„Care a fost natura reală a relaţiilor dintre doamna du Châtelet şi Voltaire? ” / 4


kim-stauffer-portrays-emilie-du-chatelet

Kim Stauffer portrays Émilie Du Châtelet (sursa: Internet)

(…)

Începând din vara anului 1733, Voltaire şi marchiza Châtelet devin cunoscuţi în faţa publicului, francez şi european, drept prieteni inseparabili. Puteau fi văzuţi sosind la reşedinţa ducesei du Maine – la „curtea de la Sceaux”, semănând, spune doamna Staal, „cu două spectre emanând o duhoare de trupuri îmbălsămate”, uneori agreabili, când era vorba de a scrie un divertisment, cel mai adesea posaci, renunţând la lumina zilei şi la plimbări ca să poată lucra, ea stăruind asupra fizicii newtoniene, el asupra lucrărilor istorice, fără a ieşi din cabinetele lor de studiu decât seara, foarte târziu; într-un cuvânt, ridicoli ca orice oameni serioşi care nu au de gând să-şi piardă timpul în mijlocul unei societăţi frivole şi nefiind vinovaţi, de altfel, decât de a fi venit aici.
Împrejurările, asta se întâmplă destul de rar, le-au impus genul de viaţă care le convenea la amândoi, şi pe care altfel poate că nu ar fi avut tăria să şi-l impună din proprie iniţiativă. Agitat, frământat, hăituit, acuzând şocul unui decret de întemniţare cauzat de apariţia Remarcilor asupra lui Pascal şi de retipărirea, poate fără consimţământul său, a Scrisorilor filozofice, Voltaire este în anul de graţie 1734 un fugar, rătăcitor în afara frontierelor Franţei. Domnul du Châtelet avea un castel aproape ruinat, Cirey, în marginea ţinutului Champagne, lângă frontiera cu Lorena. De la Cirey puteai fi, în câteva ore, în afara regatului francez. Iată, dar, un loc de retragere excelent, atât pentru securitatea personală cât şi pentru studii şi muncă. Voltaire şi doamna du Châtelet s-au hotărât să recondiţioneze castelul, să-l facă locuibil şi să locuiască în el.
Pe la mijlocul anului 1734, ei au început să pună în aplicare acest plan. Să reţinem acest an 1734. Este poate anul în care Voltaire a fost cel mai îndrăgostit şi cel mai fericit în acelaşi timp, lucru care se mai întâmplă câteodată… Îndrăgostit, – era în toată puterea cuvântului, fiindcă doamna du Châtelet îi arătase un devotament neţărmurit şi plin de ingeniozitate în perioada marilor lui frământări şi necazuri, în 1733-1734. Ceea ce îl impresionase extraordinar, ceea ce se vede din tonul scrisorilor sale. Pe 12 iunie 1734 el îi scrie lui Condamine: „… O vei vedea în curând pe doamna du Châtelet. Prietenia cu care ea mă onorează nu s-a dezminţit în această împrejurare. Spiritul ei este demn de dumneata şi de domnul Maupertuis, iar inima ei este demnă de al său spirit. Ea face prietenilor servicii cu aceeaşi energie cu care şi-a însuşit limbile şi geometria şi, după ce a făcut toate serviciile imaginabile, are impresia că nu a făcut nimic deosebit; la fel cum face cu spiritul şi cunoştinţele sale, având încredinţarea că nu ştie nimic şi ignorând spiritul cu care natura a dăruit-o… Te rog să-i spui cât de mult sunt mişcat de bunătatea ei. A trecut ceva timp de când nu i-am scris şi n-am primit de la ea nici o veste, dar asta nu mi-a slăbit cu nimic ataşamentul şi recunoştinţa.”
Iar ei însăşi, Voltaire îi trimitea versurile cele mai învecinate cu pasiunea pe care le-a scris vreodată:

O, Uranie, mi-eşti scumpă, te ador!
Iubirea ta veni târziu să mă dezgheţe.
Ce am făcut cu minunata tinereţe?
Trecu, şi în iubire n-avui spor.

Pe rele căi vânam mai ieri
Zeul iubirii şi-al dorinţei mele,
Dar chipul lui ştiu să mă înşele
Şi-mbrăţişai doar umbre de plăceri.

Nu, săruturi de iubite iscusite,
Nu, clipa de mii de mângâieri ce-i plină,
Atât de dulci prin simţuri răscolite,
N-au preţ cât raza din ochiul tău, divină.

Să cităm în continuare, fiindcă este singura dată, din câte ştiu eu, când Voltaire a vorbit ceva mai precis despre frumuseţea Émiliei, pe care, de obicei, o trece sub tăcere, ocupându-se în schimb de calităţile ei intelectuale.

Iubită Uranie, un altul să te-nveţe
Pământul să măsori şi-n stele să citeşti;
Fie ca geniu-ţi să supună
Pe toţi ce cad, robiţi, din ochi când porunceşti.
Cum mie nici nu-mi pasă de plinuri şi de vide
Tot ce iubesc îmi este univers;
Sistemul meu al lui Ovid e,
Iubirea – miez şi temă-n al meu vers.
(…)
Înfăţişare ai de aburoasă Graţie,
Băciţă-n suflet, Muză-n inspiraţie,
Un chip fermecător pe care strălucesc,
De nicăieri primite, haruri demne de Flore,
Pecetluite de Amor cu degetu-i regesc
Când, sub surâsul dulce, e mai încântător.
Atâţia nuri la ce-ţi slujesc?
Cu-aşa frumoase mâini să mânuieşti compasul
Şi să fixezi luneta oare?
Cu-aşa minuni de ochi tu lumii-i citeşti pasul
Şi petele din soare?
Nu! mâna lui Venus e făcută
Să cânte-amorul, din lăută.

(…)

Fragment din lucrarea Scriitori îndrăgostiţi de Émil Faguet, traducere şi note  de Bogdan Bădulescu, Editura Excelsior Art. 1991.

 

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s