Mona


si dragostea

(…)

Era trecut de miezul nopţii când Ivona sună la uşa casei fostului ei soț. În vreme ce aştepta să i se deschidă, încearcă să ghicească motivul pentru care Mihai o chemase cu atâta insistenţă.
Întunericul nopţii, liniştea aproape de nesuportat îi aduseră în minte o frază citită cândva: „Toate femeile fericite se aseamănă între ele. Fiecare femeie nefericită, însă, este nefericită în felul ei.”
– Stupid! își zise ea.
Mai apăsă o dată butonul soneriei. Desluşind, în spatele uşii închise încă, paşi grei, apăsaţi, ridică sprâncenele a mirare, iar când se află faţă în faţă cu Mihai, întrebă ironic:
– Dorul şi dragostea te-au ţinut treaz?
Mihai, cel veşnic inspirat în replică şi spontan o privea grav. Gravitatea îi dădea un aer indecis, de bărbat aflat într-o încurcătură din care era conştient că nu va ieşi doar prin forţe proprii şi nici prea curând. Crezând că întrebarea ei îi provocase o atare suferinţă, Ivona se grăbi să-l liniştească:
– Nu mă lua în seamă! Dar realmente sunt surprinsă: eşti acasă, mă aştepţi… în fine, nu m-am bucurat, cred, niciodată de atâta atenţie.
Mihai îi luă mâna şi o strânse între palmele lui.
– Eşti nedreaptă… Vru să mai spună ceva, dar sfârşi prin a lăsa mâna Ivonei şi-şi plecă fruntea în pământ. „Da, e copleşit şi preocupat de ceva, de cu totul alte probleme decât cele obişnuite…”, se gândi Ivona.
Şi nu se înşela.
– Eşti bine? întrebă ea după ce aruncă geanta pe o măsuţă din holul spaţios.
– Da, spuse Mihai, dacă reinventez lumea după tiparele nebuniei…
O luă înainte şi deschise uşa, lăsând-o pe Ivona să păşească prima în cameră. Avea pe faţă o expresie nouă, ciudată. Privea ţintă, cu nerăbdare şi totodată cu sfială.
Ivona se aşeză într-un fotoliu, îşi ridică privirea invitându-l să vorbească.
Mihai îşi freca fruntea înaltă şi-şi scutura capul, încercând parcă să alunge un gând supărător.
O arzătoare simpatie pune stăpânire pe Ivona.
La urma urmei, era datoare să-l asculte, să-l ajute dacă încurcătura în care, pesemne, intrase, nu contravenea principiilor ei morale.
– M-ai chemat. Am venit. Ce văd însă nu-mi place…
Şi, rostind aceste cuvinte, îşi prinse tâmplele între palme.
– Eşti cu adevărat frumoasă…
Ivona îi ridică bărbia cu un deget şi-l rugă zâmbind:
– Să nu fii sentimental…
– Bine.
Ivona deschise fereastra şi privi cerul.
Luna stătea albă deasupra casei. Aerul era rece.
I se făcu frig.
I se păru şi mai frig când se gândi la ceea ce, probabil, simţea Mihai, care îşi încleştase mâinile cu apucătura unuia ce lupta cu imposibilul. Părea disperat, prăbuşit. Aştepta ca Ivona să-i spună ceva de care el să se agaţe ca de un colac de salvare.
Însă ea întrebă doar politicoasă ce i se întâmplase.
– Am trecut printr-o mulţime de evenimente. Cu toţii trecem prin tot felul de necazuri.
Ivona tăcu şi surâse, încurajându-l.
– E vorba de Mona. Mă întreb dacă vrei s-o ajuţi…
– Eu? Cum aş putea?

*
Dintr-o dată, în ochii minţii lui Mihai apăru chipul Monei făcându-l să vibreze de un dor aproape insuportabil.
Ivona se uita la el cu înţelegere, dar şi cu iritare. „Nu ar trebui să-şi manifeste suferinţa atât de făţiş”.
– O să treacă noaptea şi eu tot n-o să aflu din ce motive mă aflu aici, spuse Ivona
– Iartă-mă, mi-e greu, nu ştiu de unde să încep.

*
Mâna lui dreaptă, vârâtă adânc în buzunarul elegantei haine de casă, de o culoare nedefinită, între verde pal şi tonuri calde de maroniu, mototolea scrisoarea pe care o primise de la Mona: o scrisoare disperată prin care îi cerea ajutor:
„În distrugerea propriei mele vieţi, până acum, am fost cu adevărat un geniu. Am făcut exact ce nu trebuia. Poate că sunt nebună, dar nu incurabilă, Cea mai elocventă dovadă este conştientizarea pericolului. Am trăit, mai trăiesc şi în aceste clipe cu spaima perpetuă că o să fiu asasinată. Până şi aici, în mănăstire, unde mă bucur de o îngrijire deosebită şi sunt păzită cu îndârjiri şi devotament, nu mă refer la cei ce mă ţin sub supraveghere, ci la măicuţe… Îmi duc zilele într-o teroare de nedescris. Văd în fiecare umbră, în fiecare cotlon ascuns un potenţial asasin. Şi, de câtva timp, cortegiul nefast al simţămintelor negative, cu care convieţuiesc într-un fel de mariaj imposibil de anulat, s-a îmbunătăţit cu sentimentul frustrării. Îmi trece prin cap că am fost adusă aici de tata și de tine și că mă veţi lăsa să putrezesc între aceste ziduri… Dacă nu eşti fricos, dacă-ţi pasă de mine, înlesneşte-mi plecarea din ţară. Fă asta fără să-l implici pe tata. E de modă veche, n-ar înţelege. Cred că mi-ar conveni să plec la Berna. Cunosc oraşul, acolo am şi câteva cunoştinţe bune, dar, ce e esenţial, la Berna n-am fost cu Paul, am fost cu tata pe când aveam şaptesprezece ani, iar el conducea renumita clinică a doctorului Walter Müller și era după cum toată lumea știe, era unn neuro chirung rrnumit. Atât. Mai multe nu trebuie să afli. Accept orice variantă de scenariu. Mai mult: îmi asum toată răspunderea. Închei aici. Motivul este obiectiv: peste reşedinţa-mi provizorie s-a lăsat noaptea. Aproape că mă doare sufletul de câtă linişte s-a înstăpânit. Locul ăsta e ca o mică cetate împrejmuită de ziduri şi, când trăieşti ca un paria, secretele obştei, dar şi ale tale sunt păzite de intruziunea persoanelor neimplicate. Acest fapt face să mă menţin într-un spaţiu oarecum protector. Ai să rişti? Hotărăşte-te! Am obosit şi fizic şi afectiv.”

*
Degetele lui Mihai, în contact cu scrisoarea, păreau să ia foc. Cuvinte scrise cu cerneală violetă îi erau dureros săpate în memorie. Îi zvâcneau buzele. Cântărea în minte planul făcut în grabă şi în care nu avea deplină încredere. Ca un făcut, oboseala, starea lui cea mai obişnuită în ultimele săptămâni, acţiona ca o veritabilă formă de apărare; nu lăsa aproape nimic să pătrundă până la zonele înţelepciunii şi să tulbure voiajarea egocentristă a primejdiilor ce-i se perindau în straturile cele mai vulnerabile ale structurii sale sufleteşti. Chiar şi introspecţia avea un curs indecis şi voltaj necontrolat, născând meandre, introspecţie alimentată de strigătul de ajutor al Monei, dar şi de obiceiul lui de a analiza cu prudenţă toate datele problemei. Toate gândurile lui, toate semnalele venite din afară sunt preluate de memorie şi prelucrate imediat preschimbându-le în vârfuri de lance. De multă vreme, somnul nu-i mai era liniştit, subconştientul, asemeni unui capac sub presiune, îl hărţuia continuu. Cauzele erau obiective. Mona se afla prinsă într-o ţesătură complicată de situaţii din care în unele intrase conştient, iar în altele fusese împinsă de ghinion.

*
Pauza în conversaţie părea să se prelungească nepermis de mult.
Ivona dădea semne de iritare.
– Ştii care-i problema ta? întrebă ea păstrându-şi surâsul, atunci când o femeie care face parte, chiar și vremelnic,  din viața ta și se află într-o situație dificilî, te consideri obligat să o aperi…
– De data asta vreau doar să nu greşesc faţa de tine. Mă întreb dacă am dreptul să te implic într-o poveste deosebit de primejdioasă.
– E prea târziu să-ţi mai pui întrebări. În plus, nu-mi place să hotărăşti pentru mine. Povesteşte-mi, deci, pune-mă la curent cu păţaniile voastre.

(…)

din romanul Și dragostea ucide, Corina Victoria Sein, 1995

Anunțuri

4 comentarii la “Mona

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s