Dacă dragostea

Dacă dragostea ne depăşeşte,
despărţirea este ca limba maternă
auzită deodată în gări necunoscute.
Doar uimirea ce ne cuprinde brusc
pe noi cei ce citim frânturi dintr-o scrisoare de dragoste.

doar despărţirea care ne sperie:
nu din dragoste se naşte, ci din ură,
pentru care a pleca înseamnă a te reîntoarce

(septembrie 1969)

din volumul Poeme alese, Rzszard Krynicicki, traducerea: Constantin Geambașu, Ed. Excelsior Art, 2014

Publicitate

Către…

duioşie supărătoare ca o despărţire:

tu – nici măcar nu vorbeşti în somn
eu – nici măcar în somn nu încetez să tac
între noi nu sabia stă, ci sângele – zămislit
între noi zace teama
gângurit de porumbei singurul ecou al convorbirilor noastre
(oare această povară o va ridica porumbelul alb al şoaptei?)
parcă ai fi şi soţie şi singurul meu copil
sânge din sângele meu
boală incurabilă
vers alb
discuţia cu tine îmi apropie lumea
discuţia cu tine îndepărtează lumea

apropiată ca zorii dimineţii

din volumul Poeme alese, Rzszard Krynicicki, traducerea: Constantin Geambașu, Ed. Excelsior Art, 2014

 

Cercul de oglindă / Dolina

(…)

Dolina intră în casă, îşi scoase haina, o atârnă în cuier, aruncă o privire în jur. O dungă galbenă de lumină înviora parchetul, se strecura pe sub uşa de la baie, se auzea clipocitul apei. Diana se afla la ora ei de igienă, şi, în bucătărie, zăngănit de ceşti. Probabil că Ana pregătea ceaiul. Îşi descălţă cizmele, apoi cu vârful piciorului căută, pe pipăite, papucii de casă. Îi găsi la locul lor, îi încălţă. Îşi frecă mâinile îngheţate. Palmele îi erau moi şi pielea, încălzită prin frecare, ustura. „Am pe undeva o pereche de mănuşi îmblănite, să le caut. Zăbovi o clipă, ca şi cum cineva ar trebui să fie de acord cu intenţia sa. Abia când din camera de baie străbătu strigătul Dianei: „Ana, vin’ şi dă-mi prosopu’!”, aprinse lumina. Observă că propria-i umbră, proiectată pe perete, semăna cu un copac fără ramuri. Şi totuşi, aerul pe care-l respira era aerul de-acasă; dintr-o clipă în alta, Diana, învelită în halatul de baie, se putea repezi să i se atârne de gât şi, alintându-se, prefăcându-se îngrijorată, s-o ia la rost: de ce vii atât de târziu? eşti îngheţată tun, să nu răceşti, ce mi-ai adus?
Nu, în seara asta nu avea putere să o asculte şi să-i surâdă, aşa că se va retrage în camera ei. Un gest de rutină; ridică privirea spre oglinda prinsă pe perete. I se păru, şi de data asta, că ea, cea care stătea în faţa oglinzii, era mai puţin reală decât cea reflectată de apele argintii. Surâse dispreţuitor, fără să-şi dea seama că acest surâs o teroriza. În pragul dormitorului, avu senzaţia că a călcat pe un strat de cioburi de sticlă. Se răzgândi şi intră în sufragerie. Aici parcă era mai bine, deşi senzaţia de oboseală n-o părăsea. Era atât de obosită încât până şi părul îl simţea apăsând-o ca o povară. Pe masa de lucru a Dianei era deschis carnetul de note. Îl ridică, apoi îl închise. În uşă apăru Ana cu un prosop pe braţ.
– Te-ai întors? o întrebă şi fără să-şi ascundă curiozitatea, îi cercetă chipul.
– Diana şi-a făcut lecţiile? se interesă Dolina mai mult pentru a scăpa de privirea ei.
– Văd, după cum te porţi, că ai avut o zi grea… Eu zic să te îngrijeşti, du-te la doctor!
– Să-mi spună, ce? Că am ajuns într-o stare de excesivă extenuare? Asta o ştiu şi singură, ce ar putea descoperi mai mult?…
– Atunci învaţă să păstrezi ce ţi-a mai rămas…E timpul să te gândeşti şi la tine…
Dolina se lăsă pe un scaun fără să se instaleze comod, ca şi cum ar fi avut de gând să se ridice din nou, să iasă din casă sau să facă o mie şi una de lucruri.
– Au murit! zise ea văzând trandafirii ofiliţi în vază şi, cum sta, pe marginea scaunului, culese petalele căzute pe masă şi le strivi între degete. Ana întrebă din nou:
– Ai avut o zi grea?
– Suportabilă… răspunse Dolina după ce aruncă petalele strivite şi începu să-şi maseze gleznele. Ana, am întâlnit un avocat care şi-a băgat în cap că am nevoie de ajutorul lui… e din Mădăreni, poate îl cunoşti?
– Sigur! Cine nu-l cunoaşte! Dănuţ, băiat de treabă, orfan. Taică-su a murit prin ‘50 sau chiar înainte, nu mai ţin minte… făcuse omu’ războiu’ şi a venit să moară acasă, într-o încăierare…
Dolina se simţi de parcă ar fi făcut un mare efort să asculte voci care se depărtau. Încercă să se concentreze. Reuşi. Memoria îi aduse aproape o zi de august în care citise paginile scrise de Virgil Anton. Glasul Anei se pierdu; aşa cum se întâmplă când schimbi canalul unui post de radio. Se impunea o altă voce: vocea judecătorului Virgil Anton. Îi era mai bine aşa, cu gândurile împrăştiate. „Să fie el pruncul pe care ţăranca văduvă îl ţinea la piept în timpul procesului?”
Ana ieşi. Dolina îşi coborî pleoapele şi văzu, într-un fel de ceaţă albastră, sala tribunalului din Holzu, pe ţăranca tânără alăptându-şi copilul cu acea lipsă de pudoare încântătoare, specifică femeii-mamă, pironind cu privirea limpede, dar neîncrezătoare, completul de judecată şi poate abia stăpânindu-şi dorinţa de a se smulge din acel loc, să fugă. Şi în final, să nu-şi mai poată ascunde uimirea şi să întrebe: Da’ de ce a trebuit să moară omu’ meu? Nimeni nu s-a grăbit să-i dea o explicaţie, să o ajute… Poate oare cineva să ajute pe altcineva în momente de disperare? Se pare că tata a amânat pronunţarea tocmai pentru a încerca…Dolina îşi strânse tare pleoapele. Nu voia, nu avea putere de a suporta imaginea lui Virgil Anton.
De dincolo se auzea ciripitul Dianei. Alungă imaginile închipuite şi-şi spuse: „Toate câte mi s-au întâmplat rămân un fleac în comparaţie cu … cu ce?” În comparaţie cu ce? şi se grăbi să răspundă; se temea să nu ţâşnească de undeva un alt răspuns care să nu-i fie chiar pe plac. Ea avea răspunsul pregătit. Era mereu acelaşi: importantă, foarte importantă, este ea Diana.
Ana se întoarse. Mulţimea ridurilor ce-i brăzdau faţa păreau adunate în jurul gurii, schimbându-i expresia de blândeţe cu una de îngrijorare. Se opri lângă Dolina şi fruntea i se încreţi, trădându-i încurcătura. După o pauză zise:
– Vezi cum şi ce răspunzi Dianei… fu Stoian pe-aici şi o montă împotriva ta…
Dolina avu senzaţia că cineva dărâmase pereţii casei şi o izbea în plin rafala unui vânt pătrunzător.
– Şi-a făcut lecţiile? Era ca şi cum s-ar fi trezit din somn şi voia să-şi audă propriul glas.
– N-a avut vreme. Las’, nu se mută şcoala din loc, dacă merge cu lecţiile nefăcute…
Dolina se lăsă pe un scaun ca şi cum i s-ar fi muiat coloana vertebrală. Desluşi, dar nu cu ochii, cu ei nu părea să mai vadă, ci cu întreaga fiinţă, o dâră de lumină aspră ce se strecurase prin obloanele ferestrei. O grămadă de gânduri o apăsau. Şi ar fi continuat să o tortureze, dacă n-ar fi salvat-o oboseala. Aţipi, avu un vis. Poate că nici nu era vis, ci pur şi simplu, o viziune la hotarul dinaintea somnului după o zi agitată când încă mai simţi, mai auzi, dar nu ai puterea şi nici dorinţa să orânduieşti impresiile în spaţiul memoriei, sau să lămureşti pe loc ce semnificaţie pot avea. Nu era halucinaţie, dar nici vis nu putea fi, prea trăia cu intensitate fiecare amănunt, fiecare clipă. Îşi amintea până şi cum, ea şi Răzvan ieşiseră din sala de conciliere şi străbătuseră culoarul lung, care nu mai era înţesat cu oameni, ci părea un drum mărginit de o vegetaţie ciudată; plante uriaşe se acopereau unele pe altele sufocându-se reciproc, ea şi Răzvan înaintau greu. Drumul, în fapt coridorul lung al tribunalului, se îngusta, şerpuia şi părea să sfârşească într-un ghem de lumină mişcătoare. Plantele creşteau, erau negre în noapte. Pământul păru să se clatine aruncând-o când spre un copac monstruos, când într-o tufă de ierburi înalte, înspăimântător de dese, nu le putea străbate nici măcar cu gândul. Pe neaşteptate copacii deformaţi, feluritele plante cu frunze enorme şi de forme ciudate, se adunară la un loc, de parcă ar fi fost doar nişte marionete şi păpuşarul le strânsese; se sfârşise spectacolul. Dispăruse drumul, treceau pe o vale, în jurul lor înghesuite una în alta o mulţime de case mici împrejmuite cu garduri joase, negre, aproape lipite de temelie, astfel că nimeni din exterior n-ar fi putut pătrunde înăuntru. Plantele, copacii rămâneau în cercul în care se adunaseră, dar îşi întindeau ramurile peste tot. Ea şi Răzvan mergeau din nou pe un drum care rămânea în negură deşi de la fiecare căsuţă ţâşnea un firicel de lumină caldă. Şi parcă drumul se îngusta. Dolina nu mai putea să meargă alături de el; păşi lateral, abia sfârşi pasul şi totul începu să bubuie: păcănituri de radio, strigăte, mugete, zgomote greu de identificat, peste tot pluteau mirosuri amestecate şi curiozitatea celor ascunşi în casele mici, ale căror uşi şi ferestre în miniatură nu puteau fi deschise din afară, vorbe confuze, parcă rostite într-o limbă străină, Răzvan le respingea cu precizie, parcă ar fi trimis înapoi o minge de tenis, murmurând răspunsuri ce rămâneau neînţelese. Ghemul de lumină în care părea că se afunda din nou drumul pulsa făcând-o să simtă spasme dureroase în viscere. Se simţi lipsită de vlagă şi crezu că se va prăbuşi. Un bărbat ţâşni din ghemul de lumină, sau poate că venise de dincolo de el, nu-l vedea clar, îi desluşea doar fruntea incredibil de îngustă. Ghemul de lumină îl urma în salturi, parcă încercând să-l oprească, să-i lege picioarele, dar bărbatul continua să înainteze prin şi cu el odată. Dolina vru să alerge către el, dar nu-şi putu ridica talpa. Undeva, printre crengi se auzea vocea răstită a lui Răzvan, vorbea într-o limbă necunoscută, cuvintele erau răcnite şi o asurzeau. Încercă să-şi astupe urechile cu palmele, dar constată că nici o parte a trupului său nu o mai asculta. Doar ochii. Privi în jur; nu mai erau singuri; ea şi Răzvan, între ei, cu ei erau şi două femei, le cunoştea, judecătoarea şi grefiera care, îndată ce observară că ea rămăsese pe loc, se sprijiniră de gardul unei căsuţe, apoi dispărură. Între ea şi Răzvan se ridicau acum o mulţime de copaci, vru din nou să păşească, dar nu-şi putu desprinde tălpile de pământ, chiar la vârful picioarelor răsărise un gard viu din tufe de merişor şi pini pitici, simţea că obstacolul ascundea privirii ei pe bărbatul străin şi ghemul de lumină. Se ridică pe vârfuri şi, în spaţiul strâmt dintre temelia unei case şi gardul împrejmuitor, se afla o masă lungă, veche, şubredă, încărcată cu dosare peste care se agitau mai multe mâini. Şi din nou bubuituri, trosnete, vorbe peste care se suprapuneau crâmpeie de muzică, semnale sonore din cele mai felurite şi printre ele desluşi vocea caldă, dar autoritară a Anei:
– Diana, fă radioul mai încet!

fragment din romanul Cercul de oglindă, Corina Victoria Sein, 1990

Cercul de oglindă / Dan / 2

(…)

Sala restaurantului zugrăvită în gri deschis, mocheta şi draperiile de culoare stacojie, scaunele confortabile, mesele mici, erau odihnitoare, aveau un aer intim, familiar.
Dolina alese o masă lângă fereastră.
Prin uşa turnată a localului, oamenii intră şi ies neîntrerupt. Râsete, frânturi de fraze, forfotă.
Dan vorbea încet, cu bucurie, atent la fiecare gest al Dolinei. Pe neaşteptate se ridică de pe scaun şi se uită, arătând în acelaşi timp cu măna, spre o masă în celălalt capăt al sălii.
– Acolo aveaţi masă rezervată, spuse repede şi se reaşeză.
– Cine?
– Dumneavoastră şi soţul dumneavoastră… în primul an de căsătorie… Eu eram student şi vă urmăream…
Dolina privi în jur. În toată mulţimea nici un cunoscut. Dan spuse:
– Da … îmi făcusem un obicei… veneam la orele care eraţi aici…
– Nu ştiu ce se cuvine să fac: să mă simt flatată sau să-mi amintesc că au trecut o groază de ani de atunci…
Dan îşi împreunase mâinile pe masă. Dolina se uită la fruntea lui mică, incredibil de îngustă. I se părea că ar fi de ajuns să întindă degetele şi ar cuprinde-o de la o tâmplă la cealaltă.
– E drept că au trecut ceva timp, dar el a operat în favoarea…
Ea nu auzi sfârşitul frazei. Cum este posibil să se afle aici, însoţită de un necunoscut? În clipa următoare îşi răspunse: El e Dan Opreanu, din Mădăreni, iar Mădărenii sunt peste deal de Holzu.
În timp ce Dan comanda meniul, se străduia să-şi imagineze cum arată această sală după ora închiderii: tristă, pustie; oamenii vin aici să se elibereze de bucurii sau tristeţe, apoi pleacă.
Dan spuse:
– Aţi avut multă răbdare.
– Cum aşa
– Da, aţi fi putut pretinde mai mult…
– Cum, pretinde mai mult?
– …aşa! de la viaţă…
De teamă să nu-l audă vorbind despre ceea ce a şi ratat, Dolina râse zgomotos, un râs fals cu care nu înşeală însă pe nimeni.
– Dan Opreanu, am reţinut că acum cincisprezece ani eraţi student şi că…
Nu o lăsă să continue, îşi coborâse privirea, dinadins. Ea ştia bine de ce.
– Şi vă iubeam… Dacă v-am abordat astăzi, am făcut-o după o lungă chibzuinţă. Sunteţi singură, descumpănită, neîncrezătoare… Aveţi nevoie de ajutor. Eu sunt şi autorizat şi dornic să vă ajut. Sunt… în sfârşit, sunt avocat.
Mărturisirea lui nu-i stârni vreo nemulţumire. Dimpotrivă. Şi totuşi, simţea o acută nevoie de singurătate. Spuse cu glas tare că nu acceptă nici un fel de ajutor.
– Da, o aprobă Dan.
Dolinei nu-i vine să creadă. Era de acord cu ea. Se aştepta ca el să protesteze. Îl sismte ca pe o stavilă în curgerea timpului. Işi pleacă rivirea. Observă că faţa de masă era murdară. Fără să se gândească prea mult, zise:
– Nu mi-e foame, iar faţa de masă e murdară! Împinse cu zgomot scaunul, se ridică şi se îndreptă spre ieşire. Dan o urmă.
Afară ningea. Sub suflarea viscolului, trosneau crengile unui salcâm subţiate de primele zvâcniri ale înserării ce anunţau o noapte geroasă.
Dan opri un taxi. Ea se opune, spunându-i că au timp să ajungă la gară mergând pe jos. Să fie simptomatic felul în care refuza tot ce-i propunea el? Ochii li se întâlniră, dar nu voiau să-şi vorbească. Şi totuşi, dinspre el părea să pornească spre ea o anume forţă vitală.
Undeva, în stânga lor, dincolo de parc şi de malul terasat al apei, se înălţa limpede şi plin de o greoaie măreţie turnul catedralei.
– Nu-mi place iarna, zise Dan pe neaşteptate
– Nici mie…
Dan râse în timp ce ochii lui îi întâlniră, strălucitori, pe ai ei, apoi el vorbi în continuare despre oraş, despre iarnă, despre evenimentele importante din viaţa oamenilor. Vorbea mult şi amestecat. Ea abia dacă-i auzea cuvintele, asculta doar vocea.
– Ce mult aş dori să pot veni şi eu acum la Holzu! Dolina fu gata să-l întrebe: ce te reţine?…
– Dolina Stoian, apelativul o făcu să tresară, să nu mă înţelegeţi greşit, întâmplările prin care aţi trecut cad de la sine în uitare…
Dolina încetini pasul. Întoarse capul conştientă că în privirea ei a apărut din nou expresia rigidă cu care observa lumea, îşi spuse: Oricum trag un cerc în jurul meu.
Un bărbat şi o femeie măsurau peronul din faţa gării luminat ca ziua, cu paşi mari. Dintr-o dată, femeia se aruncă de gâtul bărbatului. Rămase aşa preţ de câteva clipe, apoi se desprinse tot atât de brusc şi fugi.
Bărbatul făcu o jumătate de mişcare de rotaţie şi intră în sala mare, friguroasă. Intrară şi ei. În urma lor năvăliră câţiva tineri. Râdeau într-o intimitate gălăgioasă, veselă. Şi pentru a doua oară în această zi, se născu în ea invidia.
Ghişeele caselor de bilete erau luate cu asalt. Cărucioarele pentru bagaje circulau în toate direcţiile. Dan află că trenul Dolinei se şi formase la linia cinci. Ea voi să-şi ia rămas bun aici, dar el zise scurt că n-ar fi liniştit dacă nu o vede instalată în compartiment. Ocoliră pasajul subteran. Traversară liniile evitând macazurile. Şinele de cale ferată luceau stins. Ajunseră, în sfârşit, la vagonul 10; Dolina era copleşită de o senzaţie ciudată; senzaţia plecării, a iminentei plecări.
Nerăbdătoare, prinse bara metalică, lustruită şi urcă repede scara ca şi cum ar fi vrut să treacă o frontieră.
– La sfârşitul săptămânii, în drum spre Mădăreni, am să trec să vă văd… Ştiu unde vă găsesc. Promiteţi-mi că veţi fi acasă!
Nu zise nimic. Doar ochii ei grăiau: de ce nu mă laşi în pace? Un semnal sonor scurt, o mişcare bruscă şi vagoanele sunt parcă scuturate de o mână uriaşă. Dan coborî. Lângă el se îmbrăţişau grăbiţi un bărbat şi o femeie. Bărbatul se desprinse şi sări pe scara vagonului, trecu pe lângă Dolina şi se strecură în culoarul lung şi întunecat. Femeia rămasă pe peron continuă să ţină braţele deschise. Dolina, privind-o, avu o viziune: pe un alt peron, într-un alt anotimp, aştepta ea. Venea un tren, mulţimea cobora, se împrăştia, trecea pe lângă ea, se lovea de ea, îi atingea chiar şi gândurile, dar nimeni nu se oprea în faţa ei, deşi avea braţele deschise. Un gol nu poate fi îmbrăţişat.

fragment din romanul Cercul de oglindă, Corina Victoria Sein, 1990

Evocare

Este ceva neverosimil, nu putem crede că marele nostru prieten, sociabilul şi mereu seninul Emil a păşit în lumea umbrelor. S‑a sfârşit prematur, după o luptă grea cu destinul, scriind până în ultima clipă şi făcându‑şi planuri de viitor, alături de noi. Nu de mult a avut loc o lansare a recentelor sale cărţi. Nu te uităm, drag prieten şi ca o primă dovadă, redăm în cele ce urmează una din prezentările de carte care i s‑au făcut, vai, la o dată foarte recentă: „Înainte de a se retrage în lumea propriei prese şi a creaţiei literare, Emil a fost omniprezent pe scenele creaţiei unei lumi artistice pe care astăzi putem doar să o regretăm. Acea lume a aAmatorilor care comiteau arta din pură pasiune dezinteresată. Emil a fost managerul unei imense întreprinderi cultural‑artistice. O ajuta să se exprime scriindu‑le textele, muzica, regizând şi organizând manifestări de amploare ale creaţiei individuale sau colective. Emil a dus o muncă inegalabilă ajutându‑i pe cei talentaţi să se afirme. Putem spune fără a exagera că astfel s‑a creat un adevărat fenomen, o competiţie întru omenesc şi artistic. Simţul umorului, un umor benign, punctat adesea cu accente de critică socială, strecurate cu măiestrie în vremuri de cenzură, a primit undă verde din partea autorului şi vede astăzi împlinirea supremă, vede lumina tiparului. Dar, cum actualitatea nu este perenă, evenimentele trec, elementele care ţin de general‑uman s‑au ivit în cărţile de proză scurtă. Profunzimea filonului lor artistic ţine de acest factor al permanenţei umane.

Lucian Bureriu

 Din volumul Lacrima s-a întors la stea. In Memoriam – Emil Şain, 2013