Cazul Marichen Ursula Rott /Capitolul IV / 2

(…) Deşi fereastra era deschisă, în cameră se simţea mirosul dulce de mobilă veche. Draperiile de la ferestre erau perfect asortate cu covorul subţire şi mătăsos, adus din Orient, probabil de la Smirna, apreciase la intrare Victoria, motivele mărunte, cu animale şi flori erau tipice acelui oraş al covoarelor, ţesute din lână fină şi lucioasă.
– Singurătatea! reluă Victoria tema discuţiei. Mă va cuprinde singurătatea când voi pleca… Ştii, am decis să plec definitiv din ţară. Îţi aminteşti de Mere Adrienne, de la călugăriţe! Era atât de frumoasă! Nu ştiu de ce a ales singurătatea relativă a unui ordin călugăresc? Nu aş fi capabilă de supunerea şi umilinţa care se cer unei călugăriţe, dar poate că anumite aspecte ale vieţii din mănăstire ar putea fi destul de atrăgătoare, continuă, ea meditativ.
Marichen intră pe cărarea amintirilor, deschisă de Victoria.
– Ne distram destul de bine la călugăriţe, nu-i aşa? Severitatea lor era de suprafaţă. Ordinea meticuloasă mi s-a părut întotdeauna plictisitoare, în schimb, aici, la liceu, după reforma învăţământului, era o libertate ciudată, cred eu că prost înţeleasă. Şi ce idioţenii ni se predau! Îţi aminteşti de „tezele lui Stalin” asupra literaturii?
Izbucniră amândouă în râs.
– Noroc că nu a ţinut prea mult.
Cele două prietene se simţeau încă un pic jenate, rupte prin anii lungi de despărţire. Săreau de la subiect la altul, în speranţa ca, prin aceste discuţii, ce aduceau la suprafaţă întâmplări neînsemnate din trecutul lor comun, să găsească posibilitatea de a-şi mărturisi preocu­pările profunde ale sufletului lor.
– Merg să mai aduc o sticlă de bere, spuse Marichen.
În lipsa ei, Victoria privi cu atenţie înjur; încerca să înţeleagă ce fel de viaţă ducea Marichen; i se părea ciudat să o ştie singură în această cameră enormă, încărcată de mobilă veche şi de amintiri, între două dulapuri de culoarea mierii, era intercalată o comodă burtoasă, cu intarsie fină şi fără bare transversale de susţinere a sertarelor. Era, cu siguranţă, foarte preţioasă şi ea gândi că fusese adusă de la ţară, din vechea lor casă, pe care ea o vizitase o singură dată, în copilărie. Două tablouri, pictate în maniera lui Seurrat, se puneau reciproc în valoare prin ambianţa lor coloristică, atât de specifică sfârşitului de veac.
– Comoda o ai de la voi de-acasă?
Marichen o examina de parcă numai acuma ar fi observat-o dar spuse cu siguranţă:
– O aveam de la bunica. Ar trebui refăcută. Are furnirul tăiat cu mâna, aceasta este garanţia faptului că a fost relizată înainte de 1840, ca şi modelul atât de vioi al intarsiilor din lemn rar. Mama îmi explica întotdeauna cum se poate recunoaşte o mobilă veche, veritabilă, de una contrafăcută. Surâse. Ca să mai câştige un ban, mama s-a ocupat în ultimii ei ani cu vânzări şi intermedieri de obiecte de artă şi de mobilier. Era la noi un fel de consignaţie ilegală. Nici nu îţi închipui ce de lume s-a perindat pe la noi, şi, mai ales, cine?!
– Mama ta a fost o femeie abilă şi isteaţă, spuse Victoria. Matilde, mama mea, o aprecia pentru felul în care şi-a condus barca vieţii prin furtunile prin care a fost obligată să treacă.
Mâncară în tăcere, elegant şi fără grabă, aşa cum fuseseră învăţate în copilărie, înainte de a servi îngheţata, Marichen reluă conversaţia cu caracter personal. Nu i se părea corect ca Victoria să nu îi povestească despre viaţa ei.
– Tu ce-ai făcut în toţi aceşti ani?
–O să încep cu sfârşitul. Vreau să plec definitiv din ţară. Legal. Din acest motiv, în ultima perioadă m-am ocupat de rezolvarea acestei probleme şi, evident, nu mi-am dorit o complicaţie în plus. Iată unul dintre motivele pentru care nu m-am căsătorit. Dar nu este singurul. După terminarea facultăţii, am stat trei ani pe un şantier. Am refuzat orice relaţie cât de cât stabilă, fiindcă voiam să scap de acolo. O căsătorie m﷓ar fi putut lipi definitiv de un asemenea şantier şi eu nu suportam lumea primitivă ce domina în acele locuri. Chiar şi unii dintre ingineri coborau spre nivelul celor cu care colaborau. Se bea mult, se trăia în colonii, se câştiga bine dar… nu era potrivit firii mele.
Victoria sorbi lung din paharul cu bere apoi continuă.
– Am avut o singură prietenie frumoasă, dar fără viitor. Aceasta s-a întâmplat în perioada când am lucrat la un institut de proiectări. M-am „încurcat” cu un bărbat căsătorit. Nu vreau să spun că a fost o prostie dar, cu siguranţă, ar fi fost o greşeală dacă nu o rupeam la timp. Ca să termin cu el, am venit la Arad. M-a ajutat mult prezenţa familiei mele. Ciudat, dar mama nu a insistat niciodată, aşa cum o fac multe mămici, să îmi organizez viaţa după canoanele clasice. Acum mă străduiesc să plec în R. F. G.
– Am înţeles că este foarte complicat, observă Marichen.
– Da şi nu. Există un anumit risc. Se poate plăti, undeva, plecarea şi apoi capeţi viza. Dar dacă dintr-un motiv oarecare nu îţi este acordată viza, nu poţi reclama… Operaţiunea este ilegală, poţi să pierzi toţi banii. Şi plata se face în mărci.
Marichen rămase gânditoare. Auzise câte ceva dar nu crezuse că este adevărat. Iată, Victoria o spunea liniştită, aşa că se putea baza pe vorbele ei.
– Cam câte mărci?
– Câteva mii. Totul este foarte complicat fiindcă banii trebuie aduşi aici; tu ştii că, pe de altă parte, nu este permis să deţii valută. Dacă nu ai pe cineva, de mare încredere, să te ajute, problema este aproape inabordabilă.
– Şi pe tine cine te ajută? se interesă Marichen. Victoria o privi direct şi răspunse clar:
– Sandi Ackermann, vărul meu. Ti-l aminteşti?
Marichen şi-l amintea bine. Era, adică fusese, un băiat atât de atrăgător, încât jumătate dintre fetele de la liceu erau îndrăgostite de el. Înalt, subţire şi blond. Îţi sugera un plop tânăr în perioada de înfrunzire, atunci când pe ramurile fine apar primele foi aurii. Ei îi fusese indiferent, o atrăgeau altfel de băieţi: cu priviri întunecate şi încărcate de mister. Rămăsese pentru totdeauna ataşată acelui tip; chiar Grig, pe care îl iubea cu toată pasiunea celor treizeci de ani ai ei, corespundea strict acelui model. Poate că şi acesta fusese un motiv al eşecului din căsnicia ei. Cezar era prea simplu, prea direct şi nu ascundea nimic dincolo de aparenţe. Reveni:
– Şi ai tu atâţia bani? Ce poţi să vinzi ca să obţii echivalentul câtorva mii de mărci, cumpărate la negru?
–Nu am, dar, se poate aranja. Dacă te interesează, o să îţi spun la momentul potrivit.
De undeva, de afară, se auzea o melodie italiană. Cineva se plimba cu un radio portabil în mână. Era aceasta o modă a celor veniţi de la ţară şi transformaţi urgent în muncitori. Primul lucru pe care şi-i cumpărau era un mic radio portabil şi ieşeau cu el să se laude printre cunoscuţi şi necunoscuţii.
– Nu mai serveşti?
– Nu, mulţumesc, am depăşit toate limitele! Dacă ajung în R. F. G., vreau să mă mărit şi trebuie să arăt bine, o siluetă elegantă… bune partide poate aduce, râse veselă Victoria.
– Nu eşti cam cinică?
– Draga mea, ar fi greu să mai fiu romantică. În Vest, contează numai banii. Ştiu exact ce vreau de la viaţă şi voi obţine, afirmă categoric Victoria.
– Şi dragostea?
– Acesta este un capitol pe care eu 1-am încheiat. O prietenie, da! O nouă pasiune? Nu pot crede în ea.
– Atât de grav a fost?
Pe figura uşor rumenită de căldură şi de mâncare a Victoriei se întinse încet-încet, o paloare tristă şi o durere ascunsă îi coborî colţurile gurii. Dintr-odată, Marichen o văzu aşa cum era: singură şi disperată.
Se ridică şi strânse farfuriile şi tacâmurile. Din bucătărie aduse două farfurioare şi două cupe de cristal, pe care le umplu cu îngheaţată. Pe flecare puse un strop de dulceaţă de fructe şi un moţ de frişca. Dintr-unul dintre bufete scoase paharele de şampanie. Se mai duse o dată în bucătărie şi reveni cu o sticlă groasă, învelită într-un şervet. Era o şampanie dulce, pentru desert.
– O deschizi tu? Mie îmi este frică, spuse ea, amuzată, încercând să o înveselească pe Victoria, ce părea plecată cu gândurile departe.
– Sigur.
Victoria se sculă şi se îndepărtă de centrul camerei.
– Să nu nimeresc lustra, explică ea. Deşi, dacă este rece, şampania se poate deschide fără dramatism inutil.
Pocnetul fu sec, dar lichidul nu izbucni brusc, aşa că Victoria putu să îl toarne cu grijă, fără a scăpa din el stropi pe jos sau pe tava anume pregătită pe masă.
În acel moment, Marichen îşi aminti brusc, ca într-o străful­gerare, de Grig. Şi el ştia să deschidă sticla de şampanie „fără drama­tism”, cum zisese Victoria. Simţi asupra inimii gheara dorului şi gelo­ziei. Nu ştia unde este şi ce face. Nu ştia niciodată. Avea dreptate Victoria, merita oare dragostea atâta chin şi atâta frământare? (…)

fragment din romanul  Cazul Marichen Ursula Rott, Coleta De Sabata, Ed. Excelsior Art, 2001

Publicitate

Cazul Marichen Ursula Rott /Capitolul IV /

Cele trei camere dinspre stradă, ale apartamentului în care locuia Rodica Paiu, erau de mari dimensiuni; ea o ocupa pe cea din mijloc, între profesoara văduvă şi familia de tineri ingineri, ce lucrau pe şantierul de îmbunătăţiri funciare de pe valea Crişului Alb.
De jur împrejur, pereţii erau ocupaţi de mobilă veche, în centru, atârna din tavan o lustră de mare valoare, cu ţurţuri de cristal, în tăietură briliant, ce reflecta multiplu lumina îmbogăţind‑o şi dând strălucire obiectelor. Sub ea se găsea o masă rotundă, ce putea fi alungită la nevoie; acum era acoperită cu o faţă din cel mai fin damasc, gros şi mătăsos totodată; la unul din capete, Rodica pusese farfuriile şi tacâmurile, necesare pentru o cină de două persoane. Serviciul de masă era simplu, farfuriile aveau o dungă îngustă argintie şi un desen cen­tral, ce amintea de o stemă trasată cu acelaşi metal nobil; solniţa şi suportul de şerveţele erau din argint masiv, la fel erau şi tacâmurile: paharele, cu picior, erau din cristal Bacara.
Rodica se pregătise în mod special pentru această seară; deşi ani în şir o duseseră greu, mama ei păstrase cele mai frumoase piese din propria ei zestre; acuma, piesele vechi puteau fi etalate în toată splendoarea lor uşor patinată. Niciodată nu i‑ar fi trecut prin gând să aşeze o asemenea masă atunci când îl avea la cină pa Grig, în faţa lui avea o anumită reţinere, greu de explicat.
În vreme ce trebăluia prin bucătărie, Rodica îşi aminti de casa lor, aşa cum o ştia din copilărie, cu musafiri, veselie şi belşug. Terasa cea mare şi acoperită cu ţiglă avea pereţii îmbrăcaţi în glicină şi în caprifoliu; simţi brusc în nări parfumul fin al florilor alb‑gălbui de caprifoliu ca şi acela, mult mai dulce, al florilor liliachii de glicină. În jurul casei se desfăşura grădina imensă, cu pomii aliniaţi şi grupaţi după soiuri; într‑o parte, Lissi, femeia ce lucra la ei dintotdeauna, ţinea în mare ordine legumele de tot felul, obţinute din seminţe selecţionate, aduse din Germania.
Marichen, aşa cum i se spunea în casă, avea amintiri destul de vagi despre întâmplările din copilărie; fusese prea mică pentru a înţelege de ce uneori părinţii ei se certau şi mama sfârşea prin a plânge. Tata lipsise o vreme şi, când se întorsese, şchiop, căci fusese rănit în război, era complet schimbat, cu figura ascetică şi aspră. Apoi el dispăruse şi mama nu mai vorbea de el, dimpotrivă, părea supărată chiar şi pe amintirea lui.
Ceea ce Marichen a aflat mai târziu a fost despre despărţirea legală, adică divorţul, şi recăsătorirea rapidă a mamei cu doctorul Paiu. Ele se mutaseră la Arad, într‑un apartament mare, în care locuiau cu încă două familii – ceea ce nu a surprins‑o fiindcă aşa locuiau toate noile ei colege de la liceul unde fusese înscrisă – din care beneficiau, în mod nemijlocit, de o cameră mare, una mică de tot şi un condor lat încărcat de mobilă. Mama ei adusese de la ţară o bună parte din mobilierul casei, aşa că acuma aglomeraţia în locuinţă era atât de mare încât aveau senzaţia că trăiesc într‑un depozit.
Doctorul Paiu venea sâmbăta şi rămânea până duminica seara; era un bărbat, tăcut şi cam plicticos; mama ei îl trata cu destulă indiferenţă, dar el nu părea să se plângă. Dormea în camera cea mică şi citea mai toată vremea. La masă, povestea cu o voce monotonă întâmplări din comuna lor, care le devenise străină; mulţi dintre prietenii nemţi fuseseră duşi în Rusia, unii fugiseră cu armatele germane iar alţii dispăruseră din sat lucrând pe şantiere din toată ţara. Brusc, Rodica îşi aminti cum le adusese odată un iepure de câmp, căpătat de la un sătean căruia îi vindecase o vacă. Mama îl pusese în baiţ şi mâncaseră din carnea aceea mai mult de o săptămână. Era un eveniment să ai atâta carne în casă!
Rodica se uită la ceas. Era ora şapte. În acel moment se auzi soneria: Victoria era punctuală. Rodica se duse să o primească şi o conduse în camera ei.
Victoria purta pantaloni albi, lungi şi eleganţi şi o bluză „cu ape”, în două culori, foarte la modă şi greu de găsit în oraş; la fiecare mişcare vira culorile între albastru şi ecarlat, dând un efect deosebit, ca un apus de soare văzut de imensitatea câmpiei; la gât îşi pusese un şirag de scoici mărunte şi sidefii; sandalele cu toc jos erau de bună calitate şi Rodica aprecia că trebuie să fie din „pachet”, adică aduse din străinătate şi vândute la negru sau prin consignaţia din oraş. Multe persoane care plecaseră într‑o ţară din apus îşi ajutau rudele prin trimiterea de pachete cu obiecte de îmbrăcăminte sau produse cosmetice. A fi îmbrăcat din „pachet” era şic, dar şi destul de costisitor.
Din plasa pe care o purta în mână, Victoria scoase doua sticle de bere şi un vas‑termos, scund şi gros, cu admirabile picturi chinezeşti pe părţile laterale; le puse pe toate cu grijă pe o tavă aşezată pe masă.
– Duc o sticlă de bere la frigider, cealaltă o putem deschide, spuse Rodica.
– Îngheţata poate rămâne pe loc, termosul acesta este foarte bun.
– Te rog să te aşezi unde îţi place, i se adresă Rodica musafirei. După ce Victoria se aşeză la masă, ridicând ochii, privirea i se opri pe un tablou fixat între cele doua ferestre, deasupra măsuţei în stil „empire”. În tablou era reprezentată o balerină, aşezată pe un scaun, aplecată să îşi lege şireturile de la pantofiorii de dans cu poante, îmbrăcată într‑un tu‑tu galben‑auriu, era tot atât de provocator de frumoasă ca o Floarea Soarelui trezită de zorii dimineţii.
– Nu ştiam că voi aţi cumpărat acest tablou, comentă Victoria. Mi‑l amintesc bine, de pe vremea când fusese expus pentru vânzare într‑o vitrină de pe Corso. Cred că a fost foarte scump.
– Mama l‑a cumpărat… Pe atunci aveam bani, remarca cu tristeţe Rodica, nu a vrut să se despartă de el nici în cele mai grele momente. După moartea doctorului Paiu, ne‑a fost tare rău, mama nu avea decât o mică pensie de urmaş… Am vândut piese de mobilă, chiar şi covoare. Un chirurg ne‑a oferit o sumă importantă pentru tablou, dar mama 1‑a refuzat. El ne încălzea inima atunci când în casă tremuram de frig! Are o lumină interioară care transpare din gesturi, din figura balerinei, din ochi i ei… Mama zicea că a fost pictat cu sufletul. Eu cred ca pictorul a fost îndrăgostit de model şi a izbutit să redea iubirea aceea care îi înflorea în inimă.
Victoria turnă în pahare speciale şi ciocniră „pentru viitor”. Se simţeau stinghere, nu ştiau cum să reînnoade legăturile din atâtea amintiri pierdute, şi viitorul nesigur şi misterios, când prezentul era un timp la care verbele se conjugau fără a avea prea mult înţeles. Ele simţeau acest moment ca o falie, în scurgerea curentă a vremii, şi nu ştiau cum să abordeze trecerea peste ea.
Mai curajoasă şi mai directă din fire, Victoria trecu la întrebări.
– Mi‑ai spus că ai fost căsătorită cu Cezar Stoenescu, de ce ai divorţat? Părea un băiat la locul său, fără îndrăzneli provocatoare. Ciudat, mi‑l amintesc numai în costum de baie, de parcă nu m‑aş fi întâlnit cu el niciodată pe stradă sau în alte anotimpuri.
Rodica duse mâna la gât într‑o mişcare nesigură, parcă s‑ar fi sufocat.
– Nu ne potriveam… am constatat acest lucru prea târziu. Era atât de cazon.
– Cazon? Ce înţelegi prin asta? se miră Victoria. Era brutal? Rodica se concentra să îşi întindă cât mai uniform salata de vinete pe felia subţire de pâine.
– Nu era brutal, dar… avea mania punctualităţii! A regulilor respectate ca la cazarmă. Este greu de descris. Ne sculam „fix” la şapte fără un sfert. Făceam dragoste „fix” la ora zece fără un sfert. Brusc izbucni în râs. Ar trebui să mă simt jenantă spunându‑ţi toate acestea, dar acum le privesc cu mult mai multă bunăvoinţă decât o făceam atunci. Ajunsese să mă isterizeze. Poate că nici nu l‑am iubit destul. Ştiu că dragostea nu se măsoară, nu este multă sau puţină, pur şi simplu există sau nu există… Cred că noi am fost mai curând „vechi colegi de şcoală”, nici măcar prieteni foarte apropiaţi, deschişi complet unul în faţa celuilalt, nu am fost.
Adierea înserării mişca perdelele aducând în încăpere ceva din gustul proaspăt al răvenelii ce adia dinspre Mureş.
– Eu sunt altfel, poate un pic boemă… El crescuse într‑o familie de militari – tata lui era colonel – apoi a urmat studiile la Academia Militară, a lucrat într‑un spital militar… Ştii cum se spune, ordinele se execută, nu se discută… Eu nu suportam să fiu „comandată după regulament”. Ceea ce se potrivea într‑o unitate militară, era ridicol şi de nesuportat acasă.
Ochii căprui ai Rodicăi luciră straniu, probabil că o lacrimă i se strecura discret printre pleoape.
Victoria întinse mâna şi o mângâie pe braţ. Se serviră din platoul cu brânzeturi, apoi Rodica adăugă:
– Partea nostimă era că tatăl său, deşi tot militar, mă accepta aşa cum eram, poate un pic cu capul în nori, nu tocmai punctuală… în schimb, mama lui a fost o adevărată soacră. Credea că nu eram partida potrivită pentru fiul ei, vezi doamne, medic, iar eu o simplă cosmeticiană! Deşi câştigam bine şi mă învârteam în „lumea bună”, eu nu aveam studii!
– Da’ ea ce studii avea? interveni Victoria.
– Ea? Liceul şi atât! Ca să fiu dreaptă, trebuie să recunosc că îşi adora fiul, cu cele bune şi cu cele rele ale lui… Se şi înţelegeau de minune.
– Ştii, gândesc că dacă ai fi fost fata bogatului domn Roit, altfel ar fi judecat soacra ta, observă pe un ton acru, Victoria.
– Poate, dar eu eram Rodica Paiu iar de Rott nici să pomenesc nu aş fi putut, i‑aş fi stricat „dosarul” unui medic militar.
Victoria gusta cu plăcere, mânuind cu eleganţă tacâmurile şi fără a face cel mai mic zgomot; muşca din felia subţire de pâine arătându‑şi puţin dinţii albi şi ordonaţi perfect între buzele frumos desenate, deşi cam subţiri. La lumina puternică a becurilor din candelabrul de deasupra mesei, tenul ei de blondă, uşor bronzat, părea auriu, pomeţii i se îmbujoraseră iar părul ridicat pe creştet îi dădea o ţinută mândră.
– Poate că te‑ai grăbit cu divorţul. În multe familii se petrec lucruri mult mai grave între soţi şi totuşi nu se despart.
– Poate. Dacă aveam un copil, nu divorţam; mi‑a fost teamă că micile ciudăţenii ale Iui Cezar să nu devină, cu trecerea anilor, adevărate manii… Nu puteam să mă transform într‑un soldat al Republicii Socialiste România, glumi ea.
– Nu te deranjează singurătatea?
– Pe tine te deranjează? întrebă brusc Rodica. Sprâncenele Victoriei se ridicară într‑un unghi ascuţit, înainte de a răspunde, căută cu mâna un şerveţel şi îşi şterse colţurile gurii.
– Marichen dragă, eu acuma am alte planuri. Nu, nu mă deranjează sau, poate, uneori, dar atunci caut persoanele cu care mă simt bine şi îmi alung singurătatea. Tu ştii că noi am fost întotdeauna o familie numeroasă, cu toţi extrem de legaţi, dacă mă pot exprima aşa. Ne întâlnim şi acuma adeseori; chiar dacă fastul de altădată s‑a dus, mesele de familie şi‑au păstrat veselia şi verva. (…)

fragment din romanul  Cazul Marichen Ursula Rott, Coleta De Sabata, Ed. Excelsior Art, 2001

Cazul Marichen Ursula Rott / 3 /

(…)
Grigore Feneşan era un bărbat sobru, sumbru şi taciturn. Cu toate acestea, plăcea femeilor fiindcă părea plin de mister şi avea o calitate rară: neplăcându‑i să vorbească, ştia să asculte. În plus, era un bărbat atrăgător, cu părul negru şi lucios, cu o privire adâncă – uneori cu un licăr de cruzime în profunzimea ei – cu tenul luminos şi trăsături regulate; când mergea, îşi ţinea spatele drept, astfel încât părea mai înalt decât era în realitate; mâinile lui expresive făceau puţine gesturi dar acestea erau capabile să schiţeze cu uşurinţă ideea pe care o susţinea cu vorba.
Viaţa de copil îi fusese umbrită de un fapt grav. În 1941, când, în urma Diktatului de la Viena, o bună parte a Ardealului trecuse sub stăpânirea ungurească, satul în care trăia împreună cu toată familia sa a căzut de partea ocupată. Fiind oameni săraci, cu o casă de copii, nici prin gând nu le trecuse părinţilor lui să îşi părăsească gospodăria crezând că, dacă se vor comporta corect, vor fi lăsaţi în pace de noii stăpânitori. În casă se aflau şase copii, Grigore, care abia încheiase clasa a şaptea primară, fiind cel mai mare dintre ei.
Casa lor se afla la marginea satului, cu grădina în pantă; zona fiind colinară, în spate, nu prea departe, se înălţa o pădurice.
Tatăl lui Grigore vorbea bine ungureşte aşa că atunci când o grupă militară a pătruns în sat şi a ajuns în dreptul lor, le‑a ieşit înainte cu bunacuviinţă tipică ţăranului român. Soldaţii a intrat în casa lor şi, fiind spre seară, au cerut să fie tăiată o găină şi să le facă gospodina un papricaş cu găluşte. Deşi speriaţi de sosirea acestora, cei din familie au încercat să se comporte cât mai simplu gândind că oameni sunt şi unii şi alţii.
Soldaţii aveau cu ei o sticlă cu vin iar tatăl lui Grigore, sperând în felul acesta că va fi mai repede lăsat în pace, a scos şi el o butelcuţă din care s‑au cinstit cu toţii.
Când s‑a întunecat, unul dintre soldaţi a zis celorlalţi să se ridice şi să plece; trebuiau să se încartiruiască iar în casa Feneşan nu era loc destul nici măcar pentru toţi membrii familiei. Sergentul, un om uscat, negru la faţă şi cu o mustaţă subţire, care băuse mai mult decât ceilalţi, după rang, le‑a spus soldaţilor să se pregătească iar el a cerut gazdei să îl conducă afară pentru nişte treburi naturale.
Ce s‑a întâmplat afară, în spatele casei, nu s‑a aflat niciodată. În atmosfera de cenuşă caldă a serii, s‑a auzit un foc de armă. Sergentul s‑a întors, a urlat ceva pe limba lui către soldaţi iar aceştia s‑au ridicat plecat.
Afară, pe grămada de gunoi a vitelor, a fost găsit trupul prăbuşit al bărbatului. Fusese împuşcat în piept. A mai trăit puţin dar fără să îşi mai recapete cunoştinţa.
Mama lui Grigore, femeie simplă, aspră, dar cu mintea limpede, a priceput pe loc nenorocirile ce îi aşteaptă. După ce şi‑a pus bărbatul pe năsălie, înainte de înmormântare, l‑a chemat la sine pe Grigore şi i‑a pus:
– Feciorul mamei, aici nu va fi de trăit, cu cei ce s‑au năpustit peste noi omorându‑ne cape vite. Ţi‑am pus un schimb – o cămaşă şi o izmeană, că mai mult nu am în casă – jumătate de pâine şi un dărăb de clisă; ia şi briceagul tatălui tău. În noaptea asta fugi prin păduriţă, ştii drurnul, şi treci dincolo. Să nu‑ţi fie frică decât de oameni, de ei să te fereşti.
L‑a strâns la piept şi l‑a condus, fără să‑l vadă cineva, până la marginea pădurii, apoi i‑a dat drumul în lume.
Frontiera nu era încă stabilizată aşa că Grigore a scăpat dincolo, la români, dormind prin adâncuri de păduri, umblând pe furiş, purtând cu sine curajul dat de vorbele mamei.
Mai mult mort de foame decât viu, a fost preluat de organele de ordine, zăpăcite şi ele de exodul impus cu furie de unguri prin satele în care au pătruns cu repeziciune, încărcaţi în vagoane de vite, înghesuiţi peste măsură, bătrâni, copii şi femei speriate, fără apă sau hrană, popi şi învăţători, tot ceea ce avuseseră înainte comunele mai de valoare, trenul ajungea prin gările cele mai apropiate de noua graniţă şi bieţii oameni trebuiau să fie ajutaţi. Grigore a ajuns şi el la Arad, flămând, obosit, buimăcit şi plin de păduchi. A fost deparazitat şi trimis la un cămin de ucenici, fiindcă a declarat că împlinise patrusprezece ani şi îşi încheiase cele şapte clase. A fost norocul lui. Cei ce se ocupau cu aceşti copii fugiţi, pierduţi sau uitaţi prin gări, 1‑au văzut deschis la minte şi vioi aşa, că l‑au repartizat ucenic la uzinele „Astra”, unde se fabricau vagoane de cale ferată; a fost calificat în meseria de electrician, urmând la şcoala profesională din localitate şi locuind până la sfârşit în căminul cel nou, situat aproape de uzină.
În primăvara lui ’44, norocul i‑a surâs din nou. Într‑una din zile, s‑a dus la meşter, cu falca umflată până aproape de ochi; acesta, om sever, dar corect, i‑a dat foaie să plece la doctor, să vadă ce‑i cu măseaua stricată; policlinica, o clădire mare şi frumoasă, cu coridoare largi şi multe săli de consultaţii, fusese construită chiar pe strada principală a oraşului, în apropiere de Biserica Roşie – numită astfel după cărămida aparentă, de o superbă culoare violacee, din care fusese zidită – şi era un punct de referinţă modern în ansamblul unitar din punct de vedere arhitectural al Aradului.
Grigore a pierdut mult timp pe la cozi neştiind cum merge treaba pe acolo, aşa că a ajuns destul de târziu. După ce i‑a drenat măseaua, medicul, îngrijorat de felul cum arăta fălea băiatului, i‑a zis să mai adaste puţin pe coridor, să îi caute nişte medicamente din rezerva proprie, pe care să le ia cu el acasă. În acest timp, a sunat sirena pentru alarma aeriană. Lumea s‑a grăbit spre adăpostul din subsolul clădirii, dar fără a fi prea speriată; de câteva săptămâni, „alarma” suna zilnic, dar avioanele anglo‑americane, pe care le recunoşteai uşor după un vuiet caracteristic, treceau peste Arad zburând spre alte oraşe ale României.
De data aceasta a fost altfel. Curând, bombele, cu un zgomot asurzitor, au început să cadă, ploaie aducătoare de moarte, slobozită, din cerul senin, umplând zona cu fum, cu foc şi cu mirosuri grele. Cei din adăpost aveau senzaţia că totul se petrece chiar deasupra capului lor. Unii plângeau, alţii se rugau, alţii, încremeniţi de spaimă, îşi aşteptau în tăcere sfârşitul.
Când Grigore a părăsit policlinica, ceea ce a apărut în faţa ochilor săi a fost imaginea apocalipsei: case în flăcări, oameni sfârtecaţi, fumul greu şi înecăcios, dărâmături, cele mai ciudate obiecte azvârlite în rondourile cu flori, copacii torsionaţi de suflul exploziilor.
Bombardamentul fiind făcut în plină zi, avioanele delimitaseră distrugerile la o zonă precisă, gara feroviară şi uzinele „Astra”; tot ceea ce se afla în jurul acestor obiective fusese complet nimicit. În păduricea, aflată, între cele două obiective, mulţi oameni crezuseră că vor găsi adăpost. A fost cel mai teribil carnagiu ce se putea închipui. Gara ardea si ea într‑un nor dens şi negru de fum, străbătut de imense limbi roşiatice sau gălbui, după cum focul cuprinsese clădirile sau imensele rezervoare cu combustibil,
Tânărul uită de durerea de măsele şi fugi spre căminul aflat dincoace de zona fierbinte. Fusese atins, dar numai într‑un colţ. Apoi încercă să ajungă la uzină, dar cordoanele de soldaţi şi pompieri, ca şi bărbaţii din apărarea civilă, nu lăsau pe nimeni să treacă, întâlnind un meşter care scăpase cu bine din infernul creat de bombe, Grigore se oferi să ajute la stingerea focarelor de incendiu; omul îl duse la o echipă aflată în formare şi băiatul începu să mişte din mormanele de dărâmături, căutând răniţi sau victime îngropate acolo.
Mai târziu, când lucrurile intrară în normal şi ordinea, atât cât putea fi, fusese restabilită, Grigore continuă să aibă coşmaruri; tinereţea îşi spuse însă cuvântul şi treptat acele momente de groază au fost alungate spre periferia conştiinţei, acolo, de unde puteau să mai iasă sau nu la iveală, monştri tainici şi ameninţători de mai târziu.
În anii ce au urmat Grigore Feneşan, ce îşi încheiase cu bine ucenicia, a preluat misiunea atât de grea şi de copleşitoare răspundere, de a juca rolul tatălui dispărut, în condiţiile tragice ale războiului. Unul câte unul, când fraţii şi surorile sale au atins vârsta la care începeau lupta pentru o profesiune, au fost ajutaţi de el, îndrumaţi şi sprijiniţi material – din toată sărăcia proprie – pentru a se forma şi a se ridica deasupra stării de‑acasă.
Primul care venea la rând era Vasile, un băiat blând şi tăcut. Grigore a aflat că la Arad tocmai s‑a înfiinţat o şcoală tehnică de îmbunătăţiri funciare, şcoală ce oferea burse şi condiţii bune de cazare şi masă. Admiterea a fost mai mult o formalitate, căci în acei ani tulburi puţină lume ştia ce putea sa însemne o asemenea calificare. Vasile a terminat cu bine cursurile şcolii respective iar, mai apoi, la sfatul lui Grigore, s‑a înscris la Facultatea de Zootehnie, ce funcţiona tot la Arad.
În vremea aceasta, lui Grigore i‑a venit rândul să plece la armată pentru a‑şi îndeplini stagiul militar. Acum se ivi a doua mare cotitură în viaţa sa. Cu un dosar politic curat ca lacrima, Grigore a fost repartizat la unităţile de securitate, o „armă nouă”, înfiinţată de regimul ce stăpânea ţara, şi care avea să joace un rol de seamă atât în dezvoltările ulterioare ale României cât şi în viaţa personală a lui Grigore.
Sobrietatea firii lui, natura introvertită şi caracterul dur erau exact calităţile ce se cereau pentru un asemenea domeniu; stăpânindu‑şi cu un sânge rece rar întâlnit, temperamentul şi vorba, Grigore a ajuns în câţiva ani un excelent ofiţer de securitate. Ce s‑a întâmplat cu el în anii aceia nu a putut afla nimeni niciodată, căci discreţia era cerinţa de bază a meseriei iar dorinţa de comunicare cu semenii săi, care îi caracterizează pe aproape toţi oameni, a fost curmată din conştiinţa lui Grigore odată cu trăirile atât de aspre ale adolescenţei sale.
Situaţia materială din ce în ce mai bună i‑a permis să îşi ajute întreaga familie să o apuce pe noul drum al prosperităţii, ce se prefigura încă destul de firav în ţară, deşi el a rămas un simplu străin pentru ei; îl respectau, dar se şi temeau de el. Singurul cu care a rămas oarecum apropiat a fost Vasile, nu atât datorită vârstei, cât mai ales diferenţei de structură sufletească, calităţile lor ca şi defectele fiindu‑le complementare.

fragment din romanul  Cazul Marichen Ursula Rott, Coleta De Sabata, Ed. Excelsior Art, 2001

Cazul Marichen Ursula Rott / 2 /

(…)

Doamna Rott – o femeie renumită în familie pentru îndemânarea cu care ştia să se descurce în viaţă – nu a stat mult pe gânduri, intuind că în vechea sa calitate nu o pot aştepta situaţii prea bune. A divorţat în grabă – pentru părăsire de domiciliu din partea soţului – şi s‑a recăsătorit iute de tot cu doctorul Paiu, medic veterinar din comună, holtei cam trecut, om blând şi fără pretenţii. El a fost copleşit de atenţia pe care i‑a acordat‑o frumoasa doamna Rott la care, mai înainte, nici să viseze nu ar fi îndrăznit.
Mişcarea s‑a dovedit a fi inspirată: mama şi fiica au devenit românce de drept iar doamna de Rott a scăpat de deportarea în Rusia, aşa cum au pătimit multe dintre cunoştinţele sale.
Fetiţa a devenit Rodica Paiu şi ca fiică a unui funcţionar de la stat – domnul Paiu era medicul comunei – nu a avut dificultăţi, bucurându‑se de drepturile acestei categorii sociale.
Întreaga populaţie a României fusese împărţită în patru categorii sociale, cu urmări dramatice pentru unii.
Foştii exploatatori, micii producători, meseriaşii, comercianţii şi alte asemenea categorii minore, ce nu voiau să se încadreze pe „drumul socialismului” făceau parte din categoriile a III‑a iar foştii moşieri, bancheri, industriaşi erau în categoria a IV‑a şi ei erau lipsiţi de multe drepturi; copiii lor nu aveau posibilitatea să frecventeze unele şcoli, mai ales facultăţile, cu familiile nu beneficiau de cartele de alimente, nu căpătau nici cartelele „cu puncte”, pe care se puteau obţine îmbrăcăminte, pantofi şi diferite textile.
Înainte ca Marichen să apuce să dea vreo explicaţie, Felicia schimbă vorba şi le spuse fetelor:
– Ştiţi că mă mut la Bucureşti? Vocea ei, un pic afectată, denota anumită nesiguranţă.
– Zău? se miră Marion, Pupilele ei larg deschise lăsau ca ochii să‑i pară de antracit. Sprâncenele dese şi bine desenate de natură se uniră într‑o singură linie, frumos arcuită şi densă. Şi ce o să faci acolo? continuă ea.
Felicia îşi îndreptă spatele şi bustul ei bine format ieşi în evidenţă. Un ofiţer care tocmai trecea pe lângă ele, cu o îngheţată în mână, o privi uluit de admiraţie.
– Voi primi un serviciu,… Poate şi locuinţă!
– Intri în câmpul muncii. Bravo! Am auzit că este foarte greu să pătrunzi în capitală, sunt necesare tot felul de aprobări, mai ales de la miliţie. Suntem obligaţi să trăim veşnic acolo unde ne‑am născut, comentă Marion cu tristeţe.
– Depinde cine! răspunse pe un ton superior Felicia. Eu am relaţii!
Gura lui Marion se strânse, până deveni o linie subţire şi dis­preţuitoare. Era adevărat deci ce se spunea despre Felicia. „Te‑ai dat cu comuniştii” ar fi vrut să‑i zică, dar se abţinu. Oare mai puteai avea încredere în cineva?
Felicia îşi scoase din geantă o batistă şi îşi tampona cu delicateţe conturul gurii; buzele ei, puternic rujate, nu îşi pierduseră culoarea, folosea rujuri de „nylon”, – aşa se chemau – care erau foarte persistente.
– Plecăm?
Le lăsaseră pe fetiţe să treacă înainte iar Felicia, dorind să dreagă impresia pe care o făcuse, o întrebă pe Marion:
– Ai tăi ce fac?
Privind strada aglomerată, Marion răspunse din vârful buzelor:
– Mersi, bine, tata este tot la muncă obligatorie iar mama croşetează pentru o cooperativă, încercăm să supravieţuim. Glasul lui Marion era dur şi răguşit, ca o piatră scrânită cu un metal.
Felicia uitase şi regreta acum întrebarea pusă fără rost.
Afară, în lumina fierbinte a soarelui, aflat chiar deasupra capului, toate patru se opriră o clipă, parcă nehotărâte încotro să o apuce. Tocmai atunci, în dreptul lor, ajunse o femeie foarte înaltă, slabă şi păioasă, şleampăt îmbrăcată cu o rochie albită de atâta spălat. Era Grazziella Popp, nepoată de fiu a Agatei De Niro, după fiul ei cel mic Titus.
Cu ani în urmă, Grazziella fusese o adevărată amazoană, campioană naţională la hipism, admirată şi anturată de toţi ofiţerii din garnizoană.
Acum, după ce lise luase ferma de la Pecica, odată cu pământul, Casa şi herghelia de cai, ceea ce însemnase marea lor avere agricolă, arăta neîngrijită şi uscată, ca scoasă dintr‑un ierbar. Ei avuseseră ghinionul să îşi piardă şi casa de la Arad. După naţionalizare, un şef, nou venit în localitate, pusese ochii pe ea şi familia fusese scoasă în stradă în trei ore. Grazziella ar fi putut trece peste toate necazurile, dar pierderea cailor fusese o lovitură care îi dărâmase complet moralul. Chiar şi acum se oprea uneori să mângâie calul înhămat la câte o birjă ce adăsta clienţi pe lângă piaţă.
Se salutară şi se traseră lângă vitrină, să stea puţin de vorbă.
– Lucrez, spuse Grazziella, la o crescătorie de pui. Dacă nu mai am cai, măcar mă ocup de păsări, ricană ea cu o ironie amară.
– Bine, dar acolo pute! nu se putu opri să remarce Felicia.
– Totul pute în ţara aceasta, zise Grazziella. Este adevărat că tu miroşi frumos. Ce este asta? „Chat Noir?”
Felicia roşi.
– E un parfum nou. Mi l‑a adus cineva din Bulgaria, mărturisi ea.
– Zău? Bunicile noastre se parfumau cu esenţe mai fine, observă ea, cu gândul aiurea.
Privind‑o, Marion gândi că este cam dusă‑de‑acasă, dar se feri să intre în vorbă.
Grazziella privea în trecut. Şi‑o aminti pe Felicia, cu bucle â la Shirley Temple, cum o purta mamă‑sa, mult mai elegantă decât se cuvenea, pentru o fetiţă de vârsta ei. Iată, ea izbutea şi acuma să capete „Chat Noir” din Bulgaria. Cum cad unii întotdeauna în picioare! comentă în sinea ei.
– Pa! Eu mă grăbesc, spuse Grazzielia. Salutări acasă. Se îndepărtă cu paşi mari, călcând puternic cu sandalele stâiciate dar comode, cu care era obişnuită să umble mult pe jos.
– Eu merg spre piaţă, vreau să cumpăr flori, spuse Felicia. Fetiţele nu ştiură cum să o salute, dar Marion îi strigă:
– Succes la Bucureşti. Poate ajungi „mare”.
Felicia simţi ghimpele, dar nu îi dădu importanţă. Treaba lor! Auzi, să crească găini! Ea nu se va lăsa. Puţin îi păsa de naivii care trăiau cu faţa spre trecut. Viitorul este numai înainte, îşi spuse ea, trebuia doar să se acomodeze. Avea un „prieten” important, care era nebun după tinereţea ei; şi ea era decisă să obţină totul din această legătură.
Celelalte trei fete porniră spre Corso. Magazinele erau goale, dar în curţile interioare se dădea uneori, la cozi uriaşe, câte o jumătate de kilogram de zahăr. Se uitară peste lot, dar doamnea liniştea.
Producţia ţărănească fusese distrusă în agricultură; Rusia cerea ca despăgubiri de război tot ce se putea colecta din ţară; fabricile, cu o tehnologie uzată, de anii de război, produceau prea puţin şi în sortimente nepotrivite cererilor de pe piaţă. Acum se vorbea de o nouă stabilizarea monetară, după aceea din ‚47 care lăsase săracă multă lume. Oamenii îşi vindeau din casă, pe mai nimic, lucrurile bune; cine nu avea ce vinde, răbda pur şi simplu de foame.
În colţ, peste drum de primărie, fetele se opriră. Drumurile lor se despărţeau de aici.
– Să mai vii pe la noi, îi spuse Marion lui Marichen. Victoria te voi ajuta să îţi găseşti un rost în Arad.
– Eu am abonament la ştrand, interveni Victoria, este foarte ieftin, poţi veni în cabina noastră, noi suntem şase, dar mai încap pe‑atâţia. Îţi cumperi doar biletul de intrare.
– Aş fi tare bucuroasă… dar, te rog, nu îmi spune pe vechiul nume, aici, toată lumea îmi zice Rodica… Mama se supără foarte rău dacă aude că mă strigă cineva Marichen.
Marion o privi cu înţelegere. Avea dreptate noua doamnă Paiu. Un nume „nepotrivit” putea aduce azi multe necazuri.
– Tu înţelegi ceva din chestia asta, cu numele?
În prima clipă, Marion se gândi că ar putea să îi dea un răspuns evaziv, dar îşi zise apoi că este mai bine să ştie şi ea adevărul. Nu va vorbi despre aceste lucruri şi nu va fi imprudentă, gândi ea. Copiii învăţaseră şi ei să tacă. În plus, înţelegând ce se întâmplă, deveneau mai bine pregătiţi să înfrunte viitorul.
– Cred că vor să îşi piardă rădăcinile, dacă mă înţelegi ce vreau să spun. Aşa, cu numele de Paiu, sunt mai scutite, chiar dac? nu ?n afara ă nu în afara oricărui pericol. Să nu vorbeşti cu nimeni despre ele, o atenţiona ea, sunt de‑ale noastre. Mama lui Marichen este tare isteaţă, continuă Marion, l‑a lăsat pe blegul acela de soţ la ţară iar ea stă cu fata în oraş. Râse. Am auzit că sâmbătă, când vine la ele, aduce tot felul de „bunătăţi agricole”.
Victoria dădu aprobativ din cap. Înţelegea foarte bine ce înseamnă să capeţi alimente de la ţară.
În ani ce – au urmat acestor întâmplări, Victoria şi Rodica Paiu au fost colege de liceu în clase paralele, aşa că nu au ajuns să fie prea mult timp împreună.
Pe când au absolvit studiile de liceu atmosfera politică s‑a mai relaxat un pic şi Victoria, care fusese o elevă strălucită, a putut să intre la Facultatea de Construcţii. Rodica Paiu a rămas la Arad şi legăturile lor s‑au stins oarecum, sau au trecut „în conservare”, cum se spunea în anumite medii, fără să se fi rupt de tot. Rodica, o fire placidă şi cu o inteligenţă mediocră, s‑a îndreptat spre alte preocupări şi s‑a căsătorit destul de repede; atât mama ei cât şi doctorul Paiu au decedat, la scurtă vreme după ce ca şi‑a încheiat şcoala.

fragment din romanul  Cazul Marichen Ursula Rott, Coleta De Sabata, Ed. Excelsior Art, 2001

Cazul Marichen Ursula Rott

Cine cunoştea Aradul dinaintea celui de al doilea Război Mondial şi îl vizita acum, la şase ani după încheierea acestuia, rămânea mirat cât de puţin se schimbase centrul acestui oraş.
Strada principală, căreia toată lumea îi zice „Corso”, fusese generos croită încă din secolul trecut; palatele enorme o străjuiau dându‑i o anumită grandoare; copacii, plantaţi în rânduri paralele, îi dădeau o perspectivă elegantă; sistemul de iluminat susţinut de stâlpi înalţi, confecţionaţi din fier forjat, contribuia şi el la măreţia ansamblului.
Deşi Aradul fusese supus unui bombardament greu, din partea aviaţiei anglo‑americane, nici o bombă nu căzuse în centru; fuseseră vizate numai două obiective importante: gara – însemnat nod de cale ferată – şi fabrica de vagoane „Astra”.
Ziua de vară a solstiţiului anului 1951 se arăta în toată splendoarea: albastrul imperial al unui cer perfect senin, nici cea mai slabă adiere de vânt iar temperatura aerului se afla în urcare normală, pentru acel moment al anului, într‑un oraş de şes.
Cofetăria, aflată peste drum de intrarea principală a teatrului din localitate, zumzăia de clienţi; se consuma mai ales îngheţată, ieftină şi foarte gustoasă, renumita îngheţată „Boian”, pe care o apreciau toţi locuitorii din zonă. Se trecuse şi aici la sistemul de „auto‑servire”, de când, din pricina taxelor uriaşe şi a impozitelor de tot felul, proprietarii micilor prăvălii nu mai puteau ţine angajaţi. Noul sistem politic, introdus de comuniştii, susţinuţi de Armata Roşie, ducea o luptă înverşunată împotriva producţiei particulare fie că era vorba de o fabricuţă, un atelier sau o cofetărie.
Cofetăria Boian fusese un local elegant cu o servire fără cusur, cu prăjituri gustoase – indiene, mignionuri de tot felul, cremşnituri şi alte prăjituri vieneze – unde publicul de diferite categorii şi vârste se perinda după obiceiul locului. Acum toate acestea dispăruseră, lumea era amestecată iar patronii luptau din greu să menţină calitatea produselor, în ciuda dificultăţilor. Sperau şi ei, aşa cum spera toată lumea, că acest regim absurd nu va ţine la nesfârşit. Deşi ruşii se înstăpâniseră în ţară încă din 1944, acum, după şapte ani, oamenii încă mai nădăjduiau că vor fi „eliberaţi”, aşa cum promitea în fiecare zi „Vocea Americii”, postul cel mai ascultat în România şi cel mai comentat în surdină.
În cofetărie era cald şi muştele bâzâiau cu neruşinare. O fată îmbrăcată într‑un halat alb, trecea pe la mese şi ştergea cu o cârpă umedă şi curată picăturile de îngheţată topită, căzute din cupele de metal. Consumatorii aşteptau răbdători la rând în faţa bufetului din sticlă, îşi primeau paharul cu îngheţată şi o paleţică din lemn, cu care să se servească apoi îşi căutau un loc liber la una din măsuţele cu tăblie din sticlă fină, şlefuită, rămăşiţă a gloriei trecute.
În jurul unei asemenea măsuţe stăteau, destul de înghesuite, trei tinere, o adolescentă şi două fetiţe, să tot fi avut vreo unsprezece ani.
Adolescenta era din familia Budeanu şi toată lumea îi zicea Marion, deşi în realitate o chema Maria; fetiţele erau verişoare aparţinând direct sau prin alianţă familiei Ackermann, una dintre cele mai bogate familii germane din Arad, redusă acuma la nivelul tuturora, căci îşi pierduseră averea prin noile legi votate în ultimii ani.
Victoria Ackermann era o fată frumoasă, înăltuţă pentru vârsta ei, cu părul strălucind, de parcă ar fi fost alcătuit dintr‑un aliaj ciudat, între argint şi cupru, şi cu ochii albaştri, senini, licărind vioi, ceea ce trăda o inteligenţă vie; trăsăturile feţii, de o perfectă simetrie, promiteau să facă din ea o adevărată frumuseţe, atunci când va fi depăşit vârsta ingrată.
Cealaltă fetiţă purta numele ciudat de Marichen Ursula Rott; era mai scundă, rotunjoară, cu privirea blândă, marcată de timiditate.
Fetiţele fuseseră colege la Liceul „Nôtre Dame de Sion”, desfiinţat prin reforma învăţământului din anul 1948; acum, urmau în clase paralele la fostul Liceu „Elena Ghiba Birta”, ce îşi pierduse şi el vechiul nume, ce aparţinuse celei care l‑a fondat, şi se chema simplu şi banal „Liceul de fete nr. 2”.
– Înainte abia aşteptam vacanţa, povestea Marichen. Mergeam la ţară, aveam parcul acela minunat şi enorm din jurul casei, tata mă lua uneori cu el, cu şareta, şi străbăteam pământurile noastre… Mi‑a rămas parcă în nări mirosul fâneţelor proaspăt cosite. Când luneca vântul peste grâul înalt se formau un fel de valuri… De când ne‑au luat casa, moara, pământul, unde să mai merg?
– Te iau eu la ştrand. Şi aici ne putem distra. Ştii să înoţi?
Părinţii Victoriei pierduseră şi ei aproape totul dar tatăl ei se angajase la abator ca măcelar – din fericire, avusese o asemenea diplomă de meşter, fiindcă familia lor deţinuse cea mai mare şi mai modernă măcelărie din oraş – şi o duceau ceva mai bine.
– Nu are rost să plângem după ce a fost, spuse fetiţa, cu glas serios, de ăştia, nu scăpăm cu una cu două.
Ea reproducea ceea ce auzea în casă şi încerca să transmită ceva din propriul ei curaj acestei verişoare, mult mai năpăstuită de soartă decât era ea însăşi.
– Taci, să nu te audă careva, îi şopti Marion.
Victoria privi în jur, dar nu i se păru nimic primejdios. Ştia şi ea că pereţii aveau urechi, dar aici în cofetărie nimeni nu părea să le acorde vreo atenţie cât de mică.
Deşi erau doar nişte copii, fetele învăţaseră ce este frica; prea mulţi dintre ai lor fuseseră arestaţi, trimişi la canal sau cu domiciliu forţat, închişi fără să se ştie ceva despre soarta lor. Dar tinereţea îşi cerea drepturile ei şi ele se adaptau ca să supravieţuiască.
După patru ani de război şi şase ani de regim comunist, sărăcia devenise o componentă obişnuită, normală, a vieţii fiecăruia; pretenţiile coborâseră şi ele corespunzător, lumea se amestecase, vechile pături sociale dispăreau încetul cu încetul şi alte straturi se formau în loc. Tineretul se mlădia şi încerca să‑şi trăiască viaţa în noile condiţii.
– Uite‑o pe Felicia, zise brusc Marion, şi îi făcu semn cu mâna. Felicia le văzu şi schiţă un gest vag; se duse să îşi ia şi ea o porţie de îngheţată şi abia apoi îşi căută un taburet, să se aşeze la masa lor. Felicia era ceva mai în vârstă, probabil că împlinise deja douăzeci de ani; era de o frumuseţe frapantă, cu rotunjimi atrăgătoare, cu părul lung, lăsat pe spate, umbră întunecoasă de pădure, purtând o rochie elegantă din mătase, cusută după ultimul model, găsit prin reviste.
– Ce mai faci, Felicia? Eşti atât de elegantă, spuse admirativ Victoria, examinând decolteul „en coeur”, ce punea în valoare pielea bronzată a tinerei.
– Ce să fac? Mă zbat şi eu ca toată lumea, răspunse destul de plictisită Felicia.
– Tu te zbaţi? se miră Marichen. Eşti atât de dichisită… parcă acuma ai fi coborât de la Paris!
Cele trei fete purtau rochii de stambă, ca toată lumea, spălate şi apretate bine, ca să aibă ţinută, dar foarte modeste ca aspect. Pe lângă Felicia, se simţeau ca nişte servitoare, în familie se cam ştia cum se descurcă Felicia, dar deocamdată se fereau să o bârfească prea tare, era una de‑a lor şi legătura de clan se menţinea puternică.
– Ştii că Marion şi‑a schimbat numele? interveni brusc Victoria. Felicia făcu o grimasă de uimire.
– Da? Nu ştiam. Şi cum te cheamă acuma? se întoarse ea spre fetiţă.
Fetiţa se îmbujora, dar, politicoasă, răspunse cuminte:
– Rodica Paiu.
Felicia izbucni brusc într‑un râs în cascade. Faţa ei frumoasă căpăta o strălucire în plus, îi stătea bine râzând şi ea profita în mod conştient de acest amănunt.
– Te‑ai schimbat complet. Bravo! Azi‑mâine nu ne mai cunoaştem unii pe alţii.
– Când mama s‑a recăsătorit, am fost înfiată, explică Marichen. Legea mi‑a dat dreptul să îmi schimb cu acesta ocazie şi numele de botez, aşa că am scăpat de „Ursula”. Nu l‑am putui suferi, oftă ea. Nu ştiu cum pot părinţii să aleagă asemenea nume pentru copiii lor.
Marion surâse cu înţelegere pentru oful Ursulei.
– Da’ cu tatăl tău cel adevărat ce s‑a întâmplat? întrebă, dintr‑o dată interesată, Felicia.
Marichen Ursula, pe care o chema acuma Rodica, privi cu atenţie sticla năclăită a măsuţei, de parcă de acolo urma să se ivească răspunsul. Mama ei o învăţase că nu trebuie să vorbească niciodată despre fostul ei tată. De parcă ai putea uita aşa ceva? Domnul Rott fusese o personalitate importantă, în puternica, aroganta şi bogata colonie şvăbească din judeţ. Etnicii germani aderaseră în masă la ideile „fürerului” şi fuseseră nazişti convinşi. Domnul Rott fusese un conducător energic, respectat, mare posesor de pământ, având o moară ultra‑modernă, adusă din Germania şi o casă pe măsură – un adevărat conac – aflată într‑una din comunele ce se înşirau în lungul liniei ferate electrice Arad – Podgoria.
După 1944 dispăruse însă fără urmă.

fragment din romanul Cazul Marichen Ursula, Coleta De Sabata, Ed. Excelsior Art, 2001

Clanul De Niro / CD

Cele şase volume ale romanului – document „Clanul De Niro” formează o saga a emigraţiei şi imigraţiei care s‑a desfăşurat timp de secole în Europa; ea acoperă concret un interval de 130 de ani (din 1870 până în anul 2000). Întâmplările povestite aici încearcă să redea trăirile, deloc simple, ale celor care au pornit pe acest drum, motivele pentru care au venit, au rămas sau au plecat, încercările la care sunt supuşi toţi cei care îşi părăsesc locurile de baştină, acomodarea cu lumea necunoscută în care se stabilesc, felul cum sunt acceptaţi sau respinşi, constrângerile la care sunt supuşi, sentimentele şi nostalgiile care îi încearcă şi, nu în ultimul rând, maniera în care noii veniţi şi, mai ales, descendenţii lor se topesc în creuzetul societăţii locale. ( Corina Victoria Sein)

http://www.excelsiorart.ro/carte/clanul-de-niro-cd.html