Despre prietenie, despre Emil Șain – scriitor și prieten / Remember


floarea-prieteniei2

 (…) Am avut, am norocul, şi nu de astăzi de ieri, ci de decenii, să fiu prietenă cu Emil Șain.
Prietenia noastră se bazează pe o afecţiune deosebită generată de încredere şi stimă reciprocă, pe ideal sau principii comune.
Prietenia  pare să fie o relaţie uneori dezechilibrată, dar întotdeauna aducătoare de satisfacţii mici, dar necesare.  
În prietenie detaşarea poate fi cea mai bună răsplată, o detaşare care nu înseamnă indiferenţă, dimpotrivă, ea poate fi un paşaport spre libertate.
Ce este în fond prietenia? O vale prin care aleargă zglobiu o gamă întreagă de sentimente nespectaculoase, dar agreabile: siguranţa, plăcerea de a nu te şti singur în faţa anumitor obiective sau capete de drum; bucuria de a schimba opinii, de a admira împreună o floare, o operă de artă, de a asculta şi înţelege neliniştea, visul celuilalt, este indiciul, dar în acelaşi timp, şi produsul unei prietenii; plăcerea, aici, nu are sensul îndestulării, ci al unei stări de bine.
Relaţia dintre oameni, impusă de viaţa socială, ia forma prieteniei şi se regăseşte în modul de a trata împreună o maladie după aceeaşi schemă de tratament.
Vorbesc despre boala numită singurătate; greu acceptată sau greu suportată şi care dă şi nevoia relaţiilor prieteneşti.
Prietenia este un scut, o pavăză şi o soluţie de protejare împotriva singurătăţii.
Un prieten este înţelegător, dar şi sever.
Despre prietenia adevărată aş spune că este ca un tribunal în care nu există acuzare…
Cu toate acestea, prietenul adevărat nu acoperă o greşeală, el te va ajuta să o previi sau să-i toceşti vârfurile tăioase.
Un prieten adevărat îţi va duce alţi prieteni.
Aşa se întâmplă de când lumea, aşa se întâmplă şi acum. (Corina Victoria Sein)

PORTRETUL UNUI SCRIITOR… CU UMOR
 
Lui Emil Şain la 70 de ani

Doamne, unde ai să-l pui pe Emil Şain, scriitorul,
Care a visat să spună măcar o dată, o singură dată, adevărul,
Dar l-ai obligat mereu să-şi ţină gura,
Nimeni să nu ştie ce-i în sufletul lui.
 
Nu s-a revoltat. S-a mulţumit cu un zâmbet dulce, ca otrava
fină,
Minţindu-se că nu este îndrăgostit de cea mai suavă făptură,
Pe care ai creat-o anume pentru el.
 
L-ai torturat, Doamne, fără pic de milă,
Arătându-i-o zi de zi şi refuzându-i-o noapte de noapte,
Făcându-l să o iubească sute de ani sau poate mai mult în
fiecare clipă!
I-ai strecurat în nări răsuflarea ei aţâţătoare,
Mirosul unui trup de frăgezimea spicului verde de grâu…
Şi i-ai luat vederea. Să bâjbâie în preajma ei,
Să-i sară inima din piept de dragoste,
Fără să poată să-i spună un cuvânt de iubire.
Să o atingă ca un frate, ca un admirator,
Niciodată, niciodată ca un iubit.
L-ai umilit. I-ai arătat de timpuriu
„Zăpezile în flăcări” şi urmele paşilor ei avântaţi
Pe suişul unui munte tot mai înalt…
S-a căţărat, s-a ridicat
Deasupra tuturor alor săi,
Deasupra pădurilor, deasupra norilor, deasupra zărilor
înstelate,
Sus, foarte sus
Pe sub poalele POEZIEI…
Cu mâinile însângerate, cu gura uscată,
Pe sub poalele învolburate ale POEZIEI…
Doamne, lasă-l acolo! (Mirela-Ioana Borchin)

Anunțuri

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s