Mirabeau și domnișoara Nehra


Mirabeau

(…)

IV

După 1781, Mirabeau îşi continuă viaţa de aventuri, procese, muncă şi intrigi. În 1734, face cunoştinţă cu domnişoara de Nehra. Ea era fiica unei franţuzoaice şi a lui Wilhelm Van Haren (Nehra este o anagramă). Rămasă de timpuriu orfană, a fost crescută într-o mănăstire. Acolo a cunoscut-o Mirabeau. El avea 35 de ani, ea nouăsprezece. Ea era distinsă: subţire şi înaltă, faţa cu un oval un pic alungit, trăsături fine, ochi albaştri, o bogăţie de păr blond-cenuşiu, tenul imaculat şi parcă transparent. Când l-a văzut prima oară, ea s-a dat înapoi de spaimă. Acesta era efectul pe care Mirabeau îl producea întotdeauna asupra femeilor şi pe care îl folosea ca mijloc de seducţie. După ce îl vedeai o dată nu-l mai uitai şi figura lui te obseda. Dacă vrei ca femeile să te viseze, nu e un mijloc prea rău acesta, de a le inspira un coşmar! De altfel, am remarcat întotdeauna că bărbaţii urâţi au un succes extraordinar la femei. La prima întâlnire, Mirabeau îngrozea; la cea de-a doua vocea şi spiritul său seducător îl făceau să recâştige terenul pierdut; iar prima impresie însăşi o slujea pe cea de-a doua, mişcarea de reacţie mergând mai departe decât s-ar fi întâmplat printr-o mişcare directă.
De altfel, ca Sophie şi ca atâtea altele, Amélie de Nehra îl iubi, n-aș zice de milă, căci niciodată nu se iubeşte de milă, dar din compasiune pentru necazurile lui. Femeile, adesea puţin sensibile la necazurile de fiecare zi ale altora, sunt în schimb foarte sensibile la nefericirile zgomotoase, ieşite din comun şi romaneşti: „Ce m-a determinat înainte de orice au fost nefericirile lui. În clipa aceea totul era împotriva lui: părinţi, prieteni, noroc, toţi îl părăsiseră. Numai eu rămăsesem cu el şi am vrut să ţin locul tuturor.”
Ea sfârşi, bineînţeles, prin a-l găsi frumos: „fizionomie expresivă, gură atrăgătoare, surâs plin de graţie, vorbe pline de căldură.” I se devotă în întregime şi în chip inteligent: făcu pe cât posibil ordine în afacerile lui, adoptă un fiu natural pe care el îl avea, nu se ştie de unde şi care se numea Coco; îl scăpă de „fetele de lume” care îl preocupau şi de care nu ştia cum să se descotorosească: „Uneori – spunea ea – era atât de sătul de ele că îmi cerea sfatul cum să se elibereze în chip decent. Nu-şi dădea osteneala să-mi ascundă şi asta nu mă supăra.” Nu era geloasă decât pe femeile care atentau la inima lui. Intervenea în favoarea lui pe lângă miniştri şi avea succes, într-atât erau de emoţionante curajul şi tinereţea ei.
L-a însoţit, în 1784, la Bruxelles şi la Londra. S-a întors înaintea lui de la Londra spre sfârşitul lui ianuarie sau la începutul lui februarie 1785, ca să se ocupe de afacerile lui şi să facă intervenţii în favoarea lui.
Mirabeau pare să o fi iubit, cel puţin în această epocă. Cam atunci îi scria lui Chamfort: „Nu-ţi voi vorbi despre mine… Prietena mea îţi va spune despre toate. Dar prezenţa ei, fizionomia ei angelică, blândeţea, seducţia magică pe care o răspândeşte vor îndulci tristeţea pe care ţi-o va trezi cu siguranţă relatarea ei. Nu e nevoie să-ţi cer tot ce-ţi stă în putinţă pentru prietena mea şi pentru succesul demersurilor ei… de altfel ea pentru interesele mele îşi dă străduinţa; dar îţi jur, prietene, îţi jur cu toată sinceritatea că este nepreţuită şi că are un suflet superior, plin de tandreţe, delicateţe şi bunătate…” Doamna de Nehra avea asupra tuturor amantelor lui Mirabeau avantajul, pe care în 1785 el începuse să-l ia în seamă, de a fi o tovarăşă a preocupărilor lui intelectuale. Ea îl ajuta la scris şi îl propulsa spre gloria pe care Sophie, dimpotrivă, o respingea ca pe o rivala periculoasă. Doamna de Nehra, dealtminteri, rămânea decentă şi reţinută şi în exprimarea sentimentelor, lucru cu care Mirabeau nu prea era obişnuit, în urma altor experienţe. Trecuse, pe atunci, de treizeci şi cinci de ani şi poate că înflăcărarea lui de altă dată se domolise.
Aţi fi uimiţi dacă aţi auzi că Mirabeau nu a înşelat-o pe doamna de Nehra. Asta s-a întâmplat în 1787, când s-a întors de la Berlin. Pe atunci Mirabeau intră în relaţii cu editorul Le Jay. Doamna Le Jay era foarte frumoasă, foarte elegantă, foarte ambiţioasă şi foarte intrigantă. Ea îl îmbrobodi pe Mirabeau. Cum el era mereu risipitor şi mereu în lipsă de bani, îl aduse încetul cu încetul într-o stare de dependenţă pecuniară şi îl forţă astfel să o determine pe doamna de Nehra să îl abandoneze. Ultimele şase luni ale legăturii lor au fost îngrozitoare. Un şir neîntrerupt de scene violente. Mirabeau se prefăcea gelos sau poate era chiar. O chinuia pe nefericita femeie. Nemairezistând, într-o noapte ea l-a îmbrăţişat pe micul Coco pentru ultima oară şi a fugit plângând, părăsind pentru totdeauna pe Mirabeau şi Franţa. A murit în 1818, la Amsterdam, unde trăia de la începutul secolului.

V

Dar ce s-a întâmplat cu Sophie după 1781 şi ce soartă a avut ea după 1787? În 1783 ea îşi „pierduse” soţul şi devenise văduvă şi liberă, rămânându-i o mică avere suficientă pentru trebuinţele sale. Avea douăzeci şi nouă de ani, dar părul îi albise, îmbătrânise prematur. Se obişnuise la Gien, se simţea bine acolo, avea prieteni, printre care bunul doctor Ysabeau. Ieşi din mănăstire, dar nu se îndepărtă de ea. Închirie o casă pe aproape şi trăi acolo în linişte, vizitând câteva femei, burgheze sau nobile, din împrejurimi, şi făcând multe acte caritabile.
În 1789 reîncepu să iubească. Avea o „nouă speranţă”. Iubea pe un tânăr gentilom de ţară, domnul de Poterat. A fost amanta lui sau nu, nu are importanţă. Urma să se căsătorească. În ajunul zilei fixate pentru asta, domnul de Poterat muri subit. Doamna de Monnier nu putu supravieţui acestei ultime lovituri pe care i-o dădea un destin mereu nefavorabil. În ziua următoare morţii lui Poterat au găsit-o aşezată, cu picioarele lipite de taburetul pe care stătea, foarte aproape de un reşou cu cărbuni, fără viaţă. Avea treizeci şi cinci de ani. Deşi mărginită şi prostuţă, ea ar fi fost perfect fericită dacă ar fi măritat-o la optsprezece ani cu un tânăr, oricare ar fi fost el. Măritând-o cu domnul de Monnier au făcut din ea amanta a unul sau doi briganzi. Domnul de Ruffey era un om de gust şi un fin literat; dar, ca tată de familie, era un idiot şi ceva mai mult decât o jumătate de ticălos.
Un prieten al lui Mirabeau, anunţat de doctorul Ysabeau, îi aduse la cunoştinţă lui Mirabeau nenorocirea într-o şedinţă a Adunării naţionale. Mirabeau păli, nu spuse o vorbă, ieşi şi nu reveni decât după câteva zile. Ştim că peste doi ani avea să moară şi el.

fragment din lucrarea Scriitori îndrăgostiți, vol. I, Emile Faguet, traducerea de Bogdan Bădulescu, Editura Excelsior Art

Anunțuri

2 comentarii la “Mirabeau și domnișoara Nehra

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s