Debut editorial – Mielul singuratic – roman


CAPITOLUL VI
1
Nu mai fumez.
Nu mai merg la hogeag.
Nu mai chiulesc; ba mai mult abia dacă ies pe culoar în pauză. Cu Sela, desigur.
Aşa am ţinut-o tot acest al treilea trimestru şi, iată, am ajuns în ultima săptămână de liceu. Îmi pare rău, o spun cu toată sinceritatea, aş face orice ca să nu se termine niciodată, să pot petrece cât mai mult timp în clasa a XII-a R alături de draga mea Sela.
Ca acum, în această ultimă oră de chimie: în timp ce eu sculptez cu râvnă în lemnul tare al băncii numele noastre înlănţuite Sela mă acoperă plină de mândrie.
Soneria s-a dezlănţuit exact la încheierea lucrărilor şi, după ce am admirat capodopera menită să aducă aminte de noi generaţiilor viitoare, am ieşit din clasă ţinându-ne de mână, înfruntând cu seninatate sarcasmul tot mai accentuat din ochii Georgianei.
Colegii respectau amuzaţi idila aflată în exploziv progres. Doar din când în când ispita se prezenta sub înfăţişarea amicului meu Vasi.
– Hai, Cristi, la o ţigară.
– Nu, mersi.
– Hai, dom’le, dau io un Kent!
– N-auzi că n-am chef.
Adevărată întruchipare a reproşului, prietenul meu cel abandonat a emis spre roşeaţa care nu mai părăsea obrajii Selei:
– Tipule, eşti terminat! Gastrita era nimic faţă de ce te a pocnit acu’. Asta-i boala incurabilă! Nu mai râde, domnişoară, că nu-i nimic de râs, a continuat bosumflat, mai în glumă, mai în serios. Hai tu, Oana.
– Tare simpatic mai e, râdea Cerasela din toată inima. De ce nu te duci, Chris?
– Chiar, am făcut eu pe nedumeritul, de ce nu mă duc? Şi de ce nu mai fumez, de ce nu mai chiulesc?
– I-ai promis Mentorului, ai uitat?
– Să ştii că de-aia!
– Oricum, dragule, îţi mulţumesc că stai atâta cu mine.
Acum era momentul să aduc discuţia acolo unde de mult o doream.
– Cât stau, Sela? Doar şase ore pe zi! Vreau să fim mai mult timp împreună.
– Dar suntem împreună în fiecare zi, Cristian.
– Da, împreună cu alţi douăzeci şi ceva de colegi. Vreau să fim numai noi doi, Sela, nu înţelegi?
M-a strâns fericită de mână, fericită şi tristă în acelaşi timp.
– Şi eu aş vrea dar ştii bine că nu se poate. Avem foarte mult de învăţat şi pe urmă mami…
Asta era problema, mami cea de oţel nu mă înghiţea sub nici un motiv.
– Chiar aşa de rău mă crede? am întrebat pentru a nu ştiu câta oară.
– Îmi pare rău, Cristi, am încercat să-ţi iau apărarea. Nici nu vrea să audă.
– „Să ne te mai prind cu golanul acela!”, aşa ţi-a spus, nu?
Incapabilă să mintă, a dat din cap suspinând.
– Mi-a programat timpul la secundă. Când nu este ea acasă, mă supraveghează mătuşă-mea.
– E clar, am conchis mai mult pentru mine, dacă nu se poate în timpul liber, rămân orele.
A ridicat ochii intrigată de mormăiala mea.
– Cristi, ce pui la cale?
Aveam ceva în cap. Mizând pe faptul ca profa de sport iar nu va veni, era convocată la lotul naţional de handbal, cumpărasem cu mari sacrificii două bilete la filmul lui Lelouch, „Vivre pour vivre”. Mai trebuia s-o conving…
– Nu facem spoort, a urlat Şobo ca de obicei. A zis dirigu’…
– Ce zici, Sela, mergem? i-am arătat biletele.
– Vai, tu, Cristi, să chiulesc?! N-am mai făcut aşa ceva niciodată.
– Dar nu tu chiuleşti, profa!
Am blocat-o pe moment, dar tot nu voia să cedeze.
– Şi ora următoare, la desen?
– Boşorogu’ a spus să fie prezenţi doar cei care nu au adus planşele.
– Tocmai, tu nu le-ai adus!
– Nu-i nimic, se rezolvă. Se ridică Vasi de două ori, doar s-a mai întâmplat, proful e ramolit rău. Ce zici?
Aşteptam cu ochii în ochii ei în timp ce Vasi se apropia curios la semnul meu.
– Oana, a început să strige în gura mare după ce-l am pus la curent, ţine-mă că leşin! Aştia doi vor să chiulească!
– Ce chiul, dom’le, l-am potolit speriat că Sela se va răzgândi. Avem o chestie importantă.
Uitându-se la noi printre gene, Oana a ghicit fără cruţare:
– „Vivre pour vivre”, aşa-i? E chestia cea mai importantă din oraş. Iubi, s-a întors spre Vasi, ai promis că mă duci.
– Mâine, dragă, mâine. Prietenul la nevoie se cunoaşte.
Sela nu părea încă hotărâtă aşa că mi-am folosit întreaga forţă de seducţie insistând:
– Gândeşte-te, iubito, două ore, doar noi doi!
N-a apucat să accepte căci Vasi ne-a luat de braţ şi a început să ne împingă spre scări.
– Băi, dacă într-un minut n-aţi părăsit hardughia asta, vă iau la bătaie, ne-a avertizat cu cea mai severă moacă de care era în stare. Uite ţigări, Cristi, ia şi banii aştia, ia-i! Hai, roiu! (…)

fragment din romanul Mielul singuratic, Lucian Mili, Editura Excelsior Art, 2016

Anunțuri

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s