MAREA CEA MARE


Motto:
„Dacă ar fi vreun om fără pasiuni, acela nu e urmaş al lui Adam”
Proverb Persan

Nu mai ţin minte anul…
Era în timpul bombardamentelor americane şi ruseşti, din cel de-al Doilea Război Mondial. De la Galaţi, unde locuiam, ne-am refugiat, la îndemnul unor prieteni de familie, într-un sat uitat de lume, din Lunca Dunării. Luam cunoştinţă despre război, şi bombardamente, numai prin bombardierele noastre, care pe fondul cerului întunecat, datorită luminilor de semnalizare, păreau roşii, iar noi, copiii credeam că era din cauza încărcăturii de bombe, destinate frontului; ce mai auzeam şi noi, din vorbele acoperite de taină ale părinţilor sau sătenilor. Neavând în apropiere obiective economice, care să atragă asupra-i bombardamentele, satul respectiv îşi desfăşura existenţa paşnic, între zvonuri despre război şi preocupările zilnice, cum ar fi pescuitul.
Ca în orice comunitate, viaţa nu era lipsită de bucuria plăcerilor şi a păcatelor.
Iar noi, cu zumzetul hărmălaiei noastre, ne zbenguiam, de la o ştire la alta, spre nedumerirea uneori plictisită a părinţilor, care pentru a ne proteja, nu ne ţineau la curent, sau chiar evitau să discute în prezenţa noastră, evenimente de natură să ne tulbure prea mult creşterea, şi aşa marcată de refugiul trăit ca o povară, pe capul celor care ne găzduiau. Pentru că, nicăieri, nu-i mai bine ca acasă, fără să deranjezi, sau să fii deranjat. Orice s-ar spune, libertatea nestânjenită de mişcare n-o poţi avea decât în propria-ţi casă, indiferent de confortul asigurat.
Într-o zi, echilibrul distracţiei noastre copilăreşti a fost tulburat pe neaşteptate. În timp ce forfoteam în colbul drumului, o mulţime de oameni alerga agitat spre grupul nostru în plină joacă. În fruntea lor o femeie cu părul lung, despletit, cu un aer disperat, alerga, strigând: „lăsaţi-mă, mi-ajunge! Mă duc să mă salveze Marea cea mare!” Trupeşă, cu ochii albaştri decoloraţi de o reală tulburarea sufletească, cu părul în vânt, în timpul mişcării, femeia era o apariţie stranie, venită de pe altă lume. Curând este ajunsă din urmă. Câţiva bărbaţi o prind de braţe şi o ţin strâns. În cele din urmă, femeia, orbită de disperare, a fost întoarsă din drumul ei, spre „Marea cea mare”. Cu şoapte ferite, unii copii spuneau că e coana Preoteasă şi că este supărată, din cauza popii, care o înşeală, cu o stricată, pripăşită pe lângă biserică. Alţii, mai măricei, ştiau că popa, o şi bătea, ori de câte ori ea îl ruga să n-o mai facă de râsul satului. Cu toată naivitatea aparentă, satul are o vigoare pe care, doar dacă eşti rău intenţionat, n-o recunoşti şi n-o apreciezi. Viaţa şi-a reintrat în normal. Popa şi stricata lui îşi făceau în continuare de cap. Asta până într-o zi, când preoteasa, n-a mai rezistat şi a hotărât să-şi pună capăt zilelor.
Nu pot uita lecţia de justiţie, pe care am văzut-o la săteni.
După înmormântare, nişte săteni au pornit spre casa stricatei. Au scos-o în stradă şi au luat-o la bătaie, lovind-o cu ce le venea la îndemână. Chemat să stingă conflictul, jandarmul a apucat doar să tragă în aer câteva focuri de armă. Prea târziu însă. Lovită întâmplător, în cap, de o piatră aruncată de unul din justiţiari, victima a decedat în aceeaşi zi în care a fost înmormântată preoteasa.
Ce s-a întâmplat cu popa, după eveniment, nu mai ştiu… Cred că, fiind marcat de drama preotesei, sau, poate, n-am mai locuit mult timp în localitate.

din volumul Universul feminin, Ioan Ionescu, Editura Excelsior art, 2014

Anunțuri

4 comentarii la “MAREA CEA MARE

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s