încercarea era nouă, mă ameţea, îmi aducea un prezent copleşit de tulburări din cele mai diverse …
Maria ştia că Vlad nu pune preţ pe cuvintele ei. Nu l‑au interesat niciodată gândurile ei.
Tăceau. Fiecare din alt motiv.
Tăcerea Măriei se umplu cu lucruri petrecute, cu amintiri. Gândurile veneau unul din altul, se legau unul de altul. În toate ea apărea tânără, tandră, dependentă. Din noaptea acelui trecut pe care îl gândea, alese un moment și vorbește în șoaptă, fără să-i pese dacă bărbatul de lângă ea o ascultă:
– Vlad, îmi vin în minte, ce bine că memoria păstrează şi intensitatea emoţiilor, zilele unui alt concediu … Prima mea excursie cu tine. În ce mă priveşte totul era inedit şi foarte important. Tu, dimpotrivă, erai prost dispus, mereu gata să te iei la harţă. Fuseseşi de atâtea ori în străinătate. Călătoria noastră te irita, pentru că nu te simţeai bine să fii şi tu un călător printre călători, anonim … Văzându‑te aşa, plăcerea mea era umbrită … N‑aş fi avut pretenţia să te porţi ca un bărbat îndrăgostit, voiam doar să nu uiţi că eram şi eu cu tine… Drumul cu avionul a durat aproape patru ore. Vreme în care am rămas ghemuită în scaunul meu, reţinându‑mi respiraţia, cenzurându‑mi bucuria… Speram, aşteptam mai mult de la zilele pe care le aveam în faţă… În avion, o singură dată mi‑ai vorbit, când ni s‑a servit prânzul. Mie‑mi era rău sau, poate pentru că eram fericită, n‑am putut să înghit nici măcar o gură de cafea. De ce faci mofturi? m‑ai întrebat. Nu fac! Eşti ridicolă! Tu, ca un adevărat turist, mâncai cu poftă. Nu voiai să rămână neconsumat ceea ce şi intra oricum în costul biletului… La ora ceaiului, comandantul echipajului ne‑a dat câteva informaţii despre oraşul în care urma să ne lase. Apoi, a anunţat: stimaţi pasageri, printre dumneavoastră, la bordul navei, se află şi Vlad al nostru, campion olimpic de mai multe ori… Tovarăşii noştri de drum s‑au bucurat, unii, s‑au ridicat de pe scaun şi te căutau din ochi. S‑au potolit când, căpitanul, în persoană, a venit să‑ţi strângă mâna… a venit, un timp, aţi vorbit doar despre sport. Simţeam că interesul lui era mai mult de formă decât, adevărat… Am încercat să iau şi eu parte la discuţii. Se ivise ocazia să vorbesc despre succesele, despre munca ta, alta nu‑mi oferiseşi… Intervenţia mea te‑a supărat… A mai fost ceva… A, da… Una din zilele de concediu s‑a întâmplat să fie şi ziua mea de naştere. Tu n‑ai dat nici un semn că ştiai, eu am tăcut. Imensă mi‑a fost bucuria când, seara, grupului nostru i s‑a servit cina în mod festiv. Fiecare oaspete avea o sticlă de vin, iar pe masa noastră luceau stins nişte superbi trandafiri de un roşu închis. Lângă tacâmul meu, felicitarea de rigoare. Mai mult, la sfârşitul cinei, dirijorul nevăzut, credeam eu, a făcut un semn şi toată lumea a cântat pentru mine… Spre miezul nopţii, uşor ameţită de vin, de dragoste, m‑am prins de gâtul tău, voiam să‑ţi mulţumesc. Tu mi‑ai ghicit intenţia. Te‑ai desprins şi m‑ai dojenit: Fii serioasă. Au făcut‑o gazdele. Intră în obicei!… Da, abia în ultimele zile de concediu te‑ai înviorat, ai fost drăguţ… zilele în care băteam magazinele să cumpărăm câte ceva pentru Eva.
Un nor acoperi soarele. Umbra subţire tremură pe suprafaţa apei şi‑i învălui pe Maria, podul şi pe Vlad. Nu mai era nimic clar.
Măriei i se păru că doar curgerea apei pe sub pod mai strălucea în lumea reală şi avea o existenţă autentică.
Clipele treceau.
Privirea lui Vlad fugea în toate părţile. Pregătise această întâlnire cu prudenţă, în detaliu. Mintea lui închipuise o sumedenie de variante.
Pentru începutul conversaţiei alesese două cuvinte, altfel singurele pe care le rostise: am venit, cuvinte cheie care trebuiau, conform planului, să o determine pe Maria se să tremure de emoție, să i se arunce în brațe. Or, ea nu părea deloc dispusă să acţioneze aşa. Abordase acel aer de prietenie distantă şi superioară înţelegere.
„Să fi devenit, între timp, spre ghinionul meu, o femeie înţeleaptă?” se întreabă uluit Vlad.
De pe pod, mişcarea apei părea derutanta şi la voia întâmplării. Privitorul se temea în fiecare clipă de ceva. De adâncimea albiei, de măcinarea stâlpilor de susţinere, de măturarea bărcilor legate la mal.
Chipul Măriei era întors către apă. Vlad se reazemă şi el de balustradă şi se uită la jocul apei. Îl atrag mai ales valurile mici, iscate parcă din nimic, lupta lor. Privirea lui e atât de concentrată încât peste ea se aşternu un voal de amurg violet. Parcă se făcuse seară, parcă nu se mai afla pe pod, ci în casa lor…
Un băieţel îl trase de mână, readucându‑l în prezent.
– Nenea, îmi dai un autograf?
Vlad privi îngândurat năsucul încreţit şi obrazul trandafiriu şi uită ce dorea copilul de la el.
– … şi eu o să fiu campion …
Vlad zâmbi. Luă caietul cu autografe din mâna copilului şi, desenându‑şi semnătura, îl întreabă încet:
– Vrei numai autograful meu? De la ea, nu? şi făcu un gest cu capul spre Maria. Băiatul îi urmări privirea şi ridică umerii a nedumerire: da’ de ce?
– N‑o cunoşti? insistă Vlad.
– Nu…
– Întreab‑o cine e, n‑o să‑ţi pară rău . ..

(…)

fragment din romanul Fata Amurg, Corina Victoria Sein, Editura Facla, 1987

Reclame

Din nou acasă


vibratie4

Noaptea se afundă în somn
doarme

În casa mea
noaptea nu doarme niciodată
ascultă povești nesfârșite
rostite de cutii ce închid
vise secrete
fapte mai zgomotoase decât
zumzetul rămas dincolo de ziduri
decât
strigătele în noapte
lăsate-n urmă de voci fără identitate

păsări și fluturi
străjeri zgribuliți
se grăbesc
să aprindă felinare în cer

Peste drum
tineri
prinși în margine de dor
cântă

Casa geme obosită

șuvițe de lumină galbenă
lasă riduri
pe un chip trist
cândva frumos
tânăr
călător neobosit
spre gură de izvoare

acum
e învins de timp
dar uneori
zâmbește unui vis
redescoperind chiupul tânăr
încă depozitar de lumină

Ziua își scutură pletele firave
și acoperă ferestrele către noapte

din volumul Ritual cu absență, Corina Victoria Sein, 2015

Inelul de fum / 18


inelul de fum

(…)

Şi am venit.
Din prima seară, petrecută aici, am început să cioplesc o cruce. Nu eram meşter, dar ştiam că am s-o fac. Lucram pe îndelete. Chiar dacă Unirea s-ar fi înfăptuit într-o zi, două, eu oricum mi-aş fi amânat călătoria. Aşteptam să crească George. Trebuia să-l duc acolo, în sat, să tragă aer în piept, să simtă puterea rădăcinilor şi rezistenţa trunchiului care-l ţinea pe el, mlădiţă tânără…
Iarna lui 1918, în decembrie, ne-a adus Unirea. Puteam să trec munţii fără teamă. Nu mai eram un fugar. Eram la mine acasă şi aici şi acolo. Am lăsat să mai treacă un timp. Crucea era de mult cioplită. O făcusem din lemn tare, afumat, ca să dureze cât piatra… O ţineam acolo, sub icoană, cum bine ai observat, domnişoară Iulia. Nimeni nu ştia ce e cu ea. Nici Saveta. Într-o toamnă, l-am luat pe George, era măricel, şi am plecat. „O să lipsim o săptămână, poate mai mult”, i-am zis eu Savetei, care şi-a dus mâna la gură, ca să-şi oprească întrebarea.
Am plecat cu o căruţă. Drumul era lung şi anevoios. Am ajuns la marginea satului după câteva zile, pe înserate. Am deshămat caii, am aşternut pătura pe pământ şi ne-am culcat. Zorii ne-au găsit în picioare. Voiam să văd cum răsare soarele, cum se trezeşte la viaţă locul şi oamenii. Primul pe care l-am întâlnit şi care s-a oprit, uitându-se lung la mine, m-a întrebat:
„Nu eşti de prin partea locului…?”
„Ba sunt…”
„Al cui?”
„Al pământului…”
„Ai lui suntem toţi…”
Vocea omului mi se părea cunoscută. L-am privit mai atent. Şi el îşi strânsese pleoapele ca să mă vadă mai bine.
„Eşti Ion, nu-i aşa?”
„Iar tu eşti Levente…”
„Eu sunt…”
Ultimul om din sat pe care-l văzusem, la plecare, fusese şi cel care mă întâmpina acum, la întoarcere.
„Ca să vezi…” Am încercat eu să trec peste momentul de stânjeneală. Apoi am tăcut. Eu priveam spre sat. El cerceta căruţa.
„S-a făcut Unirea…”
„S-a făcut…” răspunde el moale.
„Suntem în România…”
„Da, suntem acasă…” Vorbele lui erau ca de piatră. Nu puteam trece dincolo de ele, să-i văd sufletul.
„S-a schimbat ceva?”
„…Contele Attila a murit. Contele Ladislau a mai venit o singură dată, când a lichidat moşia…”
„Cine a cumpărat-o?”
„Domnul Şandor… N-ai a te teme, vine rar pe aici… Abia e începutul. Aşteptăm.”
„S-o schimba şi pentru noi câte ceva, spun eu cu glas tremurat. Şi, apoi, la amintirea trecutului, îl întreb îngrijorat: «Pricinuiesc cuiva vreo pagubă dacă las caii slobozi?»„
Levente a ridicat din umeri fără să-mi răspundă. Apoi a încercat să plece. După câţiva paşi, mă întreabă:
„Ai venit să rămâi?”
„Nu încă…”
„Să ne vedem cu bine…”
Am împiedicat caii şi am scos din fân crucea. Am ridicat-o pe umăr şi am pornit cu pas măsurat, să nu obosesc. George ştia că nu e frumos să pui întrebări. M-a urmat ţinându-mă de mâna liberă.
Sătenii trebăluiau prin curţi. Le dădeam bineţe. Privirile lor erau uimite, neliniştite, văzându-mă cărând în spate o cruce. Unii mă recunoşteau imediat şi ieşeau în drum, alăturându-mi-se. Veneau tăcuţi, potrivindu-şi mersul după pasul meu. Îi simţeam aspri şi buni. Aşa cum îi simţisem într-o altă toamnă, când, înfruntând mânia vătafului, mă luaseră sub oblăduirea lor. Mulţi dintre cei de atunci nu mai erau.
Am ajuns la locul unde, odinioară, se afla casa noastră. Am micit pasul. Inima-mi bătea puternic. Focul nimicise totul. Pesemne că nimeni, în noaptea aceea, nu încercase să oprească furia flăcărilor, dar cineva, în primăvara următoare, sădise în pământul ars şi îngrăşat cu cenuşă un măr şi un păr. Crescuseră frumos şi dăduseră roade. M-am gândit atunci că toamna s-au întâmplat toate evenimentele importante din viaţa mea. Toamna, una oarecare pentru toată lumea, va fi şi ultimul meu anotimp… Deşi nu priveam în spate, ştiam că tot mai mare e mulţimea, că ea mă urmează poate neînţelegându-mă, sau poate dimpotrivă…
Biserica din vârful dealului, din mijlocul cimitirului, m-a întâmpinat cu tăcerea ei veşnică. Poarta era închisă. Am dat zăvorul de lemn la o parte şi am trecut cu crucea în sparte. Zgomotul a tulburat liniştea stăncuţelor ce-şi aveau sălaşul în clopotniţă. Şi-au luat zborul, lăsând în urma lor un cârâit înspăimântător. Mormântul tatei era aşa cum îl ştiam, oare cine curăţa iarba, cine-l săpa?, doar crucea lipsea. Pretutindeni pacea topită în umbrele oamenilor, în umbrele care se amestecau către o întindere deschisă, fără capăt, până-n amurg.
Cineva mi-a adus o lopată. Am scormonit cu mâna până am dat de glastra cu cerceluş. Floarea pierise. Am făcut o gaură adâncă şi am fixat crucea. Am îngenuncheat şi am rostit încet: «Tată, acum poţi să afli ce se petrece în lume». (…)

fragment din romanul Inelul de fum, Corina Victoria Sein, Ed. Eminescu,1984, CD Destine în oglindă, 2012

Haina mamei cea neagră


casa parasita

Casa părintească, urgent,
Cu o telegramă m­-a chemat.
Pe drumeag,
Bolovanii s-au plantat
Şi crescuseră, an de an,
Ca şi merii, ca şi nucii.
Poteca dinspre grădină,
În faţa mea se lega,
Cu sârme tot mai ghimpate,
Iar, în poartă,
Un ciocan bătea cuie
Şi ofta.
Mesteacănul, şi el,
S­-a uscat
Când m-­a privit.
În bradul de la fântână,
Un steguleţ, afumat,
Ca­ntr-­un ştreang,
Ţinea în braţe
O păpuşă.
Şi o ulucă,
Îmbrăcată în haina mamei,
Cea neagră, cu care ieşea în lume,
Vorbea: Dezbrăcaţi­-mă!
O altă ulucă îi şoptea:
Numeşte pe cineva.
Prin preajmă, un corb
Se recompunea,
Din călătoria mea spre casă.

din volumul Casa părăsită, Tatiana Flondor Arieșanu, 2006, Editura Excelsior Art

Do not expect


COPERTA CAPCANE

Don’t let yourself pushed aside
by the wind frightfully evading life
by romantic ideation emigrated to the imaginary

I will be back

we’ll be wandering across galaxies
today standing forbidden
as for respite
we will opt for
the memories’ temple
from which radiates
instead
of rising prayer
the sound of rustling leaves.

unchained expectations
are flown by the serene breeze
to immolate in the chimney all the pain

only the pain shared with us
day by day
life’s blood.

din volumul Traps / Capcane, Corina Victoria Sein, traducere în limba engleză de Mihai Mihuţ, ilustraţii de Marius Fechete, în pregătire la Ed. Excelsior Art, 2015

Dorinţă


meditativ
 
Ştiu
nimic nu am înţeles
nici iubirea
nici trădarea
nici ura

Nu ştiu
cum să respir
în lumina ce vine spre mine pulsând a bucurie…
 
Aş vrea
să fiu reinventată
de-un vis ce are puterea
de a mă întoarce în ieri
lăsându-mă să aleg calea liberă
spre mâine
apoi
să înţeleg
că tot ce se  întâmplă
durează doar o clipă…
 
lumina
se-ntoarce pentru a aduce noul
în poveşti diferite…

 

din volumul Capcane, Corina Victoria Sein, 2014