Sein Vaterhaus / Casa părintească


 

adam-muller-guttenbrunnAdam Müller-Guttenbrunn a fost un scriitor, romancier și om de cultură șvab, care a avut o mare influența asupra vieții culturale, în special în lumea teatrului, din Viena sfârșitului de secol XIX. A fost director al Teatrului din Viena. Wikipedia
Născut: 22 octombrie 1852, Comuna Zăbrani, Arad
Decedat: 5 ianuarie 1923, Viena, Austria
Cărți: The Great Swabian Migration: A Historical Novel by Adam Müller – Guttenbrunn, Sunetul clopotelor: roman. (sursa Wichipendia)

Timișoara între paradigmă și parabolă

 

Sein Vaterhaus

(…)

Mit Csatad war seine rege Phantasie beständig beschäftigt. Die Nähe der Festung Temeschwar erschien ihm als der größte Vorzug der neuen Station; die wollte er sich zunutze machen. Er lechzte nach Verkehr mit Standes- und Altersgenossen, mit Menschen seiner Art. Der freie Fluß städtischen Lebens, in dem man sich, ungehemmt durch tausend kleine Rücksichten, nach Lust und Neigung bewegen konnte, hatte für ihn den Reiz des Verbotenen. Nur genippt hatte er manchmal von diesem Leben, nie es aus dem Vollen gekostet. Der Gedanke, ihm jetzt wieder näher zu kommen, bot ihm einen heimlichen Genuß …
Die Musik von der „Königin von England” grüßte sie von weitem. So oft die Tür der Gaststube, in der die Zigeuner fiedelten, sich öffnete, riß der Luftzug einen Fetzen los von einer Tanzweise und warf ihn hinaus in die Winternacht. Hei, war da lustige Gesellschaft. Die jungen Herren vom Komitat langweilten sich auch in der Festung, in der nach zehn Uhr abends keine Geige mehr singen durfte, ohne besondere Erlaubnis des Stadtkommandanten; auch sie suchten die Vorstadt auf, wenn sie sich eine fröhliche Nacht bereiten wollten. Freilich öffneten sich die Festungstore nicht vor dem nächsten Morgen, aber das war ihnen gar nicht so sonderlich unangenehm. Schlafen konnte man bei Tage. Und bei der „Königin von England” fand man doch immer das feinste, der „Pfau” war bei weitem nicht so in Gnade bei der galanten Welt …
Und was strömte in der Vorstadt Fabrik nicht von jeher alles zusammen! Aus allen interessanten Völkern des Landes zog die Industrie ihre Helfer herbei, ringsum siedelten sich die Schichten, die ohne Grundbesitz waren, an; nirgendes gab es ein solches Sprachen- und Rassengemisch. Serben und Walachen, Bulgaren und Slowaken, Zigeuner, Madjaren sogar hausten mitten in dem deutschen Bürgertum, das die Betriebe leitete. Und auch Italiener, Franzosen und Holländer waren einst hierher berufen worden, die industriellen Versuche zu fördern und in Schwung zu bringen.
Nikolaus Hell war am frühesten Morgen mit einem Bauernwagen, in den er nur seinen Ledersitz einhängen ließ, nach der Stadt aufgebrochen. Als die Kaufleute der Festung ihre Gewölbe öffneten und die Kinder zur Schule gingen, fuhr er schon über den Paradeplatz. Er ließ den Wagen bei den „Sieben Kurfürsten” einstellen und sagte dem Vetter Kaspar, seinem Nachbar, daß er sich jederzeit bereithalten solle zur Heimfahrt; es könne sein, daß er sehr bald wieder komme.
Dann begab er sich ins Café Delbondio zu einem Frühstück. Das war ja der Ort, wo die Klasse, zu der Niembsch sich zählte, verkehrte. Da konnte er am ehesten Auskunft erhalten über den Verbleib seines Gegenschreibers. Und auch den Namen eines guten Arztes wird er da leicht erfahren. Denn ohne einen solchen wollte er keinesfalls heimkehren. Und er täuschte sich nicht. Der Luigi, der erste Aufwärter des Kaffeehauses, ein ehemaliger Feldwebel aus einem lombardischen Regiment, kannte den ganzen Stadtklatsch; ihm entging nichts. Natürlich war ihm der Herr von Niembsch sehr gut bekannt.

Casa părintească

(…)

În imaginaţia sa bogată era mereu preocupat de Csatad. Cel mai important privilegiu, survenit deodată cu noua detaşare, era apropierea de cetatea Timişoarei, privilegiul pe care-şi propusese să-l exploateze din plin. Îşi dorea atât de mult să se afle printre oameni asemeni lui, să comunice cu cei de-o vârstă, din aceeaşi pătură socială. Pentru el, cursul liber al vieţii citadine, în mijlocul căreia te puteai mişca nestingherit, după pofta inimii, purta într-însul tentaţia „fructului oprit”. Nicicând nu se putuse bucura din plin de această viaţă, o gustase doar în picături, din când în când. Gândul că se afla din nou în apropierea unei astfel de experienţe îi provoca o bucurie ascunsă …
Muzica de la „Regina Angliei” îi întâmpinase din depărtare. De fiecare dată când se deschidea uşa localului unde, ţiganii cântau la vioară, vântul fura câte o frântură de melodie şi zgomot de dans, aruncându-le afară în noaptea de iarnă. Hei, hei, asta da veselie! Acolo oamenii ştiau ce-i voia bună. Tinerii din comitat se plictiseau şi ei între zidurile cetăţii în care după ora zece nu avea voie să se audă nici măcar o vioară, fără acordul „comandantului orăşenesc”. Găseau însă refugiu la periferie când voiau să se distreze. Faptul că porţile oraşului nu se deschideau până dimineaţa, nu-i deranja deloc. De dormit puteai dormi şi în timpul zilei. Iar la „Regina Angliei” găseai mereu cele mai râvnite delicatese. „Păunul” însă nu era nici pe departe atât de căutat de lumea „galantă”…
Din totdeauna cartierul Fabric adunase o mulţime pestriţă. Găseai acolo muncitori din toate naţiile imperiului, se aciuiseră prin preajmă nevoiaşii, niciunde altundeva nu găseai un asemenea amestec de rase şi limbi. Sârbi şi valahi, bulgari şi slovaci, ţigani sau chiar maghiari trăiau printre burghezii germani care conduceau fabricile. Italieni, francezi şi olandezi fuseseră cândva chemaţi pentru a contribui la dezvoltarea industriei în această zonă.
Nikolaus Hell o porni spre oraş dis-de-dimineaţă cu o căruţă unde îşi aranjă doar capra din piele. La ora când negustorii cetăţii deschidau prăvăliile, iar copii mergeau la şcoală, el traversa deja Parade Platz. Trase la „Cei 7 Principi Electori” şi îi spuse vecinului său, vărul Kaspar, să rămână pregătit de plecare, căci era posibil ca el să se întoarcă în curând. Apoi luă micul dejun la „Café Delbondio”. Acolo se întâlneau cunoscuţii lui Niembsch. La cafenea putea să obţină uşor informaţii despre supraveghetorul său, cel care-l controla. Tot aici putea afla şi numele unui doctor bun. Fără aceasta nu voia să se întoarcă în nici un caz acasă. Nu se înşelase. Luigi, îngrijitorul, care fusese plutonier într-un regiment lombard, era la curent cu toate bârfele din oraş, nu îi scăpa nimic. Bineînţeles că-l cunoştea şi pe domnul von Niembsch foarte bine. (traducerea: Simina Birăescu)

din lucrarea Timișoara între paradigmă și parabolă, Editura Excelsior Art

 

Anunțuri

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s